Gândul îl făcu să zâmbească, apoi se întrebă dacă să se alăture celorlalţi doi în ruine. La ce bun? Cu ce îi putea ajuta?
Şi dacă observa ceva peste care Pelorat trecuse cu neglijenţă?... Nu-i nimic, avea tot timpul la dispoziţie să facă asta, după ce se întorcea Pelorat. Dacă era ceva care putea fi descoperit cu uşurinţă, mai bine să-l descopere Pelorat!
Poate că aveau necazuri? Prostii! Ce fel de necazuri?
Şi dacă aveau necazuri, atunci ar fi strigat.
Se opri să asculte. Nu auzi nimic.
Apoi dorinţa irezistibilă de a face pe santinela îi reveni; se trezi mărşăluind, ridicând piciorul şi coborându-l cu putere; un electro-baston imaginar plecă de pe umăr, rotindu-se, şi se opri în faţă, drept, vertical... din nou rotire, şi oprire pe celălalt umăr. Apoi întoarcere rapidă cu 180 grade, privirea încă o dată înspre navă (care acum era destul de departe)...
După care împietri de-adevăratelea, şi nu din cauză că făcea pe santinela.
Nu era singur.
Până atunci nu văzuse alte creaturi vii în afară de vegetaţie, insecte, şi câte o pasăre. Nu văzuse şi nu auzise nimic apropiindu-se. Însă acum, între el şi navă se afla un animal.
Surpriza totală în faţa acestui eveniment neaşteptat îi răpi, pentru moment, capacitatea de a recunoaşte ceea ce vedea. De-abia după câteva clipe îşi dădu seama la ce anume se holba.
Era doar un câine.
Lui Trevize nu îi plăceau câinii. Se gândi, nemulţumit, că nu exista lume în care oamenii să nu fie însoţiţi de aceste creaturi.
Se cunoşteau nenumărate rase, şi era convins că fiecare lume avea cel puţin o rasă caracteristica. Totuşi, toate rasele aveau un punct comun: indiferent că erau ţinuţi pentru distracţie, spectacol, sau vreo formă de activitate utilă, câinii erau educaţi să iubească omul şi să aibă încredere în el.
Iubire şi încredere pe care Trevize nu le apreciase niciodată. Trăise odată cu o femeie care avea un câine; de dragul ei, Trevize îl tolerase. Acel câine ajunsese să îl adore profund, îl urmărea peste tot, se culca pe el când încerca să se odihnească (cântărea douăzeci şi cinci de kilograme), îl umplea cu salivă şi păr în cele mai neaşteptate momente, se culca de cealaltă parte a uşii şi începea să scheaune când încerca să facă dragoste cu iubita.
Din acea experienţă, Trevize ieşise cu convingerea fermă că, din motive cunoscute doar de câini, el devenise un obiect sacru al devoţiunii canine.
În consecinţă, odată depăşită surpriza iniţială, studie câinele fără nici un fel de teamă. Mare, subţire şi sprinten, cu picioare lungi. Îl privea, fix, fără a da semne de adoraţie. Botul era deschis în ceea ce se putea lua drept un zâmbet de “bine ai venit”, însă dinţii ieşeau la iveală, mari şi periculoşi. Trevize decise că s-ar fi simţit mult mai bine dacă nu l-ar fi avut în câmpul vizual.
Apoi se gândi că acest câine nu văzuse niciodată un om. Trebuie să fi fost la fel de surprins şi de nesigur pe el la brusca apariţie a unei fiinţe umane, pe cât fusese Trevize la apariţia câinelui. Trevize, cel puţin, recunoscuse repede animalul, însă câinele nu avea acest avantaj. Era în continuare zăpăcit, şi probabil în stare de alarmă.
Desigur, nu era înţelept să laşi în stare de alarmă un animal aşa de mare, cu asemenea dinţi. Trevize îşi dădu seama că se impunea stabilirea urgentă a unei relaţii de prietenie.
Foarte încet, se apropie de câine (fără mişcări bruşte), întinse mâna, pregătit să lase câinele să i-o miroasă, şi începu să spună “cuţu-cuţu”... lucru pe care îl găsea deosebit de penibil.
Câinele, cu ochii mereu fixaţi asupra lui Trevize, se dădu înapoi cu un pas sau doi, de parcă ar fi fost cuprins de neîncredere. Apoi ridică buza de sus dezgolindu-şi colţii, şi scoase un mârâit puternic. Deşi nu văzuse niciodată un câine comportându-se astfel, Trevize nu putea interpreta această atitudine decât ca pe o ameninţare.
Se opri din înaintare şi îngheţă. Prinse cu coada ochiului o mişcare laterală, şi întoarse uşor capul. Din acea direcţie se apropiau încă doi câini. Păreau la fel de criminali ca şi primul.
