― Da, dar până acum nu am mai auzit nici de planete locuibile cu sateliţi gigantici, spuse Pelorat. Sau cu crustă radioactivă. Iată caracteristica unică numărul trei. Dacă descoperim o planetă radioactivă (care altfel ar putea fi locuibilă), cu un satelit gigantic, şi dacă mai găsim în sistem o planetă înconjurată de un inel uriaş, atunci putem fi siguri că am dat peste Pământ.
― Sunt de acord, Janov, zâmbi Trevize. Dacă dăm peste toate aceste trei caracteristici unice, atunci cu siguranţă că este vorba de Pământ.
― Dacă! oftă Bliss.
30
Trecuseră de principalele lumi ale sistemului planetar, năpustindu-se în spaţiul dintre cele două planete aflate la periferia sistemului. În jurul lor, pe o rază de l,5 miliarde de kilometri, nu se afla nici o masă importantă. În faţă se întindea un vast nor, nesemnificativ din punct de vedere gravitaţional.
Far Star accelerase până la o viteză de 0,1c. Adică o zecime din viteza luminii. Trevize ştia bine că, teoretic, nava putea fi accelerată până în vecinătatea vitezei luminii, dar mai ştia de asemeni că, în practică, 0,1 c era limita rezonabilă.
La această viteză, obiectele cu masă apreciabilă puteau fi ocolite, însă nu aveai cum să eviţi nenumăratele particule de praf din spaţiu şi, mai ales, atomii şi moleculele. La viteze foarte mari, aceste obiecte infime puteau provoca avarii, erodând şi zgâriind învelişul navei. La viteze apropiate de cea a luminii, fiecare atom care ciocnea învelişul avea proprietăţile unei particule de rază cosmică. Supus acestei radiaţii penetrante, nimeni de la bordul navei nu ar fi putut supravieţui multă vreme.
Deşi nava se deplasa cu treizeci de mii de kilometri pe secundă, stelele din depărtare dădeau impresia că sunt fixe.
Computerul cerceta spaţiul pe o rază mare, detectând obiectele de dimensiuni importante iar nava vira uşor pentru a le evita.
Trevize îşi concentrase întreaga atenţie asupra celor trei seturi de coordonate primite de la Deniador.
― Este ceva în neregulă cu numerele? întrebă neliniştit Pelorat.
― Deocamdată nu-mi pot da seama, răspunse Trevize. Coordonatele în sine nu sunt utile decât dacă ştii originea, convenţiile de calcul... direcţia după care este măsurată distanţa ― echivalentul primului meridian, ca să spun aşa ― şi altele.
― Şi cum ai să afli toate astea? întrebă dezamăgit Pelorat.
― Am obţinut coordonatele Terminus-ului şi ale altor câteva puncte cunoscute, faţă de Comporellon. Dacă le introduc în computer, acesta îmi va determina convenţiile. Încerc să-mi fac ordine în minte pentru a putea programa computerul să facă un calcul corect. Odată determinate convenţiile, numerele referitoare la Lumile Interzise ar putea căpăta un sens.
― Ar putea? Doar atât? întrebă Bliss.
― Mă tem că doar atât, spuse Trevize. La urma urmelor, sunt numere vechi... probabil Comporelliene, dar nu obligatoriu. Dacă se bazează pe alte convenţii?
― Şi atunci?
― Atunci vom avea doar nişte numere fără semnificaţie. Dar... asta vom afla în curând.
Degetele sale alunecară deasupra tastelor computerului, introducând informaţiile necesare. După aceea îşi aşeză mâinile deasupra contururilor de pe pupitru. Aşteptă până ce computerul determină convenţiile, apoi interpretă coordonatele celei mai apropiate dintre Lumile Interzise în aceleaşi convenţii, şi în cele din urmă raportă acele coordonate la harta Galactică aflată în memoria computerului.
Pe ecran apăru un câmp de stele, evoluând rapid pentru a se potrivi cu informaţiile transmise. Odată ajuns în stază se mări, şi stelele începură să alerge înspre margini în toate direcţiile, până când majoritatea dispărură. Ochiul nu putea urmări această mişcare rapidă; totul era ca o ceaţă pestriţă. În cele din urmă, pe ecran nu rămase decât un spaţiu de o zecime de parsec pe fiecare latură (conform indexului de cifre de sub ecran). Doar şase puncte slab strălucitoare pătau întunecimea ecranului.
― Care dintre ele este Lumea Interzisă? întrebă încet Pelorat.
― Nici una, răspunse Trevize. Patru sunt pitice roşii, una este o pitică aproape roşie, iar ultima este o pitică alba. Nici una dintre ele nu poate avea pe orbită vreo lume locuibilă.
― Cum îţi dai seama că sunt pitice roşii doar uitându-te la ele?
― Acum nu privim stele adevărate, spuse Trevize. Privim o secţiune a hărţii Galactice stocată în memoria computerului. Fiecare stea are o etichetă. Tu nu o poţi vedea, dar atâta vreme cât mâinile mele sunt în contact, ca acum, primesc o cantitate considerabilă de informaţii.
Pelorat spuse, pe un ton jalnic:
― Atunci, coordonatele sunt inutile.
Trevize ridică privirea spre el.
― Nu, Janov. Încă nu am terminat. Mai există problema timpului. Coordonatele Lumii Interzise sunt cele de acum douăzeci de mii de ani. În acea vreme, atât ea cât şi Comporellon se roteau în jurul Centrului Galactic, şi este posibil ca rotaţia să fi fost efectuată cu viteze diferite, pe orbite cu diferite înclinări şi excentricităţi. Deci, cu timpul, cele două lumi probabil s-au apropiat sau îndepărtat una de alta. Cu siguranţă că nu a mai rămas în acest cub cu latura de o zecime de parsec.
― Şi atunci, ce facem?
― Punem computerul să întoarcă Galaxia cu douăzeci de mii de ani în urmă, relativ la Comporellon.
― Poate face aşa ceva? întrebă Bliss uluită.
― Nu poate muta Galaxia reală, însă poate deplasa harta din băncile sale de date.
― Vom vedea ceva? întrebă din nou Bliss.
― Priviţi, îi îndemnă Trevize.
Foarte încet, cele şase stele începură să alunece pe ecran. O nouă stea apăru în marginea din stânga, şi Pelorat o arătă cu degetul, entuziasmat:
― Acolo! Acolo!
― Îmi pare rău, spuse Trevize. Încă o pitică roşie. Cel puţin trei pătrimi din stelele Galaxiei sunt pitice roşii.
Imaginea de pe ecran se stabiliză.
― Ei? făcu Bliss.
― Asta e, spuse Trevize. Iată imaginea acestei porţiuni de Galaxie, aşa cum ar fi arătat acum douăzeci de mii de ani. Exact în centru ecranului se află un punct unde ar trebui să fie Lumea Interzisă.
