Părăsind Comporellon-ul
26
PRÂNZUL consta dintr-o grămăjoară de bule crocante pe dinafară şi moi pe dinăuntru, de diferite nuanţe şi cu diverse umpluturi.
Deniador ridică un obiect şi îl despături, obţinând o pereche de mănuşi subţiri şi transparente, apoi le trase pe mâini. Oaspeţii îi imitară.
― Vă rog, cu ce sunt umplute aceste obiecte? întrebă Bliss.
― Cele roz sunt umplute cu bucăţele de peşte condimentat, o mare delicatesă aici, pe Comporellon. Acestea galbene conţin o umplutură pe bază de brânză foarte puţin aromată. Cele verzi reprezintă un amestec de legume. Mâncaţi-le cât timp sunt calde. După aceea vom avea plăcintă caldă cu migdale, şi băuturile obişnuite. Aş recomanda cidrul fierbinte. Climatul fiind rece, mâncăm hrana caldă, chiar şi desertul.
― Văd că vă respectaţi, spuse Pelorat.
― Nu-i chiar aşa, spuse Deniador. Îmi place să fiu ospitalier cu invitaţii mei. Eu unul, mă mulţumesc cu foarte puţin. Nu am de hrănit o masă corporală prea mare, cum probabil că aţi observat deja.
Trevize muşcă dintr-o bulă roz şi găsi că avea, într-adevăr, o plăcută aromă de peşte condimentat dar gustul, gândi el, îi va rămâne în gură tot restul zilei şi, poate, chiar noaptea.
Depărta de gură obiectul din care muşcase, observând că crusta se închisese deasupra conţinutului. Nu împroşcase zeamă, nu cursese, şi se întrebă ce rost aveau mănuşile. Mâinile nu aveau cum să se ude sau să-i devină lipicioase, chiar dacă nu folosea mănuşi. Decise că era o problemă de igienă. Mănuşile se foloseau în caz că spălarea mâinilor era dificil de realizat. Protocolul impunea, probabil, utilizarea lor indiferent de situaţie. (Lizalor nu folosise mănuşi cu o zi înainte, când luaseră masa împreună... Poate din cauză că era munteancă.)
― Ar fi nepoliticos să discutăm afaceri în timpul mesei? întrebă el.
― După obiceiurile Comporelliene ar fi, însă dumneavoastră sunteţi oaspeţii, aşa că vom face cum doriţi. Dacă nu credeţi ― sau nu vă pasă ― că acest lucru vă va diminua plăcerea de-a mânca, vă rog să începeţi.
― Vă mulţumim, spuse Trevize. Doamna Ministru Lizalor a lăsat să se înţeleagă ― ba nu, a spus-o foarte direct ― că Scepticii sunt impopulari în această lume. Aşa este?
Buna dispoziţie a lui Deniador păru să se amplifice:
― Desigur. Dar nu cred că este o nenorocire! Vedeţi, Comporellon este o lume frustrată. Există o credinţă mistică generalizată şi deloc fundamentată conform căreia, odată, cu multe milenii în urmă, când Galaxia locuită nu avea dimensiuni mari, Comporellon domnea peste toate lumile. Faptul că în istoria oficială nu se menţionează acest lucru ne irită, ne dă ― e vorba de populaţie, în general ― un sentiment de nedreptate. Dar ce putem face? Guvernul a fost obligat să se supună Imperiului trecut, iar acum este un Asociat loial Fundaţiei. Şi cu cât ni se aminteşte mai mult de poziţia noastră de subordonaţi, cu atât devine mai influentă credinţa în zilele măreţe şi misterioase ale trecutului. Comporellienii nu au putut înfrunta Imperiul în vremurile trecute, iar acum nu pot înfrunta Fundaţia. Deci se descarcă atacându-ne şi urându-ne pe noi, pentru că nu credem în legende şi râdem de superstiţii. Cu toate acestea, suntem feriţi de efectele violente ale persecuţiei. Noi controlăm tehnologia, noi reprezentăm Universităţile. Cei mai sinceri dintre noi au dificultăţi în a preda liber. Am şi eu aceeaşi dificultate, deşi ţin conferinţe paşnice cu studenţii mei, în afara câmpus-ului. Dacă am fi cu adevărat scoşi din viata publică, tehnologia s-ar prăbuşi iar Universităţile şi-ar pierde acreditarea în aproape toată Galaxia. Probabil că prostia oamenilor este atât de mare încât perspectiva unei sinucideri intelectuale nu i-ar împiedica să-şi dea frâu liber urii, însă Fundaţia ne sprijină. Aşa că suntem în permanenţă ocărâţi, batjocoriţi, şi denunţaţi... Însă nimeni nu se atinge de noi.
― Deci teama de reacţia violentă a populaţiei vă împiedică să ne spuneţi unde se află Pământul? îl întrebă Trevize. Vă temeţi cumva că, în ciuda protecţiei, sentimentul anti-Sceptici va duce la consecinţe fatale, dacă mergeţi chiar atât de departe?
Deniador dădu din cap:
― Nu. Nimeni nu ştie unde se află Pământul. Nu vă ascund nimic. Nici de frică, nici din vreun alt motiv.
