― Aşa se pare.
― Îmi pot aduce colegii?
Zenow spuse, stânjenit:
― Mă tem că nu. Împăratul a fost la braţ doar cu tine... nu şi cu colegii tăi. Îmi pare rău, Profesore.
Seldon dădu din umeri şi fu înghiţit de un val de adâncă melancolie. Deci, nu avea cum să-şi aducă vreun coleg. O vreme sperase să găsească alţii ca Wanda şi nu reuşise. La rândul lui, avea nevoie de fonduri pentru a continua o cercetare adecvată. Şi nu avea nimic.
13
Trantor, lumea-oraş, capitala Imperiului, se schimbase considerabil faţă de ziua în care Hari coborâse din hipernava ce îl adusese de pe Helicon, lumea sa natală, acum treizeci şi opt de ani. Sau poate că era doar ceaţa din memoria unui bătrân, care făcea din Trantor-ul de odinioară o citadelă atât de strălucitoare în imaginaţia sa? se întrebă Hari. Sau poate că fusese exuberanţa tinereţii... cum să nu fii impresionat tu, un tânăr din Provincie, de turnurile scânteietoare, de cupolele strălucitoare, de masele de oameni grăbite, pline de culoare, care păreau să se agite zi şi noapte prin Trantor?
Acum, se gândi el cu tristeţe, aleile erau aproape pustii, chiar şi în lumina plină a miezului zilei. Bande de cuţitari şi vagabonzi controlau diversele zone ale oraşului, luptând între ele pentru câştigarea teritoriului. Forţele de securitate scăzuseră; cei care rămăseseră aveau toate degetele ocupate cu înregistrarea plângerilor la biroul central. Desigur, ofiţerii de securitate erau trimişi atunci când se făceau auzite apeluri desperate, însă apăreau la faţa locului doar după ce crima fusese comisă... nici măcar nu mai pretindeau că protejează cetăţenii. Fiecare ieşea din casă pe propriul său risc... şi era un risc destul de mare. Totuşi, Hari Seldon îşi asuma acel risc, sub forma unei plimbări zilnice, ca şi cum ar fi sfidat forţele care îi distrugeau mult iubitul Imperiu, distrugându-l şi pe el.
Deci Hari Seldon se plimba, şchiopătând şi gânditor.
Nimic nu mergea. Nimic. Nu fusese în stare să identifice structura genetică ce o făcea deosebită pe Wanda... şi fără asta era incapabil să identifice alte persoane ca ea.
Capacitatea Wandei de a citi minţile se ascuţise considerabil în cei şase ani de când descoperise greşeala în Prim Radiantul lui Yugo Amaryl. Wanda era deosebită în mai multe aspecte. Era ca şi cum, odată ce îşi dăduse seama că posibilităţile ei mentale o deosebeau de restul lumii, era hotărâtă să le înţeleagă, să-şi stăpânească energiile, să le direcţioneze. Trecuse de adolescenţă, se maturizase, renunţase la răsfăţul copilăresc care o făcea atât de dragă în ochii lui Hari, devenindu-i în acelaşi timp şi mai dragă prin hotărârea ei de a-l ajuta în muncă folosindu-şi puterile "darului" ei. Pentru că Hari Seldon îi povestise Wandei despre planul unei A Doua Fundaţii, iar ea se angajase alături de el la realizarea acestui scop.
Totuşi, astăzi Seldon era într-o pasă proastă. Ajunsese la concluzia că puterea mentală a Wandei nu avea să îl conducă nicăieri. Nu avea credite cu care să-şi continue munca... nu avea credite cu care să descopere alţi oameni asemănători ei... nu avea credite cu care să-şi plătească oamenii care lucrau la Proiectul de Psihoistorie de la Universitatea Streeling, nu avea credite cu care să înceapă importantul Proiect de Enciclopedie de la Biblioteca Galactică.
Ce să facă?
Îşi continuă drumul spre Biblioteca Galactică. I-ar fi fost mai comod să ia un gravi-taxi, dar dorea să meargă pe jos... chiar dacă şchiopăta. Avea nevoie de timp pentru gândire.
Auzi un strigăt ― "Uite-l!" ― dar nu îi acordă atenţie.
Îl auzi din nou: "Uite-l! Psihoistoria!"
Cuvântul îl forţă să ridice privirea... Psihoistorie?
Se trezi înconjurat de un grup de tineri.
Automat, se lipi cu spatele de perete şi ridică bastonul:
― Ce vreţi?
Aceştia râseră:
― Credite, babalâcule. Ai credite?
― Poate, dar pentru ce vreţi credite de la mine? Aţi spus "Psihoistorie!" Ştiţi cine sunt?
― Sigur, eşti Corbul Seldon, spuse tânărul cel mai apropiat de el.
Părea foarte bine dispus.
― Eşti un nemernic! strigă altul.
― Şi ce veţi face dacă nu vă dau creditele?
― Te vom bate, spuse şeful lor, după care le vom lua singuri.
― Şi dacă vă dau creditele?
― Te vom bate oricum!
Râseră cu toţii.
Hari Seldon ridică şi mai sus bastonul:
― Să nu prind pe vreunul că se apropie.
Acum reuşi să-i numere. Erau opt.
Simţi o uşoară senzaţie de sufocare. Pe vremuri, când îi avusese alături pe Dors şi pe Raych, fuseseră atacaţi de zece golani şi nu avuseseră nici o problemă. Însă pe atunci nu avea decât treizeci şi doi de ani, iar Dors... era Dors.
Acum situaţia era cu totul alta. Îşi agită bastonuL
Şeful golanilor spuse:
― Hei, babalâcul are de gând să ne atace. Ce ne facem?
Seldon aruncă o privire rapidă în jur. Nu se zărea nici un ofiţer de securitate. Încă un indiciu al deteriorării societăţii. Se iviră unul sau doi trecători, dar