― Nu se pune problema de a ucide, ci de a evita să fii ucis, dacă înţelegi ce vreau să spun.

― Am mijloacele mele de protecţie.

― Janov?

Pelorat şovăi:

― Pe Comporellon nu am avut arme.

― Haide, Janov. Comporellon era o lume cunoscută, o lume asociată Fundaţiei. În plus, am fost luaţi imediat în primire. Dacă am fi avut arme, ne-ar fi fost confiscate. Vrei un blaster?

Pelorat negă cu un gest al capului:

― N-am fost niciodată în Marină, bătrâne. Nu ştiu să mă folosesc de chestiile astea şi, într-o situaţie disperată, nici nu m-aş gândi la ele. Pur şi simplu aş fugi... şi aş fi omorât.

― Nu vei fi omorât, Pel, spuse Bliss. Gaia te are sub protecţia mea/noastră/ei, ca de altfel şi pe individul ăla care face pe eroul.

― Bine, spuse Trevize. Nu am nimic împotrivă să fiu protejat, dar nu fac deloc pe grozavul. Pur şi simplu mă asigur de două ori, iar dacă nu va trebui să fac vreun gest spre aceste arme, voi fi foarte mulţumit, vă asigur. Totuşi, trebuie să le iau cu mine.

Bătu armele cu ambele palme, într-un gest afectuos, apoi continuă:

― Şi acum hai să coborâm pe această lume care s-ar putea să nu mai fi simţit de mii de ani paşi de oameni pe solul ei.

36

― Am senzaţia, spuse Pelorat, că trebuie să fie aproape seară, însă soarele se află destul de sus pe cer. Probabil să este de-abia miezul zilei.

― Da, spuse Trevize privind panorama tăcută, cred că senzaţia ta vine de la culoarea portocalie a soarelui, şi dacă formaţiunile noroase ne vor permite, la apus ar trebui să remarcăm un roşu mai profund decât cel cu care suntem obişnuiţi. Nu ştiu dacă va fi minunat sau deprimant... Ca să fiu drept, roşul trebuie să fi fost chiar mai accentuat pe Comporellon, dar acolo ne aflam practic aproape tot timpul în zone acoperite.

Se roti uşor, contemplând împrejurimile, în toate direcţiile. În plus faţă de stranietatea aproape subliminală a luminii, lumea aceasta avea un miros deosebit... cel puţin în această regiune. Un miros slab de mucegai, dar departe de a fi neplăcut.

Copacii din apropiere aveau o înălţime medie şi păreau bătrâni, cu scoarţa noduroasă şi trunchiul uşor aplecat. Nu-şi putea da seama dacă acest fapt se datora vânturilor puternice sau proastei calităţi a solului. Ambianţa aceasta, oarecum ameninţătoare, era creată de copaci, sau de altceva, mai subtil?

― Ce-ai de gând să faci, Trevize? întrebă Bliss. Doar n-am parcurs atâta drum doar pentru a admira priveliştea.

― De fapt, poate chiar asta ar trebui să şi fac în acest moment, spuse Trevize. Aş sugera ca Janov să cerceteze locul. În direcţia aceea sunt nişte ruine, şi doar el poate aprecia valoarea documentelor pe care... cine ştie?... le va găsi. Bănuiesc că poate înţelege scrisul sau filmele în Galactica veche, lucru de care eu nu sunt în stare. Şi presupun că vrei să mergi cu el, Bliss, pentru a-l proteja. Cât despre mine, voi sta aici de pază, la marginea ruinelor.

― De pază împotriva cui? A primitivilor cu pietre şi ciomege?

― Poate.

Apoi zâmbetul care îi fluturase pe buze dispăru:

― E destul de ciudat, Bliss, dar locul ăsta îmi provoacă un fel de nelinişte. Nu-mi dau seama de ce.

― Haide, Bliss, spuse Janov. Toată viaţa mea am fost un colecţionar casnic de legende vechi, şi în consecinţă nu am pus niciodată cu adevărat mâna pe documente străvechi. Imaginează-ţi ce-ar fi să găsim...

Trevize îi privi în timp ce se îndepărtau, vocea lui Pelorat devenind din ce în ce mai slabă. Bliss mergea cu un pas degajat alături de el.

Îi ascultă fără prea mare atenţie, apoi se întoarse să-şi continue studiul asupra împrejurimilor. Ce anume îi putea provoca acest sentiment de nelinişte?

Nu pusese niciodată piciorul pe o lume lipsită de populaţie umană, dar observase multe astfel de lumi, din spaţiu. De obicei erau prea mici pentru a putea păstra apa sau aerul, dar foloseau drept baze de regrupare în timpul manevrelor navale (de când se născuse el, nu avusese loc nici un război, dar manevrele continuau), sau pentru exerciţii de reparaţie în cazuri de avarie simulată. Fusese pe nave care orbitau în jurul unor astfel de lumi, ba chiar aterizaseră pe ele, însă nu avusese niciodată ocazia de a ieşi afară, sub cerul liber.

Era oare din cauză că se afla cu adevărat pe o lume pustie? S-ar fi simţit la fel dacă ar fi stat pe una dintre numeroasele lumi mici, fără atmosferă, pe care le întâlnise în studenţie şi chiar după aceea?

