Trevize strânse buzele, într-o expresie de dezgust:

― Haide, Bliss. O fiinţă inteligentă? Era doar un robot.

― Doar un robot?

Bliss vorbi cu înflăcărare:

― Întotdeauna, argumentul este acesta. Doar. Doar! De ce să fi ezitat Solarianul, Bander, să ne omoare? Noi nu eram decât fiinţe umane fără transductori. De ce să nu-l lăsăm pe Fallom în voia soartei? Este doar un Solarian, ba mai mult, un specimen imatur. Dacă începi să dai la o parte pe cutare sau cutare spunând că este doar aşa sau aşa, poţi distruge orice doreşti. Oricine şi orice poate fî introdus într-o categorie.

― Nu împinge la extreme o remarcă perfect legitimă, numai pentru a o face să sune ridicol, spuse Trevize. Robotul era doar un robot. Nu poseda o inteligenţă umană. Era o maşină mimând inteligenţa.

― Cu câtă uşurinţă poţi vorbi atunci când nu ştii nimic despre un lucru, spuse Bliss. Eu sunt Gaia. Da, sunt şi Bliss, dar sunt Gaia. O lume care consideră că fiecare atom din ea este preţios şi are un sens; fiecare structură organizată a atomilor este chiar mai preţioasă şi plină de sens. Eu/noi/Gaia nu distrugem cu uşurinţă o structură organizată, deşi am fi bucuroşi să o transformăm în ceva mai complex, cu condiţia ca procedând astfel să nu aducem prejudicii întregului. Cea mai înaltă formă de organizare pe care o cunoaştem produce inteligenţă, şi pentru a distruge inteligenţa trebuie să fii mânat de necesitatea cea mai acută. Foarte puţin contează dacă este inteligenţă artificială sau biochimică. Robotul Gardian reprezenta o formă de inteligenţă pe care eu/noi/Gaia nu am întâlnit-o niciodată. Ar fi fost minunat să o putem studia. Să o distrugem, ar fi fost de neconceput... cu excepţia unei situaţii disperate.

― Erau trei inteligenţe mai preţioase în joc, spuse sec Trevize. A ta, cea a lui Pelorat, omul pe care îl iubeşti, şi, dacă nu te supără că o menţionez, a mea.

― Patru! Uiţi în continuare să îl incluzi pe Fallom... Însă nu erau în pericol. Aşa am apreciat eu. Ascultă... Să presupunem că eşti în faţa unei picturi, o mare capodoperă, a cărei existenţă îţi este fatală. Tot ce ai de făcut este să aduci repede o bidinea şi să o mânjeşti la întâmplare, distrugând-o pentru totdeauna. Aşa vei fi în siguranţă. Să presupunem însă că, în loc să faci acest lucru, studiezi pictura cu atenţie, adaugi o tuşă de vopsea aici, o pată micuţă acolo, răzui o suprafaţă foarte mică în altă parte, şi tot aşa, până vei modifica pictura suficient de mult pentru a evita moartea, ea rămânând în continuare capodoperă. Normal, modificarea nu se poate face fără cea mai mare atenţie. Va cere timp, dar dacă îl ai la dispoziţie, merită să salvezi şi pictura, nu numai propria-ţi viaţă.

― Poate, spuse Trevize. Dar, până la urmă, ai distrus pictura iremediabil. Bidineaua s-a prăbuşit peste ea, eliminând toate tuşele minunate de culoare, toate subtilităţile formelor şi modelelor. Şi ai făcut asta imediat ce micuţul hermafrodit a fost în primejdie. Atunci când noi, împreună cu tine, înfruntam pericolul, nu ai fost deloc mişcată.

― Noi, Străinii, nu eram încă într-un pericol imediat, în timp ce Fallom, după părerea mea, era. Am avut de ales între Roboţii Gardieni şi Fallom, şi, fără întârziere, l-am ales pe Fallom.

― Chiar aşa să fi fost, Bliss? Un calcul rapid care să decidă între o minte şi alta, o judecată rapidă care să spună unde se află complexitatea şi valoarea mai mare?

― Da.

― Dar dacă îţi spun că în faţa ta nu ai văzut decât un copil, un copil speriat de moarte? Atunci ai fost cuprinsă de un sentiment matern instinctiv, şi l-ai salvat; mai devreme, când eram în pericol numai trei vieţi adulte, făceai calcule.

Bliss roşi uşor:

― Ar putea fi ceva adevăr în asta; dar nu în modul batjocoritor în care te-ai exprimat. La bază a existat şi un raţionament.

― Mă îndoiesc. Dacă ar fi existat un raţionament, ai fi considerat că acel copil urma să-şi suporte destinul în propria societate. Cine ştie câte mii de copii nu au fost sacrificaţi pentru a menţine populaţia redusă la un număr pe care Solarienii îl consideră convenabil?

