Nava îşi menţinea altitudinea, controlând presiunea atmosferică şi intensitatea câmpului gravitaţional. Se aflau la o înălţime prea mare pentru a se ciocni de crestele vreunui masiv muntos. Totuşi, pentru orice eventualitate, computerul pipăia drumul cu degetele sale formate din microunde.
Trevize privi întunericul catifelat şi spuse, gânditor:
― Într-un fel, cel mai convingător indiciu că planeta este părăsită, îl reprezintă
absenţa luminilor pe partea întunecată. Nici o societate tehnologică nu ar putea suporta întunericul... Imediat ce ajungem în partea luminată de soare, coborâm.
― La ce bun? întrebă Pelorat. Nu există nimic, acolo jos.
― Cine a spus că nu există nimic?
― Bliss. Şi tu.
― Nu, Janov. Am spus că nu există radiaţii de origine tehnologică, iar Bliss a spus că
nu există semne ale vreunei activităţi umane, dar asta nu înseamnă că nu există nimic.
Chiar dacă pe planetă nu sunt oameni, trebuie să fi rămas urme ale prezenţei lor. Eu caut informaţii, Janov, iar vestigiile unei civilizaţii mi-ar putea fi utile în acest sens.
― După douăzeci de mii de ani? se miră Pelorat. Ce crezi că poate supravieţui timp de douăzeci de mii de ani? Nu vei găsi nici filme, nici hârtie, nici tipărituri; metalul a ruginit, lemnul a putrezit, plasticul s-a transformat în pulbere, chiar şi piatra s-a erodat şi fărâmiţat.
― Poate că nu e vorba de douăzeci de mii de ani, spuse calm Trevize. Am amintit acest interval deoarece legendele Comporelliene spun că în acea vreme Lumea Interzisă era înfloritoare. Dar, ce-ar fi să ne imaginăm că ultimul om a murit, a dispărut, sau a fugit de aici doar în urmă cu o mie de ani?
Ajunseră la celălalt capăt al emisferei întunecate, apărură zorii şi aproape instantaneu fură scăldaţi de himina strălucitoare a soarelui.
Far Star plonjă; apoi îşi încetini coborârea până când detaliile de pe suprafaţa planetei deveniră foarte clar vizibile. Micuţele insule de culoare care pătau zona continentală erau în marea lor majoritate constituite din vegetaţie.
― Ideea mea este că ar trebui să studiem în mod special zonele deşertice, spuse Trevize. Cred că locurile cu cea mai mare concentrare de oameni sunt susceptibile să
prezinte cel mai puternic dezechilibru ecologic. Acele zone ar putea constitui nucleul din care să pornească această molimă a de-terraformării. Tu ce crezi, Bliss?
― Este posibil. În orice caz, în absenţa oricărei informaţii precise, ar fi bine să începem căutarea în locurile cele mai accesibile. Câmpurile şi pădurile au înghiţit probabil cea mai mare parte a semnelor prezenţei umane, aşa că dacă am începe de acolo am putea pierde timpul.
― Mă gândesc, spuse Pelorat, că o lume ar putea ajunge în cele din urmă la un echilibru ecologic, doar cu ceea ce are; că pot lua naştere noi specii; şi că zonele distruse ar putea fi recolonizate pe baze noi.
― Posibil, Pel, spuse Bliss. Însă depinde de amploarea iniţială a dezechilibrului ecologic. Iar pentru ca o lume să se însănătoşească şi să atingă un nou echilibru este nevoie de mult timp; poate de milioane de ani.
Far Star plana uşor deasupra unui câmp lat de cinci sute de kilometri, pătat din loc în loc cu iarbă neagră şi rare pâlcuri de copaci.
― Ce zici de asta? făcu deodată Trevize arătând cu degetul.
Nava se opri plutind în aer. Se auzea zumzetul slab dar persistent al motoarelor gravitice care trecuseră într-un regim mai înalt, neutralizând aproape în întregime câmpul gravitaţional.
Nu erau prea multe de văzut acolo unde arătase Trevize cu degetul. Nimic altceva decât movile neregulate de pământ şi câteva tufişuri de iarbă.
― Nu văd nimic deosebit, spuse Pelorat.
― Este un aranjament în linii drepte. Linii paralele, şi se pot distinge slab unele linii perpendiculare. Vezi? Vezi? Aşa ceva nu se poate forma în mod natural. Este o construcţie omenească, marcând fundaţii şi ziduri; cu puţină imaginaţie ţi le poţi închipui încă stând drepte, neafectate de trecerea timpului.
― Să zicem, spuse Pelorat. Dar nu este decât o ruină. Dacă ne apucăm de investigaţii arheologice, va trebui să săpăm mult şi bine. Profesioniştilor le trebuie ani întregi pentru a face totul cum se cuvine...
― Da, dar noi nu avem suficient timp pentru a face totul cum se cuvine. Aceasta ar putea fi urma unui oraş antic, şi poate că ceva din el a mai rămas încă în picioare. Să
urmărim liniile acelea şi să vedem unde ne conduc.
La capătul zonei, într-un loc unde copacii erau ceva mai deşi, dădură peste nişte ziduri care stăteau în picioare... parţial.
― Destul de bine pentru început, spuse Trevize. Aterizăm.
CAPITOLUL 9
Înfruntând haita
35
FAR STAR OPRI la poalele unei coline, într-o regiune în general plată. Trevize o apreciase ca fiind cel mai bun loc de amplasare a navei.
― Temperatura exterioară este de 24 grade Celsius, anunţă el. Vântul suflă dinspre vest cu aproximativ unsprezece kilometri pe oră, iar cerul este parţial acoperit. Computerul nu are suficiente informaţii privind circulaţia generală a aerului, pentru a putea prognoza vremea. Însă, întrucât umiditatea este în jur de patruzeci la sută, e foarte puţin probabil să
plouă. Pe ansamblu, se pare că am ales o latitudine confortabilă ― sau un anotimp plăcut al anului ― şi, după ce am făcut cunoştinţă cu clima Comporelliană, acest loc mi se pare de-a dreptul încântător.
― Bănuiesc, spuse Pelorat, că pe măsură ce planeta va continua să se de-terraformeze, condiţiile meteo vor oscila din ce în ce mai mult între extreme.
― Sunt sigură, aprobă Bliss.
― Fii cât de sigură vrei, spuse Trevize. Până atunci vor mai trece mii de ani.
Deocamdată este o planetă plăcută şi va continua să fie aşa până la sfârşitul vieţilor noastre, ba chiar mult timp după aceea.