― Veniţi. Urmaţi-mă. Toţi trei. Vă voi spune o poveste. Poate că pe voi nu vă va interesa, dar pentru mine are o însemnătate.

Continuă să înainteze alene.

Trevize rămase locului o vreme, neştiind ce reacţie ar fi trebuit să aibă. Însă Bliss o luă înainte, iar Pelorat făcu la fel, tras de braţul ei. În cele din urmă, Trevize se mişcă şi el; alternativa era să rămână singur cu roboţii.

Bliss spuse uşor:

― Bander, dacă eşti amabil să ne spui povestea care s-ar putea să nu ne intereseze...

Bander se întoarse şi o privi cu atenţie, ca şi cum abia acum ar fi devenit cu adevărat conştient de prezenţa ei.

― Tu eşti jumătatea feminină a omului, nu-i aşa? întrebă el. Jumătatea inferioară?

― Jumătatea cu gabaritul mai redus, Bander. Da.

― Atunci, ceilalţi doi sunt jumătăţi masculine?

― Într-adevăr.

― Ai avut un copil, jumătate-feminină?

― Bander, numele meu este Bliss. Până acum, nu am născut nici un copil. Acesta este Trevize. Acesta este Pel.

― Şi care dintre aceşti doi masculi te vor asista atunci când îţi va veni vremea? Sau te vor asista amândoi? Sau nici unul?

― Pel mă va asista, Bander.

Bander îşi îndreptă atenţia spre Pelorat:

― Văd că ai păr alb.

― Da, spuse Pelorat.

― Dintotdeauna a avut această culoare?

― Nu, Bander, a devenit aşa odată cu înaintarea în vârstă.

― Ce vârstă ai?

― Cincizeci şi doi de ani, Bander, spuse Pelorat.

Apoi adăugă repede:

― Ani Galactici Standard.

Bander continua să meargă (către conacul îndepărtat, presupuse Trevize), dar ceva mai încet.

― Nu ştiu cât de lung este un An Galactic Standard, spuse el, dar nu poate fi foarte diferit faţă de anul nostru. La ce vârstă vei muri, Pel?

― N-aş putea spune. Aş mai putea trăi vreo treizeci de ani.

― Deci optzeci şi doi de ani. Cu viaţă scurtă, şi divizaţi în jumătăţi. Pare de necrezut, şi totuşi strămoşii mei îndepărtaţi erau la fel ca voi, şi trăiau pe Pământ... Dar unii dintre ei au părăsit Pământul pentru a întemeia lumi noi, în jurul altor stele. Lumi minunate, bine organizate, şi numeroase.

― Nu multe. Cincizeci, interveni Trevize cu voce tare.

Bander îi acordă lui Trevize o plivire arogantă. Acum părea mai puţin bine dispus.

― Trevize, spuse el. Acesta este numele tău.

― Golan Trevize este numele meu întreg. Am zis că erau cincizeci de lumi Spaţiene. Lumile noastre se numără cu milioanele.

― Deci cunoaşteţi povestea pe care doresc să v-o spun? făcu Bander cu voce liniştită.

― Dacă povestea este că au existat cândva cincizeci de lumi Spaţiene, atunci o cunoaştem.

― Noi nu ţinem cont doar de număr, jumătate-de-om, spuse Bander. Noi ţinem cont şi de calitate. Eram cincizeci, dar toate milioanele voastre nu valorează împreună nici măcar cât una din cele cincizeci. Iar Solaria era a cincizecea şi, în consecinţă, cea mai bună. Solaria depăşea cu mult celelalte lumi Spaţiene, în aceeaşi măsură în care lumile Spaţiene depăşeau Pământul. Doar noi, de pe Solaria, am învăţat cum trebuie trăită viaţă. Noi nu ne-am adunat şi îngrămădit ca animalele, aşa cum făceau cei de pe Pământ, aşa cum făceau şi alte lumi, chiar Spaţiene. Noi am trăit în singurătate, servindu-ne de roboţi, şi văzându-ne oricât de des doream, dar pe cale electronică. Foarte rar ne-am întâlnit în carne şi oase. Sunt mulţi ani de când n-am mai privit o fiinţă umană aşa cum vă privesc acum pe voi, dar voi nu sunteţi decât jumătăţi de oameni, şi deci prezenţa voastră nu îmi restrânge libertatea mai mult decât ar face-o o vacă, sau un robot. Cu toate acestea, şi noi am fost odinioară jumătăţi de oameni. Indiferent cât de mult ne perfecţionaserăm libertatea, deşi stăpâneam nenumăraţi roboţi, libertatea nu era niciodată totală. Pentru a putea produce urmaşi, trebuiau să coopereze doi indivizi. Era posibil, desigur, să obţii spermatozoizi şi ovule, să declanşezi procesul de fertilizare, iar creşterea embrionară să aibă loc artificial, automatizat. Era posibilă creşterea adecvată a copiilor, sub supravegherea roboţilor. Toate acestea se puteau face, dar jumătăţile de oameni nu erau dispuse să renunţe la plăcerea care însoţea însămânţarea biologică. În consecinţă, se dezvoltau ataşamente emoţionale perverse, şi libertatea dispărea. Înţelegeţi că situaţia trebuia schimbată?