― Nu este numai atât, Trevize. Copilul urma să fie omorât deoarece era prea tânăr pentru un Succesor, iar asta se întâmpla din cauză că părintele său murise prematur, omorât de mine_.

― Într-un moment în care trebuia să alegi între a ucide sau a fi ucis.

― Nu are importanţă. Eu i-am ucis părintele. Nu puteam rămâne indiferentă, acceptând uciderea copilului, ca urmare a propriilor mele fapte... În plus, am ocazia de a studia un gen de creier care nu a mai fost niciodată studiat pe Gaia.

― Creierul unui copil!

― Nu va rămâne pentru totdeauna un creier de copil. În părţile laterale ale creierului se vor dezvolta mai târziu cei doi lobi-transductori. Aceşti lobi oferă Solarienilor capacităţi pe care întreaga Gaia nu le poate avea. Pentru a ţine aprinse câteva lumini, pentru a activa un mecanism de deschidere a unei uşi, eu am depus eforturi epuizante. Bander putea furniza energie pentru o moşie mai complexă şi mai întinsă decât oraşul pe care l-am văzut pe Comporellon... o putea face chiar şi în timpul somnului.

― Deci priveşti copilul ca pe un element important în cercetarea fundamentală a creierului, spuse Trevize.

― Într-un fel, da.

― Eu nu simt lucrurile la fel. Eu am impresia că am luat la bord un pericol. Un mare pericol.

― Pericol, în ce sens? Se va adapta perfect... cu ajutorul meu. Este deosebit de inteligent, şi deja dă semne de afecţiune pentru noi. Va mânca ceea ce vom mânca şi noi, va merge unde vom merge şi noi, iar eu/noi/Gaia vom obţine informaţii inestimabile referitoare la creierul său.

― Şi dacă produce un urmaş? Nu are nevoie de o fiinţă complementară. Este complet.

― Vor trece mulţi ani până să fie capabil să dea naştere unor urmaşi. Spaţienii trăiesc câteva secole, iar Solarienii nu au avut nici un interes să se înmulţească. Reproducerea tardivă este probabil implementată genetic în Solarieni. Fallom nu va avea copii multă vreme de acum încolo.

― De unde ştii?

― Nu ştiu. Pur şi simplu fac apel la logică.

― Iar eu îţi spun că Fallom se va dovedi periculos.

― N-ai de unde să ştii. Şi nici nu eşti logic.

― Simt asta, Bliss, fără un motiv precis... În acest moment. Şi tu, nu eu, insişti asupra infailibilităţii intuiţiei mele.

Bliss se încruntă, încurcată.

59

Pelorat se opri în cadrul uşii cabinei de pilotaj şi privi înăuntru, stânjenit. Ca şi cum încerca să-şi dea seama dacă Trevize era foarte ocupat sau nu.

Trevize îşi ţinea mâinile pe pupitru, ca întotdeauna atunci când se integra cu computerul. Privea fix ecranul. În consecinţă, Pelorat trase concluzia că Trevize avea de lucru, şi aşteptă răbdător, încercând să nu se mişte sau să-l perturbe în vreun fel.

Într-un târziu, Trevize ridică privirea spre Pelorat. Nu era perfect conştient de prezenţa celuilalt. Ochii lui păreau întotdeauna un pic sticloşi şi nefocalizaţi când era în comuniune cu computerul, ca şi cum privea, gândea, trăia, în alt mod decât o persoană obişnuită.

Dar îi făcu lui Pelorat un semn discret cu capul, ca şi cum imaginea acestuia, penetrând cu dificultate, lent, îi impresionase în cele din urmă lobii optici. Apoi, după un timp, ridică mâinile şi zâmbi. Redevenise el însuşi.

Pelorat spuse, scuzându-se:

― Mă tem că te cam încurc, Golan.

― Nu cine ştie ce, Janov. Făceam doar o verificare, pentru a vedea dacă suntem gata pentru Salt. Suntem, din acest moment, dar cred că o să mai aştept câteva ore, pentru a ne mări şansele.

― Norocul ― sau factorii aleatori ― au vreun amestec în Salt?

― Era doar o expresie, zâmbi Trevize, dar, uneori, intervin ― teoretic ― şi factori aleatori... Care-i problema?

― Pot să mă aşez?

― Desigur, dar mai bine să mergem în camera mea. Cum se simte Bliss?

― Foarte bine, spuse Pelorat, dregându-şi vocea. Doarme din nou. Are nevoie de somn, cred că înţelegi.

― Înţeleg foarte bine. Este vorba de separaţia hiperspaţială.

― Exact, bătrâne.

― Şi Fallom?