Scutură din cap. Nu l-ar fi deranjat, cu siguranţă. Ar fi purtat un costum spaţial, ca în nenumărate alte ocazii când ieşise afară din navă, în spaţiu. Era o situaţie obişnuită, şi contactul cu un banal bloc de piatră nu ar fi produs alterarea acestui sentiment familiar. Cu siguranţă!

Desigur... Acum nu purta un costum spaţial.

Se afla pe o lume locuibilă, la fel de confortabilă ca şi Terminus... mult mai confortabilă decât Comporellon. Simţea vântul în obraji, căldura soarelui în spate, foşnetul vegetaţiei în urechi. Totul era familiar, cu excepţia faptului că nu erau oameni... sau, cel puţin, nu mai erau.

Asta era? Asta făcea ca lumea să pară atât de ameninţătoare? Faptul că nu era o simplă lume nelocuită, ci una părăsită?

Nu fusese niciodată pe o lume părăsită; nu auzise că o lume ar putea fi părăsită; nu se gândise vreodată că o lume putea fi părăsită. Toate planetele pe care le cunoscuse sau de care auzise până acum, odată populate cu oameni, rămâneau aşa de-a pururi.

Ridică privirea spre cer. O pasăre pătrunse ca din întâmplare în câmpul său vizual, părând oarecum mai naturală decât cerul albastru palid care apărea printre norii portocalii, de vreme frumoasă. (Trevize era sigur că după câteva zile petrecute pe planetă se va obişnui cu ciudăţeniile, cerul şi norii i se vor părea normali.)

Auzea cântecul păsărilor în copaci, şi zumzetul mai estompat al insectelor. Bliss vorbise mai devreme de fluturi şi acum iată-i... surprinzător de mulţi, plini de culoare.

Se mai auzeau din când în când foşnete prin tufele de iarbă care înconjurau copacii, dar nu reuşea să-şi dea seama ce anume le provoca.

Nici prezenţa evidentă a vieţii în jurul său nu îi creea starea de nelinişte. După cum spusese Bliss, lumile terraformate erau, de la bun început, lipsite de animale periculoase. Basmele din copilărie, epopeile eroice din adolescenţă, aveau invariabil ca loc de desfăşurare o lume legendară, plăsmuită pornind de la miturile Pământului. Holo-hiperdramele erau pline de monştri ― lei, inorogi, dragoni, balene, brontozauri, urşi. Erau o grămadă, dar nu-şi aducea aminte numele tuturor; unele dintre ele imaginare, poate chiar toate. Erau şi animale mai mici, care muşcau şi înţepau, şi chiar plante periculoase la atingere ― dar numai în imaginaţie. Auzise odată că albinele primitive înţepau, însă desigur că era o exagerare; în realitate, nici o albină nu putea fi periculoasă.

O luă încet înspre dreapta, înconjurând baza colinei. Iarba era înaltă şi încâlcită, dar rară, crescând în tufe. Îşi făcu drum printre copaci, care şi ei creşteau în pâlcuri.

Apoi căscă. Da, era clar, nu se întâmpla nimic interesant, şi se întrebă dacă nu era mai bine să se retragă în navă şi să tragă un pui de somn. Nu, nici gând. Trebuia să stea de pază.

Poate că trebuia să facă pe santinela ― mărşăluind, unu-doi, unu-doi, o întoarcere bruscă, apoi manevre complicate cu un elecro-baston imaginar. (Era o armă pe care nici un războinic n-o mai folosise de trei secole încoace, însă era esenţială la antrenamente, fără ca cineva să poată spune din ce motiv.)

Gândul îl făcu să zâmbească, apoi se întrebă dacă să se alăture celorlalţi doi în ruine. La ce bun? Cu ce îi putea ajuta?

Şi dacă observa ceva peste care Pelorat trecuse cu neglijenţă?... Nu-i nimic, avea tot timpul la dispoziţie să facă asta, după ce se întorcea Pelorat. Dacă era ceva care putea fi descoperit cu uşurinţă, mai bine să-l descopere Pelorat!

Poate că aveau necazuri? Prostii! Ce fel de necazuri?

Şi dacă aveau necazuri, atunci ar fi strigat.

Se opri să asculte. Nu auzi nimic.

Apoi dorinţa irezistibilă de a face pe santinela îi reveni; se trezi mărşăluind, ridicând piciorul şi coborându-l cu putere; un electro-baston imaginar plecă de pe umăr, rotindu-se, şi se opri în faţă, drept, vertical... din nou rotire, şi oprire pe celălalt umăr. Apoi întoarcere rapidă cu 180 grade, privirea încă o dată înspre navă (care acum era destul de departe)...

După care împietri de-adevăratelea, şi nu din cauză că făcea pe santinela.

Nu era singur.

Până atunci nu văzuse alte creaturi vii în afară de vegetaţie, insecte, şi câte o pasăre. Nu văzuse şi nu auzise nimic apropiindu-se. Însă acum, între el şi navă se afla un animal.

Surpriza totală în faţa acestui eveniment neaşteptat îi răpi, pentru moment, capacitatea de a recunoaşte ceea ce vedea. De-abia după câteva clipe îşi dădu seama la ce anume se holba.