Trevize şovăi. Nu dorea să-şi exprime nerăbdarea, ca să nu o jignească sau să o supere şi mai tare pe Bliss; la urma urmelor, ea era singura lor apărare împotriva acestei lumi ostile.

― Bliss, spuse el, este timpul să privim dincolo de moartea lui Bander. Din cauză că a murit, întreaga moşie a rămas fără energie. Acest lucru va fi observat, mai devreme său mai târziu ― probabil mai devreme ― de către ceilalţi Solarieni. Vor face cercetări. Nu cred că vei fi capabilă să înfrunţi un probabil atac conjugat. Şi, aşa cum ai recunoscut tu însăţi, nu vei fi capabilă să furnizezi multă vreme fărâma de energie pe care o furnizezi acum. Deci, este important să ne întoarcem neîntârziat la suprafaţă, şi la navă.

― Dar, Golan, spuse Pelorat, cum vom face acest lucru? Am venit aici parcurgând mulţi kilometri, pe o traiectorie sinuoasă. Îmi imaginez că suntem într-un labirint şi, eu unul, nu am nici cea mai vagă idee pe unde s-o luăm pentru a ajunge la suprafaţă. Dintotdeauna am avut un foarte slab simţ al orientării.

Trevize, privind în jur, îşi dădu seama că Pelorat avea dreptate.

― Cred că sunt mai multe ieşiri spre suprafaţă, spuse el, şi nu avem nevoie să o găsim tocmai pe cea prin care am intrat.

― Dar nu ştim unde sunt ieşirile. Cum să le găsim?

Trevize se întoarse din nou spre Bliss:

― Poţi detecta, mental, ceva care să ne ajute să ieşim?

― Roboţii de pe această moşie sunt cu toţii inactivi, spuse Bliss. Pot detecta o uşoară adiere de viaţă subinteligentă, undeva deasupra, dar asta nu ne spune decât că suprafaţa este deasupra, ceea ce deja ştim.

― Ei bine, făcu Trevize, atunci va trebui să căutăm o ieşire.

― Încearcă-şi-vezi, spuse Pelorat îngrozit. Nu vom reuşi niciodată.

― Poate că vom reuşi, Janov, spuse Trevize. Căutând, avem o şansă, oricât de mica. Alternativa este să rămânem aici, şi atunci sigur nu vom reuşi niciodată. Haide, o şansă micuţă este mai bună decât nici una.

― Staţi, spuse Bliss, acum simt ceva.

― Ce? întrebă Trevize.

― Inteligenţă.

― Inteligenţă?

― Da, dar limitată, cred. Totuşi, nu asta recepţionez cel mai intens, ci altceva.

― Ce anume? făcu Trevize stăpânindu-şi încă odată nerăbdarea.

― Spaimă! O spaimă insuportabilă! şopti Bliss.

53

Trevize aruncă o privire jalnică împrejur. Ştia pe unde intraseră, dar nu-şi făcea iluzii că vor putea reface drumul pe care veniseră. Dăduse puţină atenţie întoarcerilor şi ocolurilor. Cine s-ar fi gândit că se vor găsi în situaţia de a trebui să refacă drumul parcurs, singuri, fără ajutor, ghidaţi doar de o lumină slabă şi pâlpâindă?

― Crezi că poţi activa automobilul, Bliss?

― Desigur, Trevize, spuse Bliss, dar asta nu înseamnă că îl pot conduce.

― Cred că Bander l-a condus mental, spuse Pelorat. Nu l-am văzut atingând ceva, la venire.

Bliss spuse, cu blândeţe:

― Da, l-a condus mental, Pel, dar cum a făcut-o? Dacă nu cunoşti detaliile, nu-ţi foloseşte la nimic, nu-i aşa?

― Ai putea încerca, spuse Trevize.

― Dacă încerc, va trebui să-mi concentrez întreaga atenţie asupra acestui lucru; mă îndoiesc că voi fi capabilă să ţin luminile aprinse. În întuneric, automobilul nu ne va fi de nici un folos, chiar dacă învăţ să îl conduc.