Criminali? Adjectivul îi venise spontan, însă li se potrivea de minune. Chiar că avea motive să se teamă.
Inima începu deodată să-i bată cu putere. Calea spre navă era blocată. Nu putea alerga la întâmplare, căci acei câini cu picioare lungi l-ar fi ajuns imediat. Dacă rămânea pe loc şi îşi folosea blasterul, atunci în timp ce omora unul, ceilalţi doi ar fi sărit pe el. Undeva, departe, văzu alţi câini apropiindu-se. Oare comunicau în vreun fel? Vânau în haite?
Încet, o luă înspre stânga, într-o direcţie în care nu erau câini... deocamdată. Încet. Încet.
Câinii avansau odată cu el. Ştia sigur că ceea ce îl salva de la un atac imediat era faptul că aceşti câini nu văzuseră şi nu mirosiseră vreodată ceva asemănător. Nu stabiliseră încă o schemă de comportament pentru cazul lui.
Dacă ar fugi, bineînţeles că asta ar reprezenta ceva familiar pentru câini. Ar şti ce să facă dacă o fiinţă de mărimea lui Trevize şi-ar manifesta frica şi ar lua-o la fugă. Ar alerga şi ei. Mult mai repede.
Trevize continuă să alunece încet în direcţia unui copac. Cea mai mare dorinţă a lui era să se urce undeva astfel încât să nu fie ajuns. Câinii se mişcau împreună cu el, mârâind încet, apropiindu-se. Toţi trei îl fixau fără să clipească. Mai veniră încă doi şi, în depărtare, Trevize zărea alţii. La momentul potrivit, când va fi suficient de aproape, va trebui să ţâşnească. Nu putea aştepta prea mult, dar nici porni prea curând. Orice eroare putea fi fatală.
Acum!
Stabili fără îndoială un record personal de viteză, dar chiar şi aşa, scăpă ca prin urechile acului. Simţi clămpănitul fălcilor pe unul dintre călcâie, şi pentru o clipă piciorul îi rămase un pic în urmă, înainte ca dinţii să alunece pe ceramoidul dur.
Nu se pricepea la căţăratul în copaci. Nu se mai urcase într-un copac de la vârsta de zece ani şi, din câte îşi amintea, făcuse atunci un efort penibil. De data asta însă, trunchiul nu era perfect vertical, iar scoarţa noduroasă îi oferea puncte de care să se apuce cu mîinile. Fantastic ce poate face omul atunci când este încolţit de necesitate!
Se trezi aşezat pe o cracă, la vreo zece metri deasupra solului. Pe moment, nu era deloc conştient că se zgâriase la o mână şi că sângera. La baza copacului stăteau aşezaţi cinci câini, privind în sus, cu limba atârnând, aşteptând răbdători.
Şi acum?
37
Trevize nu era în situaţia în care putea gândi logic, pe îndelete, la fiecare detaliu. Era cutreierat de gânduri rapide, într-o secvenţă ciudată şi distorsionată, şi dacă le-ar fi pus în ordine, ar fi ajuns aici:
Bliss susţinuse mai devreme că pe o planetă terraformată, oamenii ar instaura un dezechilibru ecologic, pe care l-ar putea menţine doar printr-un efort continuu. De exemplu, Colonii nu aduseseră niciodată cu ei vreunul dintre marile animale de pradă. Cu cele mici nu aveai ce face, veneau singure. Insecte, paraziţi ― chiar şi mici şoimi, şoareci, şi altele.
Dar acele animale fantastice prezente în legende ― tigri, urşi grizzly, balene ucigaşe, crocodili? Cine să-i transporte de pe o lume pe alta, chiar dacă ar avea vreun sens? Dar ar avea vreun sens?
Însemna că oamenii erau animalele de pradă dominante, şi lor le revenea sarcina de a frâna înmulţirea acelor plante şi animale care, lăsate în voia lor, s-ar sufoca sub propria abundenţă.
Şi dacă oamenii dispar cumva, atunci alţi prădători trebuie să le ia locul. Dar care anume? Cei mai mari prădători toleraţi de oameni erau câinii şi pisicile, animale domesticite.
Dar dacă nu mai rămâne nici un om pentru a-i hrăni? Trebuie să-şi găsească singuri hrana ― pentru a supravieţui şi, ca să fim drepţi, pentru a asigura supravieţuirea vânatului, al cărui număr trebuie limitat deoarece suprapopulaţia va face de o sută de ori mai mult rău decât prădătorii.
Deci câinii se vor înmulţi. Toate rasele: cei mari vor ataca ierbivorele mari, abandonate; cei mici vor vâna păsări şi rozătoare. Pisicile vor vâna noaptea, câinii ziua; pisicile vor vâna singure, câinii în haite.
