― Am încercat să-i alung fără a vă implica şi pe voi, strigă Trevize. Îi poţi ţine pe loc?

― Cu greu, spuse încet Bliss.

Trevize o auzi cu dificultate, deşi mârâitul câinilor se domolise, ca şi cum asupra lor fusese aruncată o pătură de izolare fonică.

― Sunt prea mulţi, spuse Bliss, şi nu cunosc forma lor de activitate neuronică. Pe Gaia nu avem animale atât de sălbatice.

― Nici pe Terminus, sau pe oricare altă lume civilizată, strigă Trevize. Am să omor câţi am să pot, iar tu încearcă să te descurci cu restul. Un număr mai mic îţi va da mai puţină bătaie de cap.

― Nu, Trevize. Dacă îi omori, vei atrage alţii... Rămâi în spatele meu, Pel. Nu ai cum să mă protejezi... Trevize, cealaltă armă.

― Biciul neuronic?

― Da. Produce durere. Reglează-l la putere redusă! Putere redusă!

― Ţi-e teamă să nu le faci vreun rău? urlă furios Trevize. Ţi se pare că acum este momentul să te gândeşti la caracterul sacru al vieţii?

― Mă gândesc la Pel. Şi la mine. Fă cum ţi-am spus: putere redusă, şi ţinteşte asupra unui singur câine. Nu îi mai pot stăpâni multă vreme.

Câinii se îndepărtaseră de copac şi îi înconjuraseră pe Bliss şi Pelorat, care stăteau cu spatele lipit de un zid în ruină. Cei mai îndrăzneţi făceau tentative ezitante de a se apropia şi mai mult, scheunând încet ca şi cum ar fi încercat să se dezmeticească, să afle ce anume îi ţinea, când ei de fapt nu simţeau nimic. Unii încercară în van să se caţere pe perete şi să atace pe la spate.

Trevize reglă biciul neuronic la putere redusă. Mâna îi tremura. Biciul neuronic folosea mult mai puţină energie decât blasterul, iar o încărcătură energetică putea produce sute de lovituri, dar nu-şi mai amintea când încărcase ultima oară această armă.

Nu era foarte important să ţinteşti precis. Din moment ce economisirea energiei nu era chiar atât de critică, îşi putea permite să plimbe o rază peste toată haita. Aceasta era metoda obişnuită de domolire a maselor care dădeau semne că devin periculoase.

Totuşi, acţionă precum îi spusese Bliss. Ţinti spre un singur câine şi trase. Câinele se clătină, cu picioarele împleticite. Scoase scheunături puternice şi ascuţite.

Ceilalţi câini se îndepărtară de animalul lovit, urechile se dădură înapoi până se lipiră de craniu. Apoi, scheunând la rândul lor, se întoarseră şi plecară; la început încet, apoi mai repede, şi în cele din urmă gonind din răsputeri. Câinele lovit se ridică greu pe picioare, şi plecă şchiopătând, gemând, mult în urma celorlalţi.

Larma pieri în depărtare.

― Ar fi mai bine să intrăm în navă, spuse Bliss. Se vor întoarce. Sau vor veni alţii.

Trevize aprecie că niciodată nu manipulase cu atâta rapiditate mecanismul de intrare în navă. Probabil că nu va mai fi în stare să repete vreodată această performanţă, gândi el.

38

Căzuse noaptea, dar Trevize încă nu îşi revenise la normal. Mica bandă de sinto-epidermă pe care o aplicase deasupra zgârieturii de pe mână îi alinase durerea fizică, dar mai avea o zgârietură, pe psihic, iar asta nu se putea alina chiar atât de uşor.

Nu era doar expunerea la pericol. În caz de pericol, putea reacţiona ca oricare alt om normal şi curajos. Era direcţia total neaşteptată din care venise pericolul. Era sentimentul ridicolului. Cum ar fi să afle lumea că se urcase în copac încolţit de nişte câini care mârâiau la el? O situaţie mai jenantă nu putea fi decât fuga din faţa unor canari înfuriaţi.

Timp de câteva ore, trase cu urechea aşteptând un nou atac din partea câinilor, lătrături, sau zgomotul ghearelor frecându-se de carcasa exterioară a navei.

În comparaţie cu el, Pelorat părea foarte calm:

― Bătrâne, nu m-am îndoit niciodată că Bliss putea stăpâni situaţia, dar în privinţa ta, trebuie să spun că ai tras foarte bine cu arma, sunt mândru de tine.

Trevize ridică din umeri. Se simţea copleşit de ruşine.

