― Pentru că de la distanţa aceea nu puteam face distincţie. De-abia am putut detecta urma unor activităţi neurale animale, dar la acea intensitate nu puteam să fac deosebirea dintre oameni şi fluturi.
― Şi acum?
― Acum suntem mult mai aproape. Probabil îţi închipui că am dormit, dar nu este aşa... de-abia am aţipit puţin. Ca să folosesc un cuvânt nepotrivit, am “ascultat” cu cea mai mare atenţie orice semn care să dea în vileag prezenţa inteligenţei.
― Şi? Nu există?
Bliss deveni deodată prudentă:
― Aş spune că dacă de la această distanţă nu detectez nimic, pe planetă nu pot exista mai mult decât câteva mii de oameni... dacă există. Să ne apropiem; mi-aş putea da seama cu mai multă precizie.
― Păi, asta schimbă situaţia, spuse Trevize cu o oarecare confuzie.
― Te cred, spuse Bliss care arăta foarte somnoroasă şi prin urmare iritabilă. Lasă la o parte toate treburile astea cu analiza radiaţiilor, şi ipotezele, şi deducţiile, şi cine ştie ce altceva mai faci. Simţurile mele Gaiane sunt mult mai eficiente şi mai sigure. Probabil înţelegi acum la ce mă refer când spun că este mai bine să fii Gaian decât Izolat.
Trevize ezită înainte de a răspunde, făcând eforturi evidente pentru a-şi păstra cumpătul. Când vorbi, tonul său era politicos, aproape oficial:
― Îţi sunt recunoscător pentru informaţie. Totuşi, trebuie să înţelegi că ― pentru a folosi o analogie ― gândul la avantajul îmbunătăţirii simţului mirosului nu este un motiv suficient de puternic pentru a-mi abandona condiţia de om, devenind un câine de vânătoare.
34
Intraseră sub stratul de nori, plutind în derivă prin atmosferă. Acum puteau observa Lumea Interzisă; avea un aspect ciudat, ca o haină mâncată de molii. Regiuni polare acoperite de gheaţă, însă ocupând o suprafaţă restrânsă. Regiuni muntoase aride, cu câte un gheţar. Câteva mici zone deşertice, rare şi la distanţe mari una de alta.
Abstracţie făcând de acestea, planeta era superbă, ca potenţial: zone continentale foarte vaste, dar sinuoase, cu ţărmuri lungi, şi litoraluri întinse; păduri tropicale şi temperate pe o suprafaţă foarte mare, mărginite de şesuri... şi totuşi, peste tot aveai impresia de haină mâncată de molii.
Din loc în loc, pădurile erau presărate cu zone semi-deşertice, şi unele porţiuni din câmpii păreau uscate sau lipsite de vegetaţie.
― Să fie oare o boală a plantelor? se întrebă Pelorat.
― Nu, spuse încet Bliss. Ceva mult mai rău, şi permanent.
― Am văzut multe lumi, spuse Trevize, dar nici una care să semene cu asta.
― Eu am văzut foarte puţine lumi, spuse Bliss, dar cam aşa te-ai putea aştepta să arate o lume de pe care au dispărut oamenii.
― De ce? întrebă Trevize.
― Nici o lume locuită nu are un veritabil echilibru ecologic. Doar Pământul trebuie să fi avut unul la început, întrucât dacă pe el a apărut şi evoluat omenirea, trebuie să fi existat o foarte mare perioadă când omenirea încă nu exista, deci nu avea cine să modifice mediul înconjurător. În acest caz, trebuie să fi existat un echilibru natural ― care se modifica continuu, bineînţeles. Pe toate celelalte lumi locuite, oamenii şi-au creat cu grijă mediul înconjurător, au aclimatizat viaţa vegetală şi animală. Însă sistemul ecologic introdus de ei este dezechilibrat. Nu cuprinde decât un număr limitat de specii, acelea pe care oamenii le-au dorit, sau au fost obligaţi să le aclimatizeze.
― Ştii, asta îmi aduce aminte..., făcu Pelorat. Scuză-mă, Bliss, că te-am întrerupt, dar se potriveşte atât de bine încât nu rezist să nu-ţi spun, de teamă să nu uit. Am dat odată peste un vechi mit al creaţiei; un mit în care pe o planetă s-a format viaţa, iar aceasta era alcătuită numai dintr-o varietate restrânsă de specii, doar acelea utile sau plăcute omenirii. Primii oameni au făcut atunci o prostie ― nu contează ce anume, pentru că miturile astea vechi sunt de obicei simbolice şi te zăpăcesc dacă le iei literal ― şi solul planetei a fost blestemat şi invadat de nenorociri. “Iară el nu-ţi va oferi de azi înainte decât mărăcini şi scaieţi”, aşa era citat blestemul; sună mult mai bine în Galactica arhaică. Problema este, totuşi, a existat într-adevăr un blestem? Lucruri pe care oamenii nu le ageează şi nu le doresc, cum ar fi mărăcinii şi scaieţii, ar putea fi necesare totuşi pentru a echilibra balanţa ecologică.
