TREVIZE SE SIMŢEA DEPRIMAT. Puţinele victorii pe care le obţinuse de la începutul căutării nu fuseseră, nici una dintre ele, definitive; fuseseră doar nişte amânări temporare ale înfrângerii.

Acum întârziase Saltul spre a treia lume Spaţiană, reuşind să-i contamineze şi pe ceilalţi cu neliniştea sa. Când decise în cele din urmă că nu mai avea ce face şi trebuia să se apropie, Pelorat stătea solemn în pragul uşii cabinei de pilotaj; Bliss era undeva în spatele lui, în lateral. Până şi Fallom era prezent, privindu-l pe Trevize cu ochii măriţi, ţinând-o strâns de mână pe Bliss.

Trevize ridicase privirea de la computer şi spusese, cam în bătaie de joc:

― Un adevărat tablou de familie!

Însă nu vorbise decât starea mizerabilă care îl cuprinsese.

Ordonă computerului să facă un Salt mai mic, astfel încât să reintre în spaţiu la o distanţă mare faţă de steaua în chestiune. Îşi spuse în sinea sa că făcuse acest lucru din prudenţă, dar nici el nu era convins de pretext. În adâncul lui, spera că distanţa mare nu-i va permite să fie sigur dacă steaua poseda sau nu o planetă locuibilă. Asta îi va oferi un răgaz de câteva zile în plus înainte de a afla, şi (poate) de a fi obligat să-şi recunoască amara înfrângere.

Astfel încât acum, sub privirile “tabloului de familie”, inspiră adânc, îşi ţinu răsuflarea, apoi expiră şuierând printre buze, dând computerului ultima instrucţiune.

Câmpul de stele se schimbă printr-o discontinuitate silenţioasă, şi ecranul deveni mai gol, pentru că fusese dus într-o regiune în care stelele erau mai rare. Şi acolo, aproape de centru, se afla o stea puternic strălucitoare.

Trevize zâmbi larg, pentru că şi asta era, într-un fel, o victorie. La urma urmelor, al treilea set de coordonate putea fi eronat şi ar fi fost posibil să nu zărească nici o stea de tipul G. Privi spre ceilalţi trei, şi spuse:

― Asta e! Steaua numărul trei.

― Eşti sigur? întrebă moale Bliss.

― Priveşte! spuse Trevize. Voi trece pe imaginea echi-centrată a hărţii Galactice din memoria computerului. Dacă steaua strălucitoare dispare, înseamnă că, nefiind înregistrată, este cea pe care o căutăm.

Computerul răspunse comenzii sale, şi steaua dispăru dintr-o dată. Ca şi cum nu fusese niciodată acolo. Dar restul câmpului de stele rămăsese neschimbat, într-o sublimă indiferenţă.

― Asta este, spuse Trevize.

Şi cu toate acestea, puse Far Star să înainteze cu puţin peste jumătate din viteza obişnuită. Se punea în continuare problema prezenţei unei planete locuibile, şi nu era deloc grăbit să afle răspunsul. Chiar şi după trei zile de apropiere, tot nu se putea spune nimic în această privinţă.

Adică, nu chiar nimic. În jurul stelei orbita o mare gigantă gazoasă. Era foarte depărtată de stea şi, în emisfera luminată strălucea cu galben foarte pal. Din poziţia în care se aflau, o putea distinge ca pe un semicerc impozant.

Lui Trevize nu îi plăcea cum arată, dar încercă să nu trădeze acest lucru şi vorbi pe un ton neutru, ca din îndrumar:

― Acolo este o gigantă gazoasă, foarte impresionantă. Are o pereche de inele subţiri şi doi sateliţi de dimensiuni considerabile, vizibili în acest moment.

― Majoritatea sistemelor au în componenţă gigante gazoase, nu-i aşa? se interesă Bliss.

― Da, dar asta este foarte mare. Judecând după distanţa la care se află sateliţii faţă de ea, după perioadele lor de revoluţie, giganta gazoasă este de aproape două mii de ori mai voluminoasă decât o planetă locuibilă.

― Ce importanţă are? spuse Bliss. Gigantele gazoase sunt gigante gazoase şi nu contează ce dimensiuni au, nu-i aşa? Întotdeauna se află la o distanţă mare faţă de steaua în jurul căreia orbitează, şi nici una dintre ele nu este locuibilă, datorită gabaritului şi distanţei faţă de soare. Va trebui să căutăm mai aproape de stea pentru a găsi o planetă locuibilă.

Trevize ezită, apoi se decise să pună cărţile pe masă:

― Problema este că gigantele gazoase au tendinţa să “cureţe” spaţiul din jurul lor. Materia care nu este absorbită de masa lor se condensează formând corpuri de dimensiuni mari: sateliţi. La distanţe mari de ele, condensarea este împiedicată. Deci, cu cât giganta gazoasă este mai mare, cu atât este mai probabil ca ea să fie singura planetă importantă a unei stele. Nu vor exista decât giganta gazoasă şi câţiva asteroizi.

― Vrei să spui că aici nu există nici o planetă locuibilă?

― Cu cât este mai mare giganta gazoasă, cu atât se diminuează şansa existentei unei planete locuibile, iar această gigantă gazoasă, prin masa şi gabaritul ei, este practic o stea pitică.

