― Da, Trevize, dar nouă nu ne este uşor să exercităm un astfel de control. Am făcut-o la tripla confruntare, dar ştii de câtă vreme fusese plănuită acea confruntare? Calculată? Cântărită? A fost nevoie de ― nu glumesc deloc ― mulţi ani. Nu mă pot apropia pur şi simplu de o femeie ca să-i “lucrez” mintea pentru a-i face cuiva pe plac.

― Dar momentul ăsta...

Bliss continuă, încercând să fie cât mai convingătoare:

― Dacă aş începe să acţionez în acest mod, unde ne-am opri? Puteam influenţa mintea agentului de la staţia de intrare, şi nu am fi avut nici o problemă. Puteam influenţa mintea agentului din vehicul, şi ne-ar fi dat drumul.

― Aha, că tot ai adus vorba, de ce n-ai făcut-o?

― Pentru că nu ştiu unde am putea ajunge. Nu cunoaştem efectele secundare. Acestea ar putea duce la înrăutăţirea situaţiei. Dacă aş “lucra” acum mintea Doamnei Ministru, asta ar putea afecta relaţiile ei cu ceilalţi, şi din moment ce este un înalt demnitar, ar putea fi afectate de asemenea şi relaţiile interstelare. Până când nu luăm în calcul toate posibilităţile, nu îndrăznim să ne atingem de mintea ei.

― Atunci, pentru ce ai mai venit cu noi?

― Pentru că s-ar putea să vină un moment în care îţi va fi ameninţată viaţa. Eu trebuie să-ţi protejez viaţa cu orice preţ, chiar şi cu sacrificiul meu sau al lui Pel. Viaţa ta nu a fost în pericol la staţia de intrare. Nici acum nu este în pericol. Trebuie să te descurci singur, cel puţin până când Gaia va putea estima consecinţele unei anumite acţiuni.

Trevize căzu pe gânduri o vreme. Apoi spuse:

― În cazul ăsta, va trebui să improvizez. S-ar putea să nu meargă.

Uşa se deschise, intrând în lăcaş cu un zgomot asemănător celui cu care se închisese.

― Ieşiţi, spuse straja.

― Ce-ai de gând să faci, Golan? şopti Pelorat.

Trevize dădu din cap şi şopti la rândul lui:

― Nu sunt foarte sigur.

19

Doamna Ministru Lizalor stătea în continuare la birou. La vederea lor, figura ei abordă un zâmbet neîndurător.

― Am speranţa, Domnule Consilier Trevize, spuse ea, că acum îmi vei preda nava Fundaţiei.

― Am venit, Doamnă Ministru, spuse calm Trevize, pentru a negocia.

― Nu avem ce negocia, Domnule Consilier. Un proces, dacă insişti să ai unul, poate fi aranjat foarte repede, şi se poate termina chiar şi mai rapid. Garantez că vei fi condamnat chiar şi într-un proces foarte imparţial, întrucât vina de a fi adus aici o persoană apatridă este evidentă şi indiscutabilă. După aceea, vom fi legal îndreptăţiţi să recuperăm nava, iar voi trei veţi suferi pedepse grele. Nu are rost să riscaţi numai pentru a ne întârzia pe noi cu o zi.

― Cu toate acestea, avem ce negocia, Doamnă Ministru, deoarece oricât de repede ne-ai condamna, nu poţi pune mâna pe navă fără consimţământul meu. Orice încercare de a intra cu forţa în navă va duce la distrugerea ei şi a cosmoportului, bineînţeles împreună cu toţi oamenii care se află în perimetrul acestuia. Fundaţia s-ar înfuria cumplit, deci va trebui să găseşti o altă soluţie. Legile voastre nu-ţi permit să foloseşti ameninţarea sau maltratarea ca metode de convingere. Dacă din disperare îţi încalci propria lege şi ne supui torturilor sau unui prizonierat în condiţii dure, Fundaţia s-ar înfuria chiar şi mai tare. Oricât de mult îşi doreşte nava, nu poate admite maltratarea cetăţenilor Fundaţiei... Deci, negociem?

― Dar este absurd, vorbi Doamna Ministru cu mânie. Dacă va fi nevoie, vom apela chiar la Fundaţie. Ei vor şti cum să-şi deschidă propria navă, sau te vor forţa să o deschizi.

― Nu mi-ai folosit titlul, Doamnă Ministru, spuse Trevize. Dar eşti puternic emoţionată, aşa că se poate trece cu vederea. Ştiu foarte bine că ultimul lucru pe care l-ai face ar fi să apelezi la Fundaţie. Asta pentru că nu ai intenţia să le predai nava.

Zâmbetul pieri de pe faţa Doamnei Ministru:

― Ce aiureli sunt astea, Domnule Consilier?

