Cu toate acestea, acţionaseră exact pe dos. De ce?
Ce-i făcea să se simtă atât de puternici şi de siguri pe ei încât să trateze astfel un Consilier al Terminus-ului?
Să fi fost implicat Pământul? Aceeaşi forţă care a ascuns lumea de origine cu atât de mare eficacitate, chiar şi împotriva marilor mentalişti ai celei de-A Doua Fundaţii? O forţă
care se străduia acum să-l oprească din încercarea de a găsi Pământul, încă din prima etapă a căutării? Să fi fost Pământul atotştiutor? Atotputernic?
Scutură din cap. În felul ăsta, putea să ajungă la paranoia. Avea să dea vina pe Pământ pentru toate necazurile? Fiecare ciudăţenie, fiecare piedică, fiecare schimbare de situaţie, trebuiau să fie rezultatul maşinaţiunilor secrete ale Pământului? Dacă gândea astfel, nu mai avea nici o şansă.
Simţi vehiculul încetinind, şi reveni la realitate.
Până în acest moment nu privise deloc oraşul prin care treceau. O făcu acum, cu o urmă de curiozitate. Construcţiile erau joase, dar planeta fiind rece... probabil că
majoritatea clădirilor se aflau sub nivelul solului.
Nu văzu nici o urmă de culoare, iar asta părea a fi împotriva firii umane.
Din când în când zărea câte un trecător bine înfofolit. Dar probabil că oamenii, la fel ca şi clădirile, se aflau în cea mai mare parte în subteran.
Taxiul opri în faţa unei clădiri joase, aşezată într-o adâncitură a cărei bază Trevize nu reuşi să o zărească. Trecură câteva momente. Şoferul nu făcea nici un gest. Cascheta albă, înaltă, aproape că atingea capota vehiculului.
Trevize se întrebă, într-o doară, cum reuşea şoferul să intre şi să iasă din vehicul fără
a-şi dărâma cascheta. Apoi spuse, cu mânia reţinută a unui demnitar arogant şi netratat aşa cum se cuvine:
― Ei bine şofer, acum ce facem?
Versiunea Comporelliană a câmpului de forţe care separa şoferul de pasageri nu era deloc primitivă. Undele sonore puteau trece prin el... dar nu şi anumite obiecte materiale, contondente.
― Vine cineva să vă ia în primire, spuse şoferul. Staţi acolo şi aveţi răbdare.
Chiar în acel moment apărură trei capete, într-o urcare înceată şi lină, din adâncitura în care se afla clădirea. După capete, urmară şi trupurile aferente. Probabil că noii-veniţi urcau cu un fel de escalator, dar de-acolo de unde stătea, Trevize nu reuşi să zărească
detaliile respectivei instalaţii.
Între timp, uşa taxiului de la compartimentul pasagerilor se deschise, şi un val de aer rece pătrunse înăuntru.
Trevize, ieşi, închizându-şi mantaua până la gât. Ceilalţi doi ieşiră în urma lui... Bliss cu o reţinere vizibilă.
Cei trei Comporellieni erau inexpresivi, şi purtau veşminte umflate ca nişte baloane, probabil încălzite electric. Trevize le privi cu dispreţ. Astfel de haine nu prea aveau utilizare pe Terminus. Singura dată când împrumutase o manta încălzită, pe planeta vecină, Anacreon, descoperise că se încălzea din ce în ce mai tare, şi până să-şi dea seama că îi era prea cald, transpirase deja în mod neplăcut.
Trevize observă, cu un puternic sentiment de indignare, că noii-veniţi erau înarmaţi.
Nici măcar nu încercau să ascundă acest lucru. Dimpotrivă. Fiecare purta un blaster în holsterul legat pe partea exterioară a veşmintelor.
Unul dintre Comporellieni înaintă până în faţa lui Trevize, şi spuse cu voce aspră:
― Mă scuzaţi, domnule Consilier...
Apoi îi desfăcu mantaua, cu o mişcare brutală. Îşi introduse mâinile agile pe dedesubt, le mişcă repede în sus şi în jos, pe deasupra coastelor, spatelui, pieptului, şi coapselor. Mantaua fu scuturată şi pipăită. Trevize era prea derutat pentru a-şi da seama, înainte ca totul să se termine, că fusese percheziţionat cu rapiditate şi eficacitate.
Pelorat, cu bărbia în piept şi cu gura schimonosită într-o grimasă, suferea acelaşi tratament jignitor, din partea unui al doilea Comporellian.
Cel de-al treilea se apropie de Bliss, care nu aşteptă să fie atinsă. Ea măcar ştia, mai mult sau mai puţin, la ce să se aştepte. Îşi scoase mantaua rămânând în hainele subţiri, expusă rafalelor de vânt.
Spuse pe un ton glacial, care se potrivea destul de bine cu temperatura:
― Observi, sper, că sunt neînarmată.
Şi, într-adevăr, oricine putea vedea. Comporellianul scutură mantaua ca şi cum cântărind-o şi-ar fi putut da seama dacă ascundea vreo armă ― probabil chiar putea ― apoi se dădu înapoi.
Bliss îşi puse din nou mantaua, ghemuindu-se în ea, şi Trevize îi admiră gestul. Ştia că Bliss suporta greu frigul, şi cu toate acestea nu lăsase să-i scape nici un tremur, nici un frison, cât timp stătuse acolo, în bluza şi pantalonul subţiri. (Dar probabil că, în caz de urgenţă, Bliss putea obţine căldură de la restul Gaiei.) Unul dintre Comporellieni făcu un gest, şi cei trei Străini îl urmară. Ceilalţi doi Comporellieni mergeau în urmă. Singurul pieton (sau poate fuseseră doi) care se afla pe stradă nu se sinchisi să privească scena. Ori erau prea obişnuiţi cu astfel de situaţii, ori, mai probabil, erau prea preocupaţi să ajungă la destinaţie cât mai curând posibil, pentru a intra la adăpost.
Trevize văzu acum că cei trei Comporellieni urcaseră pe o scară rulantă. Acum, coborau, toţi şase; trecură printr-o poartă etanşă, aproape tot atât de complicată ca cea a unei nave... fără îndoială, pentru a menţine căldura înăuntru, şi nu aerul.
Apoi, deodată, se treziră în interiorul unei clădiri uriaşe.
CAPITOLUL 5
Lupta pentru navă
17
PRIMA IMPRESIE a lui Trevize era că intraseră în decorurile unei hiperdrame ― mai precis, ale unei melodrame istorice despre vremurile Imperiale. Exista un decor tipic (probabil unul singur, folosit de toţi producătorii de hiperdrame), care sugera marele şi cuprinzătorul oraş-planetă Trantor, în epoca splendorii sale: Spaţii largi, agitaţia preocupată
a pietonilor, vehicule mici mergând în viteză de-a lungul culoarelor special amenajate.
Trevize ridică privirea, aşteptându-se să vadă aero-taxiuri urcând în traiectorii uşor boltite, dar nu descoperi nici unul. De fapt, odată depăşită surpriza iniţială, se putea observa că incinta era mult mai scundă decât cele la care te puteai aştepta pe Trantor. Era doar o clădire, şi nu un complex ce se întindea neîntrerupt pe mii de kilometri în orice direcţie.