― O putem vedea? întrebă Pelorat.

Priveau toţi trei ecranul (Fallom se afla în camera lui Bliss, cu cărţile oferite de Pelorat).

Imaginea fu mărită până când sectorul de cerc luminos umplu ecranul. Era traversat de o linie subţire întunecată, deasupra centrului, umbra unui sistem de inele. Acestea se puteau observa la o mică distanţă deasupra suprafeţei planetei, curbe strălucitoare penetrând uşor zona întunecată înainte de a dispărea la rândul lor în umbră.

― Axa de rotaţie a planetei, spuse Trevize, este înclinată la aproximativ treizeci şi cinci de grade faţă de planul de revoluţie, iar inelul este, desigur, în planul ecuatorial. Deci, în poziţia de acum a planetei pe orbită, lumina stelei vine de jos, iar umbra inelului se formează mult deasupra ecuatorului.

Pelorat privea fascinat:

― Inelele sunt subţiri.

― Sunt de dimensiuni medii, spuse Trevize.

― Conform legendei, inelele care încercuiesc giganta gazoasă din sistemul planetar al Pământului, sunt mult mai late, mai strălucitoare, şi mai complexe decât acestea. Prin comparaţie, acele inele fac ca giganta gazoasă să pară mult mai mică decât este în realitate.

― Nu mă surprinde, spuse Trevize. Când o poveste se transmite din om pe o perioadă de mii de ani, te aştepţi să nu apară exagerări?

― Este minunat, spuse Bliss. Când priveşti sectorul de cerc, ai impresia că se mişcă şi se contorsionează în faţa ochilor.

― Furtuni atmosferice, spuse Trevize. Se pot vedea mai clar dacă alegi o lungime de undă potrivită. Ia, lăsaţi-mă să încerc.

Puse mâinile pe pupitru şi ordonă computerului să parcurgă spectrul şi să se oprească la lungimea de undă potrivită.

Sectorul de cerc, acum un pic mai luminos, intră într-o succesiune rapidă de culori. Atât de rapidă, încât dacă încercai să îl priveşti cu atenţie, te alegeai cu o durere de ochi. În cele din urmă, imaginea se stabiliză la un roşu-portocaliu, şi, în interiorul sectorului de cerc, apărură turbioane clare, răsucindu-se şi descolăcindu-se.

― Incredibil, murmură Pelorat.

― Încântător, spuse Bliss.

Foarte credibil, gândi Trevize cu amărăciune, şi deloc încântător. Nici Pelorat, nici Bliss, cuceriţi de imaginea spectaculoasă, nu îşi făceau probleme că planeta pe care o admirau scădea şansele rezolvării misterului pe care el, Trevize, încerca să-l limpezească. Dar, de fapt, pentru ce să-i intereseze? Amândoi erau convinşi că decizia lui fusese corectă, şi îl însoţiseră în această căutare fără vreun ataşament emoţional. N-avea nici un rost să le reproşeze acest lucru.

― Partea umbrită pare întunecată, spuse el, dar dacă ochii noştri ar fi sensibili la frecvenţe imediat sub limita undelor lungi obişnuite, am putea vedea că de fapt are o culoare roşie întunecată, profundă, sângerie. Planeta emite în spaţiu mari cantităţi de radiaţie infraroşie, pentru că, din cauza masivităţii, este aproape incandescentă. Nu este o simplă gigantă gazoasă, ci o sub-stea.

Mai aşteptă puţin, apoi spuse:

― Şi acum, hai să ne scoatem din minte acest obiect, şi să căutăm planeta care ar putea exista.

― Poate că există, spuse zâmbind Pelorat. Nu te da bătut, amice.

― Nu m-am dat bătut, spuse Trevize fără prea mare convingere. Formarea planetelor este prea complicată, şi nu e cazul să tragem concluzii simpliste. Vorbim doar în termeni probabilistici. Cu monstrul acesta în spaţiu, şansele scad, însă nu până la zero.

― De ce nu gândeşti altfel? spuse Bliss. Din moment ce primele două seturi de coordonate ţi-au oferit fiecare câte o planetă Spaţiană locuibilă, atunci acest al treilea set, care ţi-a dat deja o stea de tipul G, ar trebui să-ţi ofere şi el o planetă locuibilă. Pentru ce să vorbim de probabilităţi?

― Sper din tot sufletul că ai dreptate, spuse Trevize care nu se simţea deloc mai consolat. Acum vom ieşi din planul planetar şi ne vom apropia de stea.

Computerul se ocupă de acest lucru, aproape imediat ce Trevize îşi formulă intenţia. Acesta se lăsă pe spate în scaun şi se gândi, o dată în plus, că singura nenorocire în pilotarea unei nave gravitice cu un computer atât de evoluat era că după aceea, niciodată ― niciodată ― nu ai mai putea pilota un alt tip de navă.

Ar mai putea avea vreodată răbdarea să facă singur calculele? Să ia în consideraţie acceleraţia, şi să o limiteze la un nivel rezonabil?... Mai mult ca sigur, va uita şi va comanda o tracţiune care îi va strivi de pereţii navei, pe el şi pe ceilalţi de la bord.