― Împreună cu tine, tată. Împreună cu tine. Nu te vom lăsa pe Trantor. Mergi cu noi pe Santanni.
Seldon dădu din cap:
― Imposibil, Raych. Ştii foarte bine asta.
― De ce este imposibil?
― Ştii de ce. Proiectul. Psihoistoria mea. Vrei să-mi abandonez munca de o viaţă?
― De ce nu? Ea te-a abandonat pe tine.
― Vorbeşti aiurea.
― Ba nu. Unde ai să ajungi cu ea? Nu mai ai credite. Nici nu poţi face rost. Nu a mai rămas pe Trantor vreo persoană dispusă să te ajute.
― De aproape patruzeci de ani...
― Da, recunosc. Dar, după toţi aceşti ani, ai ratat, tată. Nu e nici o crimă să ratezi. Ţi-ai dat toată silinţa şi ai ajuns atât de departe, dar trăieşti într-o economie care se deteriorează, într-un Imperiu care se prăbuşeşte. În cele din urmă, te trezeşti oprit de chiar lucrul pe care l-ai prezis de atâta vreme. Aşa că...
― Nu. Nu mă voi opri. Într-un fel sau altul, voi merge mai departe.
― Hai să-ţi spun ceva, tată. Dacă eşti chiar atât de încăpăţânt, atunci ia-ţi şi psihoistoria cu tine. Ia-o pe Santanni. Acolo ar putea exista suficiente credite ― şi entuziasm ― care să te sprijine.
― Şi cei care au lucrat pentru mine cu atâta devotament?
― Prostii, tată. Te-au părăsit pentru că nu îi mai poţi plăti. Te ancorezi de locul ăsta pentru restul vieţii tale, dar vei rămâne singur... Haide, tată, fii rezonabil. Crezi că-mi face plăcere să-ţi vorbesc în felul ăsta? Ceea ce ai prezis tu s-a întâmplat în cele din urmă, şi asta tocmai din cauză că nimeni nu a vrut ― sau nu a avut curajul ― să te ajute. Hai să fim sinceri unul cu altul. Când mergi pe străzile Trantor-ului şi eşti atacat pentru nici un alt motiv decât că eşti Hari Seldon, nu crezi că e cazul să fim puţin sinceri?
― Lasă-mă cu adevărul. Nu am intenţia să plec de pe Trantor.
Raych dădu din cap:
― Eram sigur că ai să te încăpăţânezi, tată. Ai două luni să-ţi schimbi decizia. Mai gândeşte-te, bine?
15
De multă vreme nu mai zâmbise Hari Seldon. Îşi conducea Proiectul la fel ca întotdeauna: grăbindu-se să vadă psihoistoria progresând, făcând planuri pentru Fundaţie, studiind Primul Radiant.
Dar nu apucase să zâmbească. Nu făcuse decât să muncească neobosit, fără a avea sentimentul unui succes iminent. Totul dădea senzaţia unui eşec iminent.
Acum, în timp ce stătea în biroul său de la Universitatea Streeling, intră Wanda. Ridică privirea spre ea şi inima i se umplu de căldură. Wanda fusese întotdeauna deosebită. Seldon nu-şi putea aminti vreo ocazie în care el şi ceilalţi să nu-i accepte vorbele altfel decât cu obişnuitul entuziasm; întotdeauna fusese parcă la fel. Pe vremuri, îi salvase viaţa cu informaţia ei ciudată despre "moartea-limonadă".
Deşi Dr. Endelecki susţinuse că genomul Wandei era perfect normal în toate privinţele, Seldon era în continuare convins că nepoata sa poseda capacităţi mentale mult peste cele ale oamenilor obişnuiţi. Şi era la fel de sigur că oameni la fel ca ea existau în Galaxie... ba chiar şi pe Trantor. Dacă i-ar putea găsi pe aceşti mentalişti, ce avânt ar lua Fundaţiile! Potenţialul unei asemenea realizări măreţe, concentrat în minunata sa nepoată! Seldon o privi, încadrată în uşă, şi simţi că inima i se rupe de durere. În câteva zile, avea să plece.
Cum ar putea suporta? Era o fată atât de frumoasă! Avea optsprezece ani. Păr lung şi blond, o faţă puţin cam lată dar mereu dispusă să zâmbească. Zâmbea şi acum, iar Seldon gândi: De ce nu? Se îndreaptă spre Santanni şi spre o noua viaţă.
― Ei bine, Wanda, spuse el, mai avem doar câteva zile.
― Nu, bunicule, nu cred.
El o privi nedumerit:
― Ce spui?
Wanda se apropie de el şi îl îmbrăţişa:
― Nu plec.
― Părinţii tăi s-au răzgândit?
― Nu, ei vor merge.
― Şi tu nu? De ce? Unde mergi?
― Voi rămâne aici, bunicule. Împreună cu tine.
Îl strânse puternic în braţe:
― Sărmanul bunic!
― Dar nu înţeleg. De ce? Îţi dau ei voie?
― Te referi la mama şi la tata? Nu chiar. Discutăm despre asta de săptămâni întregi, dar am avut câştig de cauză. De ce nu, bunicule? Ei vor merge pe Santanni şi se vor avea unul pe altul... şi, în plus, o au pe mica Bellis. Dar dacă eu merg cu ei şi te las pe tine aici, nu vei avea pe nimeni. Nu cred că aş putea suporta aşa ceva.
― Cum i-ai convins să fie de acord?
― Ei, ştii tu... am forţat puţin.
― Cum adică?
