― Te superi dacă..., spuse el.

Ea nu spuse nimic, iar el luă tăcerea drept consimţământ. Încercă să se îndrepte spre camera de baie cu un pas viguros şi masculin; dar se simţea penibil, la fel ca în zilele când mama sa, supărată de vreo năzbâtie de-a lui, îl pedepsea cu tăcerea, făcându-l să se simtă copleşit de ruşine.

Cercetă camera de baie. Pereţi netezi... pustie... complet pustie. Privi mai cu atenţie... Nimic!

Deschise din nou uşa, scoase capul afară, şi spuse:

― Auzi, cum se porneşte duşul?

Ea puse jos deodorantul (asta trebuie să fi fost, gândi Trevize), se îndreptă spre camera de baie şi, fără să-l privească, arătă cu degetul. Trevize urmări degetul şi observă o pată pe perete, rotundă şi foarte uşor rozalie. Atât de slab colorată, de parcă decoratorului îi păruse rău că stricase albul imaculat pentru un motiv atât de puţin important ― acela de a marca elementul de pornire a duşului.

Trevize ridică uşor din umeri, se aplecă spre perete şi puse mâna pe locul marcat. Într-o clipă fu lovit din toate părţile de jeturi de apă fin pulverizată, ca un potop. I se tăie respiraţia şi atinse din nou pata, oprind torentul.

Deschise uşa, conştient că arăta şi mai penibil decât înainte, tremurând şi articulând cu dificultate cuvintele.

― Cum se dă drumul la apă caldă? orăcăi el.

De data aceasta ea îl privi, şi înfăţişarea lui reuşi să-i topească supărarea (sau teama, sau ce altă emoţie pusese stăpânire pe ea). Începu să chicotească şi apoi, fără avertisment, râse de el, în hohote răsunătoare.

― Ce apă caldă? spuse ea. Crezi că ne permitem să risipim energia încălzind apa pentru spălat? Ai apă bună, călduţă, atât cât să nu fie foarte rece. Ce altceva mai vrei? Molâi mai sunteţi voi, Terminienii!... Intră înapoi şi te spală!

Trevize şovăi, dar nu mult. Nu avea de ales.

Cu inima îndoită, atinse din nou pata şi de data aceasta se încordă, pregătindu-se să înfrunte duşul ca de gheaţă. Apă călduţă? Pe corp începuse să se formeze o spumă. Se frecă în grabă ici, colo, peste tot, trăgând concluzia că acesta era ciclul de săpunire şi estimând că nu avea să dureze mult.

Apoi veni ciclul de clătire. Aha, cald... adică nu cald, dar nu chiar atât de rece, şi aducând o senzaţie de căldură trupului său complet îngheţat. Chiar în momentul în care avea de gând să atingă din nou pata-contact pentru a opri apa, întrebându-se cum făcuse Lizalor de ieşise uscată (nu se vedea nici un prosop, sau ceva asemănător)... apa se opri. Urmă un jet de aer care l-ar fi dat de-a rostogolul dacă n-ar fi venit cu o forţă egală din mai multe direcţii.

Era fierbinte; aproape prea fierbinte. Încălzirea aerului necesita mult mai puţină energie decât încălzirea apei. Apa se evaporă sub jetul de aer fierbinte, şi în câteva minute reuşi să iasă afară, uscat de parcă niciodată în viaţă nu s-ar fi atins de apă.

Lizalor părea să-şi fi revenit complet.

― Te simţi bine? întrebă ea.

― Foarte bine, spuse Trevize.

De fapt, se simţea uimitor de revigorat.

― N-a trebuit decât să mă adaptez la temperatură. Nu mi-ai spus...

― Molâule, spuse Lizalor ocărându-l cu blândeţe.

Trevize se folosi de deodorantul ei, apoi începu să se îmbrace, deranjat de faptul că ea avea la dispoziţie lenjerie spălată şi călcată, iar el nu.

― Cum ar fi trebuit să-i spun... acelei lumi? întrebă el.

― Noi îi spunem Cea Mai Veche.

― De unde să ştiu că numele pe care l-am folosit eu este interzis? întrebă Trevize. M-ai avertizat?

― M-ai întrebat?

― De unde să ştiu că trebuia să întreb?

― Acum ştii.

― S-ar putea să uit.

― Ai face bine să nu uiţi.

― Dar ce importanţă are? spuse Trevize simţind cum începe să-şi piardă cumpătul. Este un simplu cuvânt, o combinaţie de sunete.

― Sunt lucruri care nu trebuiesc pomenite, spuse Lizalor pe un ton încărcat de mister. Unele cuvinte nu se pronunţă oricum şi oricând, nu crezi?

― Unele cuvinte sunt vulgare, altele nepotrivite, iar altele pot răni. Din ce categorie face parte... cuvântul folosit de mine?

― Este un cuvânt trist, solemn, spuse Lizalor. Desemnează o lume care ne-a fost străbună tuturora. Acum nu mai există. Întrucât era departe de noi, această moarte a ei o considerăm tragică şi dureroasă. Preferăm să nu vorbim despre ea sau, dacă trebuie, să nu îi folosim numele.

― Şi încrucişatul degetelor? Cum alungă acest gest durerea şi tristeţea?

Lizalor se făcu roşie:

― A fost o reacţie instinctivă, şi nu-ţi sunt deloc recunoscătoare. Unii oameni cred că acel cuvânt, chiar şi gândul la el, aduce nenorocire... şi cu acest gest, o îndepărtează.

― Chiar crezi că încrucişarea degetelor îndepărtează nenorocirea?

― Nu... Adică ba da, într-un fel. Nu mă simt în largul meu dacă nu fac gestul.

Îi ocolea privirea. Apoi, pentru a schimba subiectul, spuse repede:

― Şi cum se face că bruneta aia a voastră este de o importanţă vitală pentru a ajunge la... lumea de care ai vorbit?

― Spune-i “Cea Mai Veche”. Sau preferi să nu îi spui nici măcar aşa?

― Aş prefera să nu discut deloc despre ea. Ţi-am pus o întrebare.

― Cred că planeta ei a fost colonizată de... Cea Mai Veche.

― La fel ca şi Comporellon, spuse Lizalor cu mândrie.

― Semenii ei au anumite tradiţii care ar putea reprezenta cheia înţelegerii Celei Mai Vechi. Dar numai dacă ajungem acolo putem studia arhivele.

― Minciuni.

― Probabil, dar trebuie să verificăm.

― Dacă o ai pe bruneta asta cu informaţiile ei dubioase, şi dacă vrei să ajungi pe Cea Mai Veche împreună cu ea, de ce ai mai venit pe Comporellon?

― Pentru a afla unde se găseşte Cea Mai Veche. Am avut odată un prieten cu descendenţă Comporelliană. El m-a asigurat că mare parte din istoria Celei Mai Vechi este bine cunoscută aici, pe Comporellon.