― E ceva care mă intrigă, insistă Trevize. În acest sector al Galaxiei există un număr limitat de planete locuibile; majoritatea lor sunt locuite, deci le cunoaşteţi bine. Cât de greu v-ar fi să exploraţi sectorul în căutarea unei planete care să fie locuibilă, (dacă nu ar fi radioactivă), şi să aibă în plus un satelit uriaş? Cu radioactivitatea şi satelitul gigantic, Pământul ar fi imposibil de confundat, şi ar putea fi descoperit chiar şi într-o căutare superficială. Ar fi nevoie de ceva timp, însă asta este singura dificultate.
― Din punct de vedere al Scepticilor, radioactivitatea Pământului şi satelitul său uriaş sunt simple legende, spuse Deniador. Să căutăm aşa ceva, ar însemna să căutăm lapte de vrabie sau pene de iepure.
― Poate, dar asta nu ar trebui să împiedice Comporellon-ul în căutare. Dacă ar găsi o lume radioactivă cu o mărime adecvată pentru a fi locuibilă, cu un satelit uriaş, gândiţi-vă ce credibilitate ar căpăta legendele Comporelliene.
Deniador râse:
― S-ar putea ca exact pentru acest motiv Comporellon să nu caute. Dacă ratăm, sau găsim un Pământ diferit de cel din legende, s-ar produce contrariul. Legendele Comporelliene ar fi distruse şi ar deveni obiect de batjocură. Comporellon nu ar risca aşa ceva.
După o pauză, Trevize continuă cu argumentele:
― În plus, chiar dacă nu ţinem cont de radioactivitate şi satelitul uriaş, există un al treilea aspect unic care, prin definiţie, trebuie să existe, indiferent ce spun legendele. Pământul adăposteşte o viaţă înfloritoare de o incredibilă diversitate, sau rămăşiţele ei, sau, în cel mai rău caz, urmele fosilizate ale unei astfel de vieţi.
― Domnule Consilier, spuse Deniador, deşi Comporellon nu a trimis nici o expediţie în căutarea Pământului, avem totuşi ocazia să călătorim prin spaţiu, şi primim din când în când rapoarte de la nave care s-au abătut de la ruta dorită, dintr-un motiv sau altul. Salturile nu sunt întotdeauna perfecte, după cum probabil ştiţi. Cu toate acestea, nimeni nu a pomenit despre vreo planetă care să aibă caracteristici asemănătoare Pământului. Şi nici nu este de presupus ca vreo navă să aterizeze pe o planetă nelocuită, pentru ca echipajul să caute fosile. Deci, dacă în mii de ani nu s-a raportat nimic de acest gen, sunt dispus să accept cu toată convingerea că Pământul nu poate fi găsit.
Trevize spuse, cu un sentiment de frustrare:
― Dar Pământul trebuie să fie undeva. Undeva există o planetă pe care au evoluat omenirea şi toate formele de viaţă. Chiar dacă Pământul nu se află în această parte a Galaxiei, el există.
― Poate, spuse Deniador, dar în tot acest timp, nu s-a arătat nicăieri.
― Oamenii nu l-au căutat cu adevărat.
― Ei, bine, se pare că dumneavoastră îl căutaţi. Vă urez noroc, dar nu aş paria pe succesul acestei misiuni.
― S-a încercat aflarea coordonatelor Pământului prin metode indirecte, altele decât o căutare directă?
― Da, spuseră două voci simultan.
Deniador, proprietarul uneia dintre ele, spuse către Pelorat:
― Vă gândiţi la proiectul lui Yariff?
― Da.
― Atunci, sunteţi bun să i-l explicaţi Domnului Consilier? Am impresia că mai repede v-ar crede pe dumneavoastră decât pe mine.
― Golan, spuse Pelorat, în ultimele zile ale Imperiului a existat o perioadă când Căutarea Originilor ― aşa era numită ― devenise o distracţie la modă, poate pentru că reprezenta un mijloc de a pune un paravan între tine şi cruda realitate înconjurătoare. Ştii, Imperiul era în acea vreme în plin proces de dezintegrare. Un istoric Livian, Humbal Yariff, s-a gândit că oricare ar fi planeta de origini, aceasta ar fi colonizat la început lumile care se găseau în apropierea ei, în loc să se îndrepte spre planete mai îndepărtate. În general, cu cât o lume este mai departe de punctul de origine, cu atât mai târziu a fost colonizată. Să presupunem, deci, că cineva înregistrează data colonizării fiecărei planete locuite din Galaxie, şi desenează reţele care cuprind, fiecare, lumile cu un anumit număr de ani vechime. Ar putea exista o reţea care trece prin toate planetele vechi de zece mii de ani; o altă reţea care să treacă prin cele vechi de cincisprezece mii de arii. Reţelele ar trebui să fie, teoretic, aproximativ sferice şi aproximativ concentrice. Reţelele mai vechi formează sfere cu rază mai mică decât cele mai tinere, şi dacă am căuta centrul, am obţine un volum de spaţiu relativ restrâns, care ar trebui să includă planeta originilor ― Pământul.
Pelorat începuse să deseneze sfere concentrice prin aer, cu mâinile făcute cupă:
― Înţelegi ce vreau să spun, Golan?
