Până în acest moment nu privise deloc oraşul prin care treceau. O făcu acum, cu o urmă de curiozitate. Construcţiile erau joase, dar planeta fiind rece... probabil că majoritatea clădirilor se aflau sub nivelul solului.
Nu văzu nici o urmă de culoare, iar asta părea a fi împotriva firii umane.
Din când în când zărea câte un trecător bine înfofolit. Dar probabil că oamenii, la fel ca şi clădirile, se aflau în cea mai mare parte în subteran.
Taxiul opri în faţa unei clădiri joase, aşezată într-o adâncitură a cărei bază Trevize nu reuşi să o zărească. Trecură câteva momente. Şoferul nu făcea nici un gest. Cascheta albă, înaltă, aproape că atingea capota vehiculului.
Trevize se întrebă, într-o doară, cum reuşea şoferul să intre şi să iasă din vehicul fără a-şi dărâma cascheta. Apoi spuse, cu mânia reţinută a unui demnitar arogant şi netratat aşa cum se cuvine:
― Ei bine şofer, acum ce facem?
Versiunea Comporelliană a câmpului de forţe care separa şoferul de pasageri nu era deloc primitivă. Undele sonore puteau trece prin el... dar nu şi anumite obiecte materiale, contondente.
― Vine cineva să vă ia în primire, spuse şoferul. Staţi acolo şi aveţi răbdare.
Chiar în acel moment apărură trei capete, într-o urcare înceată şi lină, din adâncitura în care se afla clădirea. După capete, urmară şi trupurile aferente. Probabil că noii-veniţi urcau cu un fel de escalator, dar de-acolo de unde stătea, Trevize nu reuşi să zărească detaliile respectivei instalaţii.
Între timp, uşa taxiului de la compartimentul pasagerilor se deschise, şi un val de aer rece pătrunse înăuntru.
Trevize, ieşi, închizându-şi mantaua până la gât. Ceilalţi doi ieşiră în urma lui... Bliss cu o reţinere vizibilă.
Cei trei Comporellieni erau inexpresivi, şi purtau veşminte umflate ca nişte baloane, probabil încălzite electric. Trevize le privi cu dispreţ. Astfel de haine nu prea aveau utilizare pe Terminus. Singura dată când împrumutase o manta încălzită, pe planeta vecină, Anacreon, descoperise că se încălzea din ce în ce mai tare, şi până să-şi dea seama că îi era prea cald, transpirase deja în mod neplăcut.
Trevize observă, cu un puternic sentiment de indignare, că noii-veniţi erau înarmaţi. Nici măcar nu încercau să ascundă acest lucru. Dimpotrivă. Fiecare purta un blaster în holsterul legat pe partea exterioară a veşmintelor.
Unul dintre Comporellieni înaintă până în faţa lui Trevize, şi spuse cu voce aspră:
― Mă scuzaţi, domnule Consilier...
Apoi îi desfăcu mantaua, cu o mişcare brutală. Îşi introduse mâinile agile pe dedesubt, le mişcă repede în sus şi în jos, pe deasupra coastelor, spatelui, pieptului, şi coapselor. Mantaua fu scuturată şi pipăită. Trevize era prea derutat pentru a-şi da seama, înainte ca totul să se termine, că fusese percheziţionat cu rapiditate şi eficacitate.
Pelorat, cu bărbia în piept şi cu gura schimonosită într-o grimasă, suferea acelaşi tratament jignitor, din partea unui al doilea Comporellian.
Cel de-al treilea se apropie de Bliss, care nu aşteptă să fie atinsă. Ea măcar ştia, mai mult sau mai puţin, la ce să se aştepte. Îşi scoase mantaua rămânând în hainele subţiri, expusă rafalelor de vânt.
Spuse pe un ton glacial, care se potrivea destul de bine cu temperatura:
― Observi, sper, că sunt neînarmată.
Şi, într-adevăr, oricine putea vedea. Comporellianul scutură mantaua ca şi cum cântărind-o şi-ar fi putut da seama dacă ascundea vreo armă ― probabil chiar putea ― apoi se dădu înapoi.
Bliss îşi puse din nou mantaua, ghemuindu-se în ea, şi Trevize îi admiră gestul. Ştia că Bliss suporta greu frigul, şi cu toate acestea nu lăsase să-i scape nici un tremur, nici un frison, cât timp stătuse acolo, în bluza şi pantalonul subţiri. (Dar probabil că, în caz de urgenţă, Bliss putea obţine căldură de la restul Gaiei.)
Unul dintre Comporellieni făcu un gest, şi cei trei Străini îl urmară. Ceilalţi doi Comporellieni mergeau în urmă. Singurul pieton (sau poate fuseseră doi) care se afla pe stradă nu se sinchisi să privească scena. Ori erau prea obişnuiţi cu astfel de situaţii, ori, mai probabil, erau prea preocupaţi să ajungă la destinaţie cât mai curând posibil, pentru a intra la adăpost.
