Era doar un câine.

Lui Trevize nu îi plăceau câinii. Se gândi, nemulţumit, că nu exista lume în care oamenii să nu fie însoţiţi de aceste creaturi.

Se cunoşteau nenumărate rase, şi era convins că fiecare lume avea cel puţin o rasă caracteristica. Totuşi, toate rasele aveau un punct comun: indiferent că erau ţinuţi pentru distracţie, spectacol, sau vreo formă de activitate utilă, câinii erau educaţi să iubească omul şi să aibă încredere în el.

Iubire şi încredere pe care Trevize nu le apreciase niciodată. Trăise odată cu o femeie care avea un câine; de dragul ei, Trevize îl tolerase. Acel câine ajunsese să îl adore profund, îl urmărea peste tot, se culca pe el când încerca să se odihnească (cântărea douăzeci şi cinci de kilograme), îl umplea cu salivă şi păr în cele mai neaşteptate momente, se culca de cealaltă parte a uşii şi începea să scheaune când încerca să facă dragoste cu iubita.

Din acea experienţă, Trevize ieşise cu convingerea fermă că, din motive cunoscute doar de câini, el devenise un obiect sacru al devoţiunii canine.

În consecinţă, odată depăşită surpriza iniţială, studie câinele fără nici un fel de teamă. Mare, subţire şi sprinten, cu picioare lungi. Îl privea, fix, fără a da semne de adoraţie. Botul era deschis în ceea ce se putea lua drept un zâmbet de “bine ai venit”, însă dinţii ieşeau la iveală, mari şi periculoşi. Trevize decise că s-ar fi simţit mult mai bine dacă nu l-ar fi avut în câmpul vizual.

Apoi se gândi că acest câine nu văzuse niciodată un om. Trebuie să fi fost la fel de surprins şi de nesigur pe el la brusca apariţie a unei fiinţe umane, pe cât fusese Trevize la apariţia câinelui. Trevize, cel puţin, recunoscuse repede animalul, însă câinele nu avea acest avantaj. Era în continuare zăpăcit, şi probabil în stare de alarmă.

Desigur, nu era înţelept să laşi în stare de alarmă un animal aşa de mare, cu asemenea dinţi. Trevize îşi dădu seama că se impunea stabilirea urgentă a unei relaţii de prietenie.

Foarte încet, se apropie de câine (fără mişcări bruşte), întinse mâna, pregătit să lase câinele să i-o miroasă, şi începu să spună “cuţu-cuţu”... lucru pe care îl găsea deosebit de penibil.

Câinele, cu ochii mereu fixaţi asupra lui Trevize, se dădu înapoi cu un pas sau doi, de parcă ar fi fost cuprins de neîncredere. Apoi ridică buza de sus dezgolindu-şi colţii, şi scoase un mârâit puternic. Deşi nu văzuse niciodată un câine comportându-se astfel, Trevize nu putea interpreta această atitudine decât ca pe o ameninţare.

Se opri din înaintare şi îngheţă. Prinse cu coada ochiului o mişcare laterală, şi întoarse uşor capul. Din acea direcţie se apropiau încă doi câini. Păreau la fel de criminali ca şi primul.

Criminali? Adjectivul îi venise spontan, însă li se potrivea de minune. Chiar că avea motive să se teamă.

Inima începu deodată să-i bată cu putere. Calea spre navă era blocată. Nu putea alerga la întâmplare, căci acei câini cu picioare lungi l-ar fi ajuns imediat. Dacă rămânea pe loc şi îşi folosea blasterul, atunci în timp ce omora unul, ceilalţi doi ar fi sărit pe el. Undeva, departe, văzu alţi câini apropiindu-se. Oare comunicau în vreun fel? Vânau în haite?

Încet, o luă înspre stânga, într-o direcţie în care nu erau câini... deocamdată. Încet. Încet.

Câinii avansau odată cu el. Ştia sigur că ceea ce îl salva de la un atac imediat era faptul că aceşti câini nu văzuseră şi nu mirosiseră vreodată ceva asemănător. Nu stabiliseră încă o schemă de comportament pentru cazul lui.

Dacă ar fugi, bineînţeles că asta ar reprezenta ceva familiar pentru câini. Ar şti ce să facă dacă o fiinţă de mărimea lui Trevize şi-ar manifesta frica şi ar lua-o la fugă. Ar alerga şi ei. Mult mai repede.