Bliss zâmbi:
― Este de-a dreptul uimitor, Pel, cum mereu îţi aduci aminte de o legendă revelatoare. Oamenii, atunci când îşi construiesc mediul înconjurător, lasă deoparte mărăcinii şi scaieţii, sau ce or mai fi, după care fac eforturi să îl menţină în echilibru. Căci acesta nu este un organism autonom, ca Gaia. Este mai degrabă o colecţie eterogenă de Izolaţi, iar colecţia nu este suficient de diversificată pentru a permite restabilirea automată a echilibrului ecologic. Dacă oamenii dispar, dacă nu mai există mâna călăuzitoare a omului, formele de viaţă ale planetei îşi încep inevitabil decăderea. Planeta se de-terraformează singură.
― Dacă acesta este fenomenul care are loc acum, atunci cred că durează de foarte mult timp, spuse sceptic Trevize. Lumea asta poate că nu mai adăposteşte oameni, şi totuşi se pare că, în general, echilibrul ecologic se menţine.
― Desigur, spuse Bliss, asta depinde de cât de bine a fost stabilit echilibrul ecologic la început. Dacă echilibrul iniţial a fost foarte bun, s-ar putea menţine multă vreme şi fără prezenţa oamenilor. La urma urmelor, douăzeci de mii de ani, deşi pentru oameni este o perioadă extrem de lungă, la scară planetară ar putea reprezenta doar o noapte.
Pelorat spuse, privind cu atenţie panorama:
― Dacă planeta este în proces de degenerare, putem fi siguri că oamenii au dispărut.
― Încă nu detectez activitate mentală umană, spuse Bliss. Există însă zumzetul şi ţiuitul caracteristic nivelurilor joase ale conştiinţei, suficient de intense pentru a indica prezenţa păsărilor şi mamiferelor. Totuşi nu sunt sigură că de-terraformarea este suficientă pentru a putea spune că oamenii au dispărut. O planetă s-ar putea deteriora chiar şi în prezenţa oamenilor, dacă societatea ar fi ea însăşi anormală şi nu ar înţelege importanţa protejării mediului înconjurător.
― Fără îndoială că o astfel de societate s-ar autodistruge foarte curând, observă Pelorat. Nu cred că este posibil ca oamenii să nu înţeleagă importanţa menţinerii factorilor esenţiali care le garantează viaţa.
― Eu nu am aceeaşi încredere reconfortantă în raţiunea umană, Pel, spuse Bliss. Mi se pare foarte posibil ca într-o societate planetară constituită numai din Izolaţi, interesele locale şi chiar individuale să treacă uşor înaintea celor planetare.
― La fel ca şi Pelorat, spuse Trevize, nici eu nu cred că aşa ceva ar fi posibil. De fapt, din moment ce lumi populate cu oameni există cu milioanele, şi nici una dintre ele nu s-a deteriorat până la pragul de-terraformării, teama de Izolare cred că este exagerată, Bliss.
Nava părăsea acum emisfera luminată de soare, pătrunzând în cea întunecată. Efectul era acela al unui asfinţit rapid; fură înconjuraţi de un întuneric complet, cu excepţia unor licăriri ale stelelor printre nori.
Nava îşi menţinea altitudinea, controlând presiunea atmosferică şi intensitatea câmpului gravitaţional. Se aflau la o înălţime prea mare pentru a se ciocni de crestele vreunui masiv muntos. Totuşi, pentru orice eventualitate, computerul pipăia drumul cu degetele sale formate din microunde.
Trevize privi întunericul catifelat şi spuse, gânditor:
― Într-un fel, cel mai convingător indiciu că planeta este părăsită, îl reprezintă absenţa luminilor pe partea întunecată. Nici o societate tehnologică nu ar putea suporta întunericul... Imediat ce ajungem în partea luminată de soare, coborâm.
― La ce bun? întrebă Pelorat. Nu există nimic, acolo jos.
― Cine a spus că nu există nimic?
― Bliss. Şi tu.
― Nu, Janov. Am spus că nu există radiaţii de origine tehnologică, iar Bliss a spus că nu există semne ale vreunei activităţi umane, dar asta nu înseamnă că nu există nimic. Chiar dacă pe planetă nu sunt oameni, trebuie să fi rămas urme ale prezenţei lor. Eu caut informaţii, Janov, iar vestigiile unei civilizaţii mi-ar putea fi utile în acest sens.
― După douăzeci de mii de ani? se miră Pelorat. Ce crezi că poate supravieţui timp de douăzeci de mii de ani? Nu vei găsi nici filme, nici hârtie, nici tipărituri; metalul a ruginit, lemnul a putrezit, plasticul s-a transformat în pulbere, chiar şi piatra s-a erodat şi fărâmiţat.