Trevize văzu acum că cei trei Comporellieni urcaseră pe o scară rulantă. Acum, coborau, toţi şase; trecură printr-o poartă etanşă, aproape tot atât de complicată ca cea a unei nave... fără îndoială, pentru a menţine căldura înăuntru, şi nu aerul.
Apoi, deodată, se treziră în interiorul unei clădiri uriaşe.
CAPITOLUL 5
Lupta pentru navă
17
PRIMA IMPRESIE a lui Trevize era că intraseră în decorurile unei hiperdrame ― mai precis, ale unei melodrame istorice despre vremurile Imperiale. Exista un decor tipic (probabil unul singur, folosit de toţi producătorii de hiperdrame), care sugera marele şi cuprinzătorul oraş-planetă Trantor, în epoca splendorii sale: Spaţii largi, agitaţia preocupată a pietonilor, vehicule mici mergând în viteză de-a lungul culoarelor special amenajate.
Trevize ridică privirea, aşteptându-se să vadă aero-taxiuri urcând în traiectorii uşor boltite, dar nu descoperi nici unul. De fapt, odată depăşită surpriza iniţială, se putea observa că incinta era mult mai scundă decât cele la care te puteai aştepta pe Trantor. Era doar o clădire, şi nu un complex ce se întindea neîntrerupt pe mii de kilometri în orice direcţie.
De asemenea, nici culorile nu corespundeau. Hiperdramele înfăţişau întotdeauna Trantor-ul în culori cumplit de ţipătoare, iar hainele erau pur şi simplu fanteziste, aproape incomode. Culorile, luxul inutil, aveau un scop simbolic, indicând decadenţa (un aspect care trebuia obligatoriu scos în evidenţă) Imperiului, şi în special a Trantorului.
Dacă e să ne luăm după acest criteriu, Comporellon era în consecinţă la capătul opus decadenţei, deoarece paleta de culori remarcată de Pelorat la cosmoport se menţinea şi aici.
Zidurile erau în diverse tonuri de gri; acoperişurile albe; îmbrăcămintea populaţiei în negru, gri, şi alb. Din când în când, apărea câte un costum în întregime negru; mai rar, unul complet gri; nici unul complet alb. Însă modelele erau întotdeauna diferite, ca şi cum oamenii, privaţi de culoare, găseau totuşi alte posibilităţi pentru a-şi afirma individualitatea.
Figurile erau inexpresive, chiar macabre. Femeile purtau părul scurt; bărbaţii îl purtau mai lung, dar aranjat la spate într-o codiţă scurtă. Fiecare părea profund preocupat, de parcă trebuia să rezolve o afacere precisă, şi nu se putea gândi la nimic altceva. Bărbaţii şi femeile erau îmbrăcaţi la fel. Diferenţa dintre sexe nu era marcată decât de lungimea părului, de uşoarele proeminenţe ale sânilor, şi de rotunjimile coapselor.
Străinii fură îndreptaţi spre un ascensor, cu care coborâră cinci nivele. Acolo ieşiră, ajungând la o uşă pe care era scris, alb pe gri, cu litere mici şi discrete, “Mitza Lizalor, MinTrans”.
Comporellianul din faţă atinse literele; acestea se aprinseră, parcă într-un răspuns. Uşa se deschise şi intrară.
Era o cameră spaţioasă şi mai curând goală. O remarcabilă risipă de spaţiu, menită să scoată în evidenţă importanţa ocupantului.
Două străji stăteau în picioare lângă zidul îndepărtat, cu feţe inexpresive şi ochi pironiţi ferm asupra noilor veniţi. Un birou mare ocupa centrul camerei. Dincolo de acesta se afla neîndoielnic, Mitza Lizalor: trup mare, faţă netedă, ochi negri, două mâini puternice şi mari (cu degete lungi şi vârfuri pătrate) aşezate pe tăblia biroului.
MinTrans (Ministrul Transporturilor, deduse Trevize) purta o bluză cu revere largi, de un alb orbitor, contrastând puternic cu gri-ul închis al restului costumului. Două dungi albe plecau în diagonală de sub fiecare rever, traversând bluza şi intersectându-se în mijlocul pieptului. Trevize observă că deşi bluza era croită astfel încât să ascundă proeminenţa sânilor, X-ul alb atrăgea atenţia asupra lor.
Ministrul era, categoric, femeie. Chiar dacă nu s-ar fi ţinut cont de sâni, părul arăta acest lucru. Deşi faţa nu îi era deloc machiată, trăsăturile ofereau şi ele un indiciu în acest sens.