Trevize continuă să alunece încet în direcţia unui copac. Cea mai mare dorinţă a lui era să se urce undeva astfel încât să nu fie ajuns. Câinii se mişcau împreună cu el, mârâind încet, apropiindu-se. Toţi trei îl fixau fără să clipească. Mai veniră încă doi şi, în depărtare, Trevize zărea alţii. La momentul potrivit, când va fi suficient de aproape, va trebui să ţâşnească. Nu putea aştepta prea mult, dar nici porni prea curând. Orice eroare putea fi fatală.

Acum!

Stabili fără îndoială un record personal de viteză, dar chiar şi aşa, scăpă ca prin urechile acului. Simţi clămpănitul fălcilor pe unul dintre călcâie, şi pentru o clipă piciorul îi rămase un pic în urmă, înainte ca dinţii să alunece pe ceramoidul dur.

Nu se pricepea la căţăratul în copaci. Nu se mai urcase într-un copac de la vârsta de zece ani şi, din câte îşi amintea, făcuse atunci un efort penibil. De data asta însă, trunchiul nu era perfect vertical, iar scoarţa noduroasă îi oferea puncte de care să se apuce cu mîinile. Fantastic ce poate face omul atunci când este încolţit de necesitate!

Se trezi aşezat pe o cracă, la vreo zece metri deasupra solului. Pe moment, nu era deloc conştient că se zgâriase la o mână şi că sângera. La baza copacului stăteau aşezaţi cinci câini, privind în sus, cu limba atârnând, aşteptând răbdători.

Şi acum?

37

Trevize nu era în situaţia în care putea gândi logic, pe îndelete, la fiecare detaliu. Era cutreierat de gânduri rapide, într-o secvenţă ciudată şi distorsionată, şi dacă le-ar fi pus în ordine, ar fi ajuns aici:

Bliss susţinuse mai devreme că pe o planetă terraformată, oamenii ar instaura un dezechilibru ecologic, pe care l-ar putea menţine doar printr-un efort continuu. De exemplu, Colonii nu aduseseră niciodată cu ei vreunul dintre marile animale de pradă. Cu cele mici nu aveai ce face, veneau singure. Insecte, paraziţi ― chiar şi mici şoimi, şoareci, şi altele.

Dar acele animale fantastice prezente în legende ― tigri, urşi grizzly, balene ucigaşe, crocodili? Cine să-i transporte de pe o lume pe alta, chiar dacă ar avea vreun sens? Dar ar avea vreun sens?

Însemna că oamenii erau animalele de pradă dominante, şi lor le revenea sarcina de a frâna înmulţirea acelor plante şi animale care, lăsate în voia lor, s-ar sufoca sub propria abundenţă.

Şi dacă oamenii dispar cumva, atunci alţi prădători trebuie să le ia locul. Dar care anume? Cei mai mari prădători toleraţi de oameni erau câinii şi pisicile, animale domesticite.

Dar dacă nu mai rămâne nici un om pentru a-i hrăni? Trebuie să-şi găsească singuri hrana ― pentru a supravieţui şi, ca să fim drepţi, pentru a asigura supravieţuirea vânatului, al cărui număr trebuie limitat deoarece suprapopulaţia va face de o sută de ori mai mult rău decât prădătorii.

Deci câinii se vor înmulţi. Toate rasele: cei mari vor ataca ierbivorele mari, abandonate; cei mici vor vâna păsări şi rozătoare. Pisicile vor vâna noaptea, câinii ziua; pisicile vor vâna singure, câinii în haite.

Şi poate că evoluţia va crea în final alte rase, pentru a umple noile goluri ecologice. Poate că unii dintre câini vor căpăta caracteristici amfibii care să le permită să se hrănească cu peşti? Şi poate că unele dintre pisici vor căpăta capacităţi de zbor planat pentru a vâna păsările mai greoaie, atât în aer cât şi la sol?

Toate aceste gânduri îl străbătuseră pe Trevize ca nişte fulgere; îl luminau şi dispăreau rapid. Între timp, el căuta o soluţie concretă la situaţia în care se găsea.

Numărul câinilor creştea încontinuu. Numără douăzeci şi trei în jurul copacului, dar se apropiau şi alţii. Cât de mare era haita? Ce mai conta? Deja era suficient de mare.

Scoase blasterul din holster, dar contactul ferm cu mânerul armei nu-i dădu sentimentul de siguranţă pe care şi l-ar fi dorit. Când îl încărcase ultima oară cu o unitate energetică, şi câte focuri putea să tragă? În nici un caz douăzeci şi trei.