― Genul de aiureli, Doamnă Ministru, care poate ar fi mai bine să nu fie auzite de alte urechi. Dă-le prietenilor mei voie să meargă într-o cameră confortabilă, la un hotel, să se bucure de odihnă. Şi spune-le străjilor să plece. N-au decât să rămână imediat în spatele uşii. Cere-le să-ţi dea un blaster. Nu pari o femeie sfrijită; cu blasterul, nu ai nici un motiv să te temi de mine. Eu sunt neînarmat.

Doamna Ministru se aplecă pe deasupra biroului, înspre el:

― Fii sigur că nu mă tem de tine!

Fără a privi în spate, făcu un semn uneia dintre străji. Aceasta porni imediat, oprindu-se lângă ea cu un pocnet din călcâie.

― Gardă, spuse ea, ia-i pe aceia doi şi du-i în Grupul 5. Vor locui acolo şi vor trebui să se simtă bine. Ai grijă să fie bine păziţi. Răspunzi pentru orice maltratare a lor, sau pentru orice încălcare a securităţii.

Se ridică în picioare. Trevize, cu toată hotărârea lui de a-şi păstra un calm absolut, nu reuşi să-şi reprime o uşoară tresărire. Era înaltă; cel puţin la fel de înaltă ca şi el, care avea 1,85 metri. Cele două benzi albe care-i traversau pieptul se prelungeau înconjurându-i talia, facând-o să pară foarte subţire. Avea o aură de graţie masivă. Declaraţia ei cum că nu avea nici un motiv de teamă nu era deloc lăudăroşenie, gândi el. Într-o luptă corp la corp, Doamna Ministru îl putea pune foarte uşor cu umerii la podea.

― Vino cu mine, Domnule Consilier, spuse ea. Dacă tot ai de gând să spui prostii, atunci, pentru binele tău, ar fi bine să le audă cât mai puţine urechi.

Porni prima, cu un pas energic. Trevize se simţea mic în umbra ei masivă; o senzaţie pe care nu o mai experimentase niciodată în compania unei femei.

Intrară într-un ascensor. Uşa se închise în urma lor, şi Doamna Ministru spuse:

― Acum suntem singuri, Domnule Consilier, şi dacă îţi faci cumva iluzia că te poţi folosi de forţă asupra mea, să ştii că te înşeli.

Vocea ei devenea din ce în ce mai cântată. Spuse, cu un amuzament nedisimulat:

― Pari un specimen destul de puternic, dar te asigur că-ţi pot rupe braţul fără nici o problemă. Sunt înarmată, dar nu am nevoie de armă.

Trevize îşi frecă obrazul şi îşi plimbă ochii peste trupul ei, de jos în sus.

― Doamnă Ministru, spuse el, mă pot lua la trântă cu orice bărbat de talia mea, fără a mă face de râs, dar am hotărât deja să renunţ la plăcerea unei trânte cu tine. Îmi dau bine seama că n-am nici o şansă.

― Bine, spuse Doamna Ministru părând satisfăcută.

― Unde mergem, Doamnă Ministru? întrebă Trevize.

― Jos! Jos de tot. Însă nu e cazul să-ţi faci griji. În hiperdrame, acesta ar fi preludiul la o încarcerare în subteran, dar noi nu avem carcere pe Comporellon... doar închisori decente. Mergem în apartamentul meu; nu la fel de romantic ca o carceră din vremurile vechiului Imperiu, dar mai confortabil.

Uşa ascensorului se deschise alunecând într-o parte şi ieşiră. Trevize estimă că se aflau la cel puţin cincizeci de metri sub suprafaţa planetei.

20

Trevize cercetă apartamentul cu privirea, fără a încerca să-şi ascundă surprinderea.

― Nu-ţi plac camerele mele, Domnule Consilier? întrebă Doamna Ministru pe un ton aspru.

― Ba da, n-am nici un motiv să nu-mi placă, Doamnă Ministru. Numai că sunt surprins. Impresia pe care o aveam despre Comporellon, din puţinul pe care l-am văzut şi auzit de la sosire, era una de... de cumpătare, de evitare a luxului inutil.

― Impresia dumitale este corectă, Domnule Consilier. Resursele sunt limitate, iar viaţa noastră trebuie să fie la fel de aspră ca şi clima.

― Dar aici, Doamnă Ministru..., spuse Trevize.

Şi desfăcu braţele arătând spre camera unde, pentru prima oară de la sosirea sa în această lume, vedea culoare; unde canapelele erau bine tapiţate; unde lumina care provenea de la pereţii luminoşi era blândă; şi unde podeaua era acoperită cu un covor de forţă astfel încât paşii să fie elastici şi silenţioşi.