Pelorat ţinea în mână biblioteca ― discul compact pe care erau stocate cercetările sale de o viaţă în domeniul miturilor şi legendelor ― şi se retrase cu ea în dormitor, unde avea un cititor de disc mai mic. Părea foarte mulţumit. Trevize observase, dar deocamdată nu îi acorda atenţie. Poate mai târziu, după ce va alunga câinii din minte.

Odată rămaşi singuri, Bliss spuse, tatonând terenul:

― Presupun că ai fost luat prin surprindere.

― Exact, făcu întunecat Trevize. Cine s-ar fi gândit că la vederea unui câine ― un câine ― o voi lua la goană pentru a-mi salva viaţa?

― După douăzeci de mii de ani fără oameni, nu mai sunt chiar câini. Animalele astea trebuie să fie acum prădătorii dominanţi.

Trevize aprobă:

― M-am gândit şi eu la asta în timp ce stăteam pe craca de copac, în postură de pradă dominată. Ai avut dreptate în privinţa dezechilibrului ecologic.

― Dezechilibrat din punctul de vedere al oamenilor, desigur. Dar ţinând cont de eficienţa cu care câinii se descurcă, mă întreb dacă nu cumva Pel are dreptate când spune că ecologia se echilibrează singură, golurile fiind umplute prin diversificarea puţinelor specii existente.

― Destul de ciudat, spuse Trevize, dar tot la asta m-am gândit şi eu.

― Cu condiţia, bineînţeles, ca dezechilibrul să nu fie atât de mare încât procesul de reechilibrare să dureze prea mult. Dacă lucrurile stau aşa, planeta ar putea deveni improprie vieţii înainte de restabilirea echilibrului.

Trevize mormăi.

― Cum se face că te-ai gândit să te înarmezi? îl întrebă curioasă Bliss.

― Nu mi-a fost de prea mare folos, făcu Trevize. Numai datorită capacităţii tale...

― Nu chiar. Am avut nevoie de arma ta. Menţinând doar un contact hiperspaţial cu restul Gaiei, cu atât de multe minţi individuale nefamiliare, n-aş fi putut face nimic fără biciul tău neuronic.

― Blasterul a fost inutil. Am încercat şi cu el.

― Cu un blaster nu poţi decât să omori. Restul câinilor pot fi surprinşi, dar nu înspăimântaţi.

― Mai rău, spuse Trevize. I-au mâncat măruntaiele. I-am încurajat să rămână.

― Da. Biciul neuronic este diferit. Produce durere, şi un câine în dureri emite strigăte foarte bine înţelese de ceilalţi câini. Prin reflex condiţionat, se sperie şi ei. Câinii fiind deja receptivi la acest sentiment de teamă, eu de-abia le-am atins mintea, şi duşi au fost.

― Da, dar ţi-ai dat seama că în această situaţie, dintre cele două arme, biciul neuronic va fi cel eficient. Eu nu mi-am dat seama.

― Eu sunt obişnuită cu contactul mental. Tu nu eşti. De aceea am insistat să foloseşti putere redusă şi să ţinteşti un singur câine. Nu doream atât de multă durere încât câinele să fie ucis şi să tacă. Nu doream o durere atât de dispersată încât să ajungem la un simplu scheunat colectiv. Doream o durere puternică, concentrată într-un singur punct.

― Şi ai obţinut-o, spuse Trevize. A mers perfect. Îţi sunt recunoscător.

― Mă invidiezi, observă nemulţumită Bliss. Ai impresia că ai jucat un rol ridicol. Şi totuşi, repet, nu puteam face nimic fără armele tale. Nu-mi explic cum se face că te-ai înarmat, deşi te-am asigurat că pe această planetă nu trăiesc oameni, lucru de care sunt în continuare convinsă. Ai prevăzut apariţia câinilor?

― Nu, făcu Trevize. Desigur că nu. Cel puţin, nu conştient. Şi de obicei nici nu mă plimb înarmat. Pe Comporellon nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă înarmez... Însă nu-mi pot permite să cad în capcana de a crede că la mijloc a fost o magie. Este imposibil. Bănuiesc că atunci când am început să discutăm despre dezechilibre ecologice, am avut cumva în subconştient o imagine cu animale sălbăticite în absenţa oamenilor. Că animalele au devenit periculoase este clar acum, dar este posibil să fi avut o vagă presimţire. Nimic mai mult.

― Treci cu prea mare uşurinţă peste această problemă, spuse Bliss. Am participat şi eu la conversaţia despre dezechilibrele ecologice, şi nu am avut aceeaşi presimţire. Iată ce apreciază Gaia la tine, capacitatea de previziune. Observ, de asemenea, cât te irită această capacitate pe care o ai, şi a cărei natură nu o poţi detecta; să acţionezi cu hotărâre, dar fără un motiv bine definit.

― Expresia uzuală pe Terminus este “să acţionezi din intuiţie”.