― Nu, Bander, spuse Trevize, nu înţelegem, pentru că noi nu măsurăm libertatea după standardele tale.

― Asta din cauză că nu ştiţi ce este libertatea. Nu aţi trăit decât în muşuroaie, nu cunoaşteţi alt mod de viaţă decât să fiţi mereu forţaţi ― până în cele mai mici detalii ― să vă supuneţi voinţa în faţa altora sau, lucru la fel de dezgustător, luptându-vă să supuneţi voinţa altora în interesul vostru. Unde este libertatea? Libertatea nu înseamnă nimic dacă nu trăieşti aşa cum doreşti! Exact aşa cum doreşti! Apoi a venit vremea când Pământenii au început din nou sa se răspândească în spaţiu, ca nişte roiuri scăpate de sub control. Ceilalţi Spaţieni au încercat să intre în competiţie. Noi, Solarienii, nu am făcut aşa ceva. Noi am prevăzut că aglomerarea duce la un eşec inevitabil. Ne-am mutat în subteran şi am întrerupt orice contact cu restul Galaxiei. Eram hotărâţi să rămânem noi înşine, indiferent de preţ. Am construit roboţi şi arme adecvate care să protejeze suprafaţa planetei, aparent părăsită, şi care şi-au îndeplinit admirabil misiunea. Au venit nave, şi au fost distruse până când au încetat să mai vină. Planeta a fost uitată, exact aşa cum ne-am dorit. Între timp, în subteran, am încercat să ne rezolvăm problemele. Ne-am reglat genele cu precauţie şi delicateţe. Am avut eşecuri, dar şi succese, şi am ştiut să profităm de ele. A fost nevoie de multe secole, dar în cele din urmă am devenit fiinţe umane complete; avem plăcerea totală în orice moment dorim, şi producem, atunci când considerăm necesar, ovule fertilizate care se vor dezvolta sub grija competentă a roboţilor.

― Hermafrodiţi, spuse Pelorat.

― Aşa se spune în limbajul vostru? întrebă indiferent Bander. N-am mai auzit niciodată acest cuvânt.

― Hermafroditismul opreşte evoluţia, spuse Trevize. Fiecare copil este dublul genetic al părintelui său hermafrodit.

― Tu consideri evoluţia ca fiind supusă hazardului. Noi ne putem proiecta copiii aşa cum dorim. Putem modifica sau ajusta genele şi, din când în când, o facem... Dar aproape că am ajuns la locuinţa mea. Hai să intrăm. S-a făcut târziu. Soarele deja nu mai oferă căldură, şi ne vom simţi mai bine înăuntru.

Trecură printr-o uşă fără încuietori dar care se deschise la apropierea lor şi se închise în urmă. Nu existau ferestre, dar la intrarea într-o încăpere cavernoasă, pereţii începură să strălucească, oferind o lumină vie. Podeaua părea goală, dar era moale şi elastică la atingere. În fiecare dintre cele patru colţuri ale camerei stătea nemişcat un robot.

Bander arătă cu degetul spre peretele opus uşii, care nu părea deloc diferit de ceilalţi trei pereţi:

― Acel perete este video-ecranul meu. Lumea se deschide în faţa mea prin acel ecran, dar aceasta nu îmi limitează în nici un fel libertatea, pentru că nu sunt obligat să-l folosesc.

― Şi nici nu poţi obliga pe altul să-l folosească, chiar dacă tu doreşti, spuse Trevize.

― Să oblig? spuse Bander cu aroganţă. Celelalte fiinţe complete fac cum vor, şi este cu atât mai bine dacă ceea ce fac eu le convine. Te rog să ţii cont că nu folosim pronumele personale atunci când vorbim despre noi.

În cameră se afla un scaun, cu faţa spre video-ecran, iar Bander luă loc în el.

Trevize privi în jur, ca şi cum se aştepta ca din podea să răsară alte scaune.

― Ne putem aşeza şi noi? întrebă el.

― Dacă doriţi..., spuse Bander.

Bliss, zâmbind, se aşeză pe podea. Pelorat se aşeză lângă ea. Trevize, încăpăţânat, rămase în continuare în picioare.