Şi Pelorat, şi Bliss? Dacă ar ieşi, câinii se vor năpusti asupra lor? Erau în siguranţă, chiar dacă nu ieşeau? Dacă animalele ar simţi prezenţa oamenilor în interiorul ruinelor, ce le-ar putea opri să îi atace acolo? Nu existau uşi sau alte bariere.

Bliss ar putea fi capabilă să îi oprească, sau chiar să îi alunge? Şi-ar putea concentra puterile prin hiperspaţiu, la intensitatea necesară? Cât timp le-ar putea menţine?

Să strige deci după ajutor? Vor veni cu sufletul la gură auzind strigătul lui, iar câinii se vor împrăştia sub privirea lui Bliss? (Va trebui o privire, sau pur şi simplu o acţiune mentală nesesizabilă de oamenii cu simţuri normale?) Sau, dacă vor apărea, vor fi sfâşiaţi sub ochii lui Trevize, care va fi obligat să privească, neputincios, din adăpostul său relativ sigur?

Nu, va trebui să se folosească de blaster. Dacă va putea omorî un câine, ceilalţi se vor speria pentru o vreme, va coborî din copac, va striga după Pelorat şi Bliss, va omorî un al doilea câine dacă vor da semne că vor să atace din nou; atunci îi va lua pe cei doi cu el, şi se vor repezi în grabă spre navă.

Reglă intensitatea fascicolului de microunde până la semnul care marca trei sferturi din intensitatea maximă. Era suficient pentru a ucide un câine şi a produce o detunătură puternică. Detunătura îi va speria şi împrăştia pe câini, iar el va putea economisi energia.

Un câine din mijlocul haitei părea (în imaginaţia lui Trevize, cel puţin) să emane o răutate mai mare decât ceilalţi... poate doar din cauză că stătea mai calm şi, în consecinţă, părea să-şi supravegheze prada cu mai mult sânge rece. Câinele privea acum direct arma, ca şi cum ar fi luat pregătirile lui Trevize în cea mai mare bătaie de joc.

Trevize îşi dădu seama că nu trăsese niciodată asupra unei fiinţe umane cu blasterul, şi nici nu văzuse pe cineva făcând-o. Participase la trageri asupra manechinelor din piele şi plastic umplute cu apă, în timpul antrenamentelor; apa se încălzea aproape instantaneu până la punctul de fierbere, şi sfâşia învelişul prin explozie, împrăştiindu-se în toate direcţiile.

Dar cine, în timp de pace, ar trage asupra altui om? Şi care om ar sfida un blaster? Doar aici, pe o lume adusă în stare patologică prin absenţa oamenilor...

Cu acea ciudată capacitate a creierului de a observa ceva ce nu avea nici o legătură cu situaţia de faţă, Trevize îşi dădu seama că un nor acoperise soarele... apoi trase.

Atmosfera vibră straniu pe linia dreaptă care unea ţeava blasterului cu câinele; o strălucire vagă, care ar fi putut rămâne neobservată dacă soarele ar fi strălucit nestingherit.

Câinele trebuie să fi simţit valul iniţial de căldură, căci făcu o tentativă de mişcare, ca pentru a sări. Apoi explodă, în timp ce o parte din sânge şi conţinutul celular se evaporară.

Explozia făcu un zgomot dezamăgitor de slab, pentru că tegumentele câinelui nu erau tot atât de rigide ca cele ale manechinului de la antrenamente. Cu toate acestea, prin aer se împrăştiară carne, piele, sânge, şi oase, iar Trevize simţi cum i se întoarce stomacul pe dos.

Câinii se dădură înapoi, unii dintre ei fiind împroşcaţi cu fragmente neplăcut de calde. Dar ezitarea fu de scurtă durată. Se îngrămădiră deodată unii peste alţii, pentru a mânca ceea ce li se oferise. Trevize simţi cum i se accentuează senzaţia de greaţă. Nu îi speriase; îi hrănise. În felul acesta, nu vor mai pleca niciodată. Ba dimpotrivă, mirosul de sânge proaspăt şi carne caldă va atrage mai mulţi câini; probabil şi alte animale de pradă, mai mici.

Se auzi o voce:

― Trevize! Ce...

Trevize privi în lateral. Bliss şi Pelorat îşi făcuseră apariţia dintre ruine. Bliss se opri imediat, întinzând mâinile pentru a-l opri pe Pelorat. Privi câinii. Situaţia era evidentă şi clară. Nu avea nevoie de răspuns.