În mintea sa, acum devenise un bătrân lup al spaţiului. Văzuse trei planete: Terminus-ul însuşi, Sayshell, şi Gaia. Acum vedea o a patra, chiar dacă imaginea venea printr-un echipament telescopic comandat de computer. Cea de-a patra planetă era Comporellon.
Şi din nou, pentru a patra oară, se simţea vag dezamăgit. Într-un fel, continua să
creadă că dacă priveşti din spaţiu spre o lume locuită trebuie să vezi conturul continentelor înconjurate de oceane; sau, dacă era vorba de o lume deşertică, trebuiau să se distingă
contururile lacurilor înconjurate de pământ.
Niciodată nu se întâmplase aşa.
Dacă lumea era locuită, avea atmosferă, şi, de asemenea hidrosferă. Şi dacă avea aer şi apă, avea nori; şi dacă avea nori, imaginea era neclară. Deci, Pelorat se trezi încă o dată
privind nişte vârtejuri albe, prin care se puteau distinge din când în când câte o pată de albastru deschis sau de brun roşcat.
Se întrebă, posomorât, dacă cineva putea identifica o lume în caz că îi vedea imaginea luată de la ― să spunem ― trei sute de mii de kilometri. Cum se puteau deosebi între ele vârtejurile de nori?
Bliss îl privi cu o oarecare îngrijorare:
― Ce este, Pel? Pari nefericit.
― Găsesc că, văzute din spaţiu, toate planetele arată la fel.
― Şi ce-i cu asta, Janov? spuse Trevize. La fel se întâmplă cu toate contururile reliefului de pe Terminus atunci când apar la orizont, dacă nu ştii ce anume priveşti... un anume vârf de munte, sau o anume insuliţă în larg cu o formă caracteristică.
― Aşa o fi, spuse Pelorat nemulţumit, dar ce anume să cauţi într-o masă de nori aflată
în continuă mişcare? Şi chiar dacă încerci să găseşti ceva, ajungi în emisfera întunecată
înainte de a te lămuri.
― Priveşte cu ceva mai multă atenţie, Janov. Dacă urmăreşti forma noriior, vei descoperi că aceştia tind să capete o structură care înconjoară planeta, rotindu-se în jurul unui centru. Acel centru este, cu aproximaţie, la unul dintre poli.
― La care? întrebă Bliss cu interes.
― Întrucât, faţă de nori, planeta se mişcă în sensul acelor de ceasornic, înseamnă că
privim, prin definiţie, spre polul sud. Centrul pare să fie la aproximativ cincisprezece grade faţă de terminator ― linia de umbră a planetei ― şi axa planetară este înclinată cu douăzeci şi unu de grade faţă de perpendiculara pe planul de revoluţie. Suntem deci fie în mijlocul primăverii, fie în mijlocul verii, în funcţie de felul în care se mişcă polul, îndepărtându-se sau apropiindu-se de terminator. Computerul îi poate calcula orbita şi îmi poate da rezultatul foarte repede, dacă i-l cer. Capitala se află la nord de ecuator, aşa că este fie în mijlocul toamnei, fie în mijlocul iernii.
Pelorat se încruntă:
― Îţi poţi da seama de toate astea?
Privi stratul de nori ca şi cum ar fi avut impresia că aceştia puteau vorbi acum, sau ar fi trebuit să-i vorbească. Dar, desigur, nu se întâmplă nimic.
― Nu numai atât, spuse Trevize, dar dacă vei privi regiunile polare, nu vei putea zări nici o spărtură în stratul de nori pe măsură ce acesta se îndepărtează de poli. De fapt, spărturile există, dar printre ele se vede gheaţa, deci este o imagine alb-pe-alb.
― Aha, spuse Pelorat, dar bănuiesc că ăsta este un lucru normal în regiunile polare.
― Pe planetele locuite, desigur. Planetele fără viaţă ar putea fi lipsite de aer sau apă, sau ar putea prezenta anumite semne că norii nu sunt formaţi din vapori de apă, sau că
gheaţa nu este apă îngheţată. Comporellon nu prezintă astfel de urme, deci putem fi siguri că ceea ce vedem sunt nori formaţi din vapori de apă şi apă îngheţată. Următorul lucru pe care-l remarcăm este suprafaţa de alb continuu care se află pe partea luminată a
terminatorului, şi un ochi experimentat vede imediat că aceasta este mai mare decât în mod normal. Mai mult, se poate observa o oarecare strălucire portocalie, una foarte slabă, în lumina reflectată, iar asta înseamnă că soarele Comporellon-ului este mult mai rece decât soarele Terminus-ului. Deşi Comporellon este mai aproape de soarele său în comparaţie cu Terminus-ul, nu este suficient de aproape pentru a compensa temperatura scăzută a astrului. În consecinţă, Comporellon este o lume rece în comparaţie cu majoritatea lumilor locuite.
― Parcă citeşti dintr-o carte, spuse Pelorat cu admiraţie.
― Nu te lăsa impresionat, spuse Trevize zâmbindu-i cu simpatie. Computerul mi-a pus la dispoziţie toată statistica, inclusiv temperatura sa medie uşor coborâtă. Este uşor să
deduci un lucru pe care deja îl cunoşti. De fapt, Comporellon se află în pragul unei ere glaciare, şi va avea una, dacă are şi o configuraţie a continentelor adecvată acestui lucru.
Bliss îşi muşcă buza de jos:
― Nu-mi plac lumile reci.
― Avem haine călduroase, spuse Trevize.
― Nu are importanţă. Fiinţele umane nu sunt adaptate la vremea rece. Noi nu avem blană groasă sau pene, sau un strat subcutanat de grăsime. Când o lume are clima rece, asta pare să indice o anumită indiferenţă faţă de fericirea părţilor sale componente.
― Gaia are pretutindeni o climă blândă? întrebă Trevize.
― În cea mai mare parte, da. Avem unele zone reci pentru plantele şi animalele adaptate la frig, dar majoritatea zonelor sunt uniform temperate, nedevenind niciodată
neplăcut de calde sau neplăcut de reci pentru cei care le locuiesc, inclusiv pentru oameni, desigur.
― Pentru oameni, desigur. Toate părţile Gaiei sunt egale în această privinţă, dar unele, ca de exemplu fiinţele umane, sunt mai egale decât celelalte.
― Renunţă la sarcasmul ăsta prostesc, spuse Bliss cu o urmă de iritare. Nivelul şi intensitatea conştiinţei şi cunoaşterii sunt importante. O fiinţa umană este mult mai utilă
decât ar putea fi o rocă de aceeaşi greutate. Proprietăţile şi funcţiile Gaiei au necesarmente o pondere mai mare în direcţia fiinţelor umane... Însă nu chiar atât de mult ca în lumile voastre formate din Izolaţi. Mai mult, există momente când ponderea poate fi mai mare în alte direcţii, dacă aşa are nevoie Gaia, ca întreg. S-ar putea chiar ca la intervale destul de mari să fie îndreptată înspre miezul de rocă. Şi acesta are, la rândul său, nevoie de atenţie.