― Deci, va trebui să hoinărim pe jos?

― Mă tem că da.

Trevize trase cu ochiul la întunericul gros şi ameninţător care se întindea dincolo de lumina slabă ce îi înconjura. Nu vedea nimic, nu auzea nimic.

― Bliss, spuse el, tot mai simţi mintea înspăimântată?

― Da.

― Îţi poţi da seama unde este? Ne poţi duce până la ea?

― Undele mentale se propagă în linie dreaptă. Nu sunt refractate de materia obişnuită, deci pot spune că vin din direcţia aceea.

Arătă cu degetul spre o pată de pe peretele întunecat şi spuse:

― Dar nu putem merge prin perete. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să mergem pe coridoare şi să găsim drumul urmărind direcţia în care intensitatea devine din ce în ce mai puternică. Pe scurt, ar trebui să jucăm “cald-rece”.

― Atunci, hai să începem chiar acum.

Pelorat bătu în retragere:

― Aşteaptă, Golan. Eşti sigur că vrei să găsim lucrul acesta, orice ar fi? Ceea ce îi provoacă lui spaima, este foarte probabil să ne provoace şi nouă acelaşi sentiment.

Trevize dădu nervos din cap:

― Nu avem de ales, Janov. Este o minte, înspăimântată sau nu, şi poate este dispusă ― sau poate fi convinsă ― să ne îndrume spre suprafaţă.

― Îl părăsim pe Bander? întrebă stânjenit Pelorat.

Trevize îl apucă de cot:

― Haide, Janov. Nu avem de ales. Un Solarian va reactiva locul, un robot îl va descoperi pe Bander şi va avea grijă de el... nu înainte, sper, ca noi să fim departe, în siguranţă.

O lăsă pe Bliss în frunte. Lumina era întotdeauna mai puternică în imediata ei vecinătate. Se oprea la fiecare uşă, la fiecare bifurcaţie, încercând să simtă direcţia din care venea spaima. Uneori intra pe o uşă sau făcea un viraj, apoi se întorcea şi încerca un drum alternativ, în timp ce Trevize o privea neajutorat.

De fiecare dată când Bliss ajungea la o decizie şi se deplasa hotărâtă într-o anumită direcţie, lumina strălucea înaintea ei. Trevize observă că acum era un pic mai strălucitoare ― fie din cauză că ochii săi se adaptaseră la obscuritate, fie din cauză că Bliss învăţase să lucreze mai eficient cu transducţia. La un moment dat, când trecu pe lângă una dintre tijele de metal înfipte în sol, puse mâna pe ea şi luminile străluciră puternic. Dădu din cap, ca şi cum ar fi fost mulţumită de ea însăşi.

Nimic nu le părea cât de cât familiar; rătăceau în această întortocheată locuinţă subterană, în porţiuni prin care nu mai trecuseră la venire.

Înaintau prin tăcere, cu excepţia zgomotelor făcute de proprii lor paşi; prin întuneric, cu excepţia luminii din imediata lor vecinătate; prin moarte, cu excepţia propriilor lor vieţi. Din când în când, distingeau umbra masivă a unui robot, aşezat sau stând în picioare. O dată zăriră un robot zăcând pe o parte, cu picioarele şi braţele îngheţate într-o poziţie nefirească. Întreruperea energiei îl prinsese într-un moment de dezechilibru, gândi Trevize, nu mai avusese timp să se redreseze, şi căzuse. Bander, viu sau mort, nu putea influenţa forţa de atracţie gravitaţională. Probabil că pe întreaga moşie Bander, roboţii stăteau în picioare sau zăceau, inactivi; acest lucru va fi repede remarcat la graniţe.

Sau poate că nu, se gândi el deodată. Solarienii ştiau atunci când unul dintre ei era pe cale să moară de bătrâneţe sau decrepitudine fizică. Lumea era în stare de alertă, şi pregătită pentru eveniment. Însă Bander murise brusc, pe neaşteptate, în floarea vârstei. Cine să ştie? Cine să se aştepte la aşa ceva? Cine să supravegheze dezactivarea?