Ridică mâna şi, instantaneu, întunericul coborî asupra lui Trevize.

52

Pentru o clipă, simţi cum întunericul îl înăbuşă, şi gândi, răvăşit: Asta este moartea?

Şi, ca şi cum gândurile sale dăduseră naştere unui ecou, auzi o şoaptă:

― Asta este moartea?

Era vocea lui Pelorat.

Trevize încercă să şoptească, şi descoperi că poate.

― De ce întrebi? spuse el cu un sentiment de imensă uşurare. Simplul fapt că poţi întreba arată că nu ai murit.

― Unele legende străvechi spun că există viaţă după moarte.

― Prostii, murmură Trevize. Bliss? Eşti aici, Bliss?

Nu primi nici un răspuns.

Din nou, Pelorat se făcu ecoul lui:

― Bliss? Bliss? Ce s-a întâmplat, Golan?

― Bander trebuie să fi murit, spuse Trevize. Nu mai este în măsură să-şi alimenteze moşia cu energie. De aceea s-au stins luminile.

― Dar cum...? Vrei să spui că Bliss a făcut-o?

― Aşa bănuiesc. Sper că nu a păţit ceva din cauza asta.

Se târa în patru labe, în întunericul total al subteranului.

Apoi atinse cu mâna ceva cald şi moale. Pipăi în continuare şi recunoscu un picior, pe care îl prinse. Era prea mic pentru a fi al lui Bander.

― Bliss?

Piciorul se zbătu, obligându-l pe Trevize să-i dea drumul.

― Bliss? spuse el. Vorbeşte!

― Trăiesc, spuse Bliss.

Vocea îi era puternic deformată.

― Dar eşti bine? făcu Trevize.

― Nu.

Şi cu aceasta, fură înconjuraţi din nou de lumină... o lumină atenuată. Pereţii străluceau slab, cu o intensitate variabilă, neregulată.

Bander zăcea chircit, într-o zonă de umbră. Lângă el, ţinându-i capul în mâini, se afla Bliss.

Ridică privirea spre cei doi bărbaţi.

― Solarianul este mort, spuse ea.

Şi în lumina difuză, lacrimi îi străluciră pe obraji.

Trevize era uluit:

― Pentru ce plângi?

― Plâng pentru că am ucis o creatură vie, inteligentă. Nu asta era intenţia mea.

Trevize se aplecă pentru a o ajuta să se ridice, dar ea îl respinse.

Pelorat îngenunche la rândul lui, spunând cu blândeţe:

― Te rog, Bliss, oricum nu îl mai poţi învia. Povesteşte-ne ce s-a întâmplat.

Bliss se lăsă trasă în sus şi spuse, cu voce obosită:

― Gaia poate face ceea ce poate face Bander. Gaia se poate folosi de energia inegal distribuită în Univers şi o poate transforma, mental, într-o formă utilă de lucru mecanic.

― Ştiam asta, spuse Trevize încercând să o aline fără să-şi dea foarte bine seama cum trebuia să procedeze. Îmi aduc bine aminte de întâlnirea noastră în spaţiu când tu ― sau, mai degrabă, Gaia ― ne-ai ţinut nava în captivitate. Acelaşi lucru mi-a venit în minte când Bander m-a ţinut captiv după ce mi-a luat armele. Şi pe tine te-a ţinut captivă, dar eram încrezător că te puteai elibera oricând ai fi dorit.

― Nu. Dacă aş fi încercat, aş fi eşuat. Atunci când nava s-a aflat în puterea mea/noastră/Gaiei, spuse ea cu tristeţe, eu şi Gaia eram cu adevărat o singură entitate. Acum, între noi există o distanţă hiperspaţială. Gaia acţionează prin pura putere mentală a creierelor reunite. Însă acele creiere duc lipsă de lobii-transductori pe care îi are acest Solarian. Nu ne putem folosi de energie cu delicateţea, eficienţa, şi lipsa de efort de care dădea el dovadă... Vedeţi că nu pot face luminile să strălucească mai puternic, şi nu ştiu cât am să le mai pot ţine aşa înainte de a obosi. Bander putea asigura energia pentru o întreagă moşie, chiar şi atunci când dormea.

― Dar tu i-ai oprit, spuse Trevize.

― Pentru că nu-mi bănuia puterile, spuse Bliss, şi pentru că nu am făcut nimic care să mi le pună în evidenţă. În consecinţă, nu avea nici o bănuială în privinţa mea, şi nu mi-a acordat atenţie. S-a concentrat în întregime asupra ta, Trevize, pentru că tu aveai armele ― din, nou, ce bine ai făcut că te-ai înarmat ― iar eu a trebuit să aştept ocazia de a-l opri, cu o lovitură rapidă şi neaşteptată. În momentul în care era pe punctul de a ne ucide, când întreaga sa minte era concentrată asupra acestui lucru, şi asupra ta, atunci am putut lovi.

― Şi a mers minunat.

― De ce eşti crud, Trevize? Intenţia mea era doar să îl opresc. N-am vrut decât să blochez folosirea transductorilor. În momentul de surpriză ulterior celui în care dorea să ne distrugă, ar fi descoperit că nu poate. Mai mult, ar fi observat că iluminarea puternică din jurul nostru se transformă în întuneric. Atunci mi-aş fi intensificat eforturile şi l-aş fi trimis într-un somn normal şi prelungit, eliberând transductorul. Energia ar fi continuat să fie furnizată, iar noi am fi putut ieşi din această locuinţă, intra în navă, şi părăsi planeta. Speram să pot aranja lucrurile în aşa fel încât Bander, când s-ar fi trezit în sfârşit, să uite tot ceea ce s-a întâmplat din momentul în care ne-a văzut. Gaia nu doreşte să ucidă pentru a face ceva ce se poate realiza şi pe alte căi.

― Ce nu a mers, Bliss? întrebă încet Pelorat.

― N-am mai întâlnit niciodată ceva asemănător lobilor-transductori şi nu am mai avut timp să îi cercetez pentru a afla mai multe. Pur şi simplu am lovit puternic cu manevra mea de blocare şi, după câte se vede, n-a mers cum trebuie. Nu a fost blocată intrarea energiei în lobi, ci ieşirea ei. Energia intră permanent în acei lobi într-un ritm susţinut dar, de obicei, creierul se auto-protejează eliberând-o la fel de repede. Însă, după ce am blocat ieşirea, energia s-a acumulat imediat în lobi; într-o infimă fracţiune de secundă, temperatura a urcat până la punctul la care proteinele creierului s-au dezactivat prin explozie, iar el a murit. Luminile s-au stins şi am înlăturat imediat blocajul, dar, desigur, a fost prea târziu.

― Nu văd ce altceva ai fi putut face, dragă, spuse Pelorat.

― Cu ce mă linişteşte asta, din moment ce am ucis?

― Dar Bander era pe punctul de a ne ucide pe noi, spuse Trevize.

― Era un motiv pentru a-l opri, nu pentru a-l ucide.