Dar nu. (Trevize respinse optimismul şi consolarea ca pe nişte capcane primejdioase, întinse de excesul de încredere.) Solarienii vor remarca încetarea activităţii pe moşia Bander şi vor interveni imediat. Existau destui succesori interesaţi, nici o moşie nu era lăsată nesupravegheată.

Pelorat murmură, nefericit:

― Ventilaţia s-a oprit. Un loc subteran, ca ăsta, trebuie ventilat, şi Bander asigura energia necesară. Acum, ventilaţia s-a oprit.

― Nu contează, Janov, spuse Trevize. Avem suficient aer, ne-ar ajunge pentru câţiva ani.

― Dar suntem închişi. Este rău, din punct de vedere psihologic.

― Te rog, Janov, nu deveni claustrofobic... Bliss, ne-am mai apropiat?

― Destul de mult, Trevize, spuse ea. Senzaţia este mai puternică, şi îmi este mai uşor să o localizez.

Înainta cu siguranţă, ezitând foarte puţin în punctele de bifurcaţie.

― Acolo! Acolo! spuse ea. O simt foarte intens.

Trevize spuse sec:

― Chiar şi eu pot auzi o voce, acum.

Se opriră cu toţii şi, în mod automat, îşi ţinură suflarea. Puteau auzi un plâns uşor, fragmentat de sughiţuri.

Intrară într-o cameră vastă. Lumina le permise să remarce că era diferită de tot ceea ce văzuseră până atunci. Acum vedeau o încăpere bogat colorată şi mobilată.

În centru se afla un robot, uşor aplecat, cu braţele desfăcute într-un gest aproape afectuos. Bineînţeles, era complet imobil.

În spatele robotului se agitară nişte veşminte, apăru un ochi rotund şi îngrozit; se auzeau în continuare sughiţurile unui plânset sfâşietor.

Trevize se repezi să vadă ce era în spatele robotului şi, în cealaltă parte, răsări o siluetă micuţă, ţipând strident. Se împiedică, se prăbuşi, rămase întinsă acoperindu-şi ochii, dând din picioare în toate direcţiile, ca pentru a alunga o ameninţare ce putea veni de oriunde. Şi ţipa, şi ţipa...

Bliss spuse, deşi nu era deloc nevoie:

― Un copil!

54

Trevize se trase îndărăt, uluit. Ce făcea un copil aici? Bander fusese atât de mândru de singurătatea sa totală, insistase atât de mult asupra acestui lucru!

Pelorat, care dintre cei trei era cel mai puţin aplecat spre explicaţii complicate, prinse imediat răspunsul corect, şi spuse:

― Presupun că acesta este succesorul.

― Copilul lui Bander, aprobă Bliss, dar prea tânăr, cred, pentru a putea fi un succesor. Solarienii vor trebui să găsească pe altcineva, în altă parte.

Studie copilul, dar nu cu o privire fixă, ci cu una blândă, hipnotică, şi încet-încet, larma se diminuă. Copilul deschise ochii şi o privi la rândul său pe Bliss. Plânsetul se redusese la câteva scâncete rare.

Bliss începuse şi ea să scoată sunete, de alinare, cuvinte fragmentate care nu aveau un înţeles în sine, destinate aducerii calmului în gândurile copilului. Ca şi cum mângâia cu degete nevăzute mintea neobişnuită a acestuia, pentru a-i netezi emoţiile ciufulite.

Încet, neluându-şi ochii de pe Bliss, copilul se ridică în picioare, se legănă o clipă, apoi se aruncă înspre robotul tăcut şi îngheţat în nemişcare. Cuprinsese cu braţele piciorul robust al robotului, ca şi cum tânjea după siguranţa oferită de această atingere.

― Bănuiesc că robotul îi este... doică... sau îngrijitoare, spuse Trevize. Cred că un Solarian nu poate avea grijă de un alt Solarian, nici măcar dacă sunt în relaţia părinte-copil.

― Iar eu presupun că acest copil este hermafrodit, spuse Pelorat.

― Da, îl susţinu Trevize.

Bliss, în continuare preocupată doar de copil, se apropie încet de el, cu mâinile semi-ridicate, cu palmele îndreptate spre sine, ca pentru a arăta că nu avea de gând să pună mâna pe micuţa creatură. Copilul tăcea, privind-o cum se apropie, strângând şi mai puternic robotul.

― Stai, copile..., spuse Bliss, ...e cald, copile... e moale, e cald, e plăcut, e bine, copile... e bine... e bine.

Se opri şi, fără a întoarce privirea, spuse în şoaptă:

― Pel, vorbeşte-i în limbajul lui. Spune-i că suntem roboţi şi am venit să avem grijă de el, din cauză că s-a întrerupt energia.

― Roboţi! spuse şocat Pelorat.

― Da! De roboţi nu îi este frică. Şi nu a văzut niciodată o fiinţă umană, poate nici nu concepe că aşa ceva ar putea exista.

― Nu ştiu dacă mă pot gândi la expresia potrivită, spuse Pelorat. Nu cunosc care este cuvântul arhaic pentru “robot”.

― Atunci spune “robot”, Pel. Dacă nu merge, spuse “lucru metalic”. Spune ce poţi.

Încet, cuvânt cu cuvânt, Pelorat vorbi pe limba copilului. Acesta îl privea, încruntându-se puternic, ca şi cum încerca să înţeleagă.

― Ce-ar fi să-l întrebi cum facem să ieşim, spuse Trevize, dacă tot te înţelegi cu el.

― Nu, spuse Bliss. Nu încă. Mai întâi încrederea, şi după aceea informaţia.

Copilul, privind acum spre Pelorat, slăbi strânsoarea şi vorbi cu o voce ascuţită, muzicală.

― Vorbeşte prea repede pentru mine, spuse alarmat Pelorat.

― Cere-i să-ţi repete, mai rar, spuse Bliss. Fac tot posibilul să îl calmez şi să-i înlătur temerile.

Pelorat, ascultând din nou vorbele copilului, spuse:

― Cred că a întrebat de ce s-a oprit Jemby. Jemby trebuie să fie robotul.

― Verifică şi asigură-te, Pel.

Pelorat vorbi, apoi ascultă, apoi spuse:

― Da. Jemby este robotul. Copilul îşi spune Fallom.

― Bun!

Bliss zâmbi spre copil. Un zâmbet luminos, fericit. Arătă spre el cu degetul, şi spuse: