Nu era doar expunerea la pericol. În caz de pericol, putea reacţiona ca oricare alt om normal şi curajos. Era direcţia total neaşteptată din care venise pericolul. Era sentimentul ridicolului. Cum ar fi să afle lumea că se urcase în copac încolţit de nişte câini care mârâiau la el? O situaţie mai jenantă nu putea fi decât fuga din faţa unor canari înfuriaţi.
Timp de câteva ore, trase cu urechea aşteptând un nou atac din partea câinilor, lătrături, sau zgomotul ghearelor frecându-se de carcasa exterioară a navei.
În comparaţie cu el, Pelorat părea foarte calm:
― Bătrâne, nu m-am îndoit niciodată că Bliss putea stăpâni situaţia, dar în privinţa ta, trebuie să spun că ai tras foarte bine cu arma, sunt mândru de tine.
Trevize ridică din umeri. Se simţea copleşit de ruşine.
Pelorat ţinea în mână biblioteca ― discul compact pe care erau stocate cercetările sale de o viaţă în domeniul miturilor şi legendelor ― şi se retrase cu ea în dormitor, unde avea un cititor de disc mai mic. Părea foarte mulţumit. Trevize observase, dar deocamdată nu îi acorda atenţie. Poate mai târziu, după ce va alunga câinii din minte.
Odată rămaşi singuri, Bliss spuse, tatonând terenul:
― Presupun că ai fost luat prin surprindere.
― Exact, făcu întunecat Trevize. Cine s-ar fi gândit că la vederea unui câine ― un câine ― o voi lua la goană pentru a-mi salva viaţa?
― După douăzeci de mii de ani fără oameni, nu mai sunt chiar câini. Animalele astea trebuie să fie acum prădătorii dominanţi.
Trevize aprobă:
― M-am gândit şi eu la asta în timp ce stăteam pe craca de copac, în postură de pradă dominată. Ai avut dreptate în privinţa dezechilibrului ecologic.
― Dezechilibrat din punctul de vedere al oamenilor, desigur. Dar ţinând cont de eficienţa cu care câinii se descurcă, mă întreb dacă nu cumva Pel are dreptate când spune că ecologia se echilibrează singură, golurile fiind umplute prin diversificarea puţinelor specii existente.
― Destul de ciudat, spuse Trevize, dar tot la asta m-am gândit şi eu.
― Cu condiţia, bineînţeles, ca dezechilibrul să nu fie atât de mare încât procesul de reechilibrare să dureze prea mult. Dacă lucrurile stau aşa, planeta ar putea deveni improprie vieţii înainte de restabilirea echilibrului.
Trevize mormăi.
― Cum se face că te-ai gândit să te înarmezi? îl întrebă curioasă Bliss.
― Nu mi-a fost de prea mare folos, făcu Trevize. Numai datorită capacităţii tale...
― Nu chiar. Am avut nevoie de arma ta. Menţinând doar un contact hiperspaţial cu restul Gaiei, cu atât de multe minţi individuale nefamiliare, n-aş fi putut face nimic fără biciul tău neuronic.
― Blasterul a fost inutil. Am încercat şi cu el.
― Cu un blaster nu poţi decât să omori. Restul câinilor pot fi surprinşi, dar nu înspăimântaţi.
― Mai rău, spuse Trevize. I-au mâncat măruntaiele. I-am încurajat să rămână.
― Da. Biciul neuronic este diferit. Produce durere, şi un câine în dureri emite strigăte foarte bine înţelese de ceilalţi câini. Prin reflex condiţionat, se sperie şi ei. Câinii fiind deja receptivi la acest sentiment de teamă, eu de-abia le-am atins mintea, şi duşi au fost.
― Da, dar ţi-ai dat seama că în această situaţie, dintre cele două arme, biciul neuronic va fi cel eficient. Eu nu mi-am dat seama.
― Eu sunt obişnuită cu contactul mental. Tu nu eşti. De aceea am insistat să foloseşti putere redusă şi să ţinteşti un singur câine. Nu doream atât de multă durere încât câinele să fie ucis şi să tacă. Nu doream o durere atât de dispersată încât să ajungem la un simplu scheunat colectiv. Doream o durere puternică, concentrată într-un singur punct.
― Şi ai obţinut-o, spuse Trevize. A mers perfect. Îţi sunt recunoscător.
― Mă invidiezi, observă nemulţumită Bliss. Ai impresia că ai jucat un rol ridicol. Şi totuşi, repet, nu puteam face nimic fără armele tale. Nu-mi explic cum se face că te-ai înarmat, deşi te-am asigurat că pe această planetă nu trăiesc oameni, lucru de care sunt în continuare convinsă. Ai prevăzut apariţia câinilor?
― Nu, făcu Trevize. Desigur că nu. Cel puţin, nu conştient. Şi de obicei nici nu mă plimb înarmat. Pe Comporellon nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă înarmez... Însă nu-mi pot permite să cad în capcana de a crede că la mijloc a fost o magie. Este imposibil. Bănuiesc că atunci când am început să discutăm despre dezechilibre ecologice, am avut cumva în subconştient o imagine cu animale sălbăticite în absenţa oamenilor. Că animalele au devenit periculoase este clar acum, dar este posibil să fi avut o vagă presimţire. Nimic mai mult.
― Treci cu prea mare uşurinţă peste această problemă, spuse Bliss. Am participat şi eu la conversaţia despre dezechilibrele ecologice, şi nu am avut aceeaşi presimţire. Iată ce apreciază Gaia la tine, capacitatea de previziune. Observ, de asemenea, cât te irită această capacitate pe care o ai, şi a cărei natură nu o poţi detecta; să acţionezi cu hotărâre, dar fără un motiv bine definit.
― Expresia uzuală pe Terminus este “să acţionezi din intuiţie”.
― Pe Gaia spunem “să ştii fără să gândeşti”. Te deranjează că ştii fără să gândeşti, nu-i aşa?
― Da, mă deranjează. Nu-mi place să fiu condus de intuiţii. Presupun că intuiţia are un motiv ascuns, dar faptul că nu ştiu care este acel motiv mă face să mă simt ca şi cum nu aş avea control asupra minţii ― ca şi cum aş fi un pic nebun.
― Când ai decis în favoarea Gaiei şi a Galaxiei, ai făcut-o din intuiţie, iar acum cauţi motivul.
― Am spus asta de cel puţin zece ori.
― Iar eu am refuzat să te cred. Îmi pare rău. N-am să te mai contrez în această privinţă. Sper, totuşi, că pot continua să aduc argumente în favoarea Gaiei.
― Desigur, spuse Trevize, dacă şi tu, la rândul tău, recunoşti că am libertatea de a nu le accepta.
― Atunci, nu ţi se pare că această Lume Necunoscută se întoarce la un fel de sălbăticie, şi poate în final la pustietate şi lipsă de viaţă, din cauza dispariţiei singurei specii capabile sa acţioneze ca inteligentă călăuzitoare? Dacă lumea ar fi Gaia, sau, şi mai bine, Galaxia, aşa ceva nu s-ar putea întâmpla. Inteligenţa călăuzitoare va exista în continuare sub forma Galaxiei ca întreg, iar echilibrul ecologic, dacă se va deteriora din cine ştie ce motiv, se va restabili încet.
― Deci câinii vor înceta să mai mănânce?
― Bineînţeles că vor mânca, la fel ca şi oamenii. Însă o vor face având un scop, acela de a echilibra ecologia printr-o acţiune deliberată, şi nu ca rezultat al unor circumstanţe aleatoare.
― Pierderea libertăţii individuale poate că nu contează foarte mult pentru câini, spuse Trevize, dar pentru oameni contează... Şi ce se întâmplă dacă toţi oamenii ar pieri? Ce se întâmplă dacă Galaxia rămâne fără nici o fiinţă umană? Va mai exista o inteligenţă călăuzitoare? Vor fi capabile celelalte forme de viaţă şi de materie ne-vie să creeze o inteligenţă colectivă adecvată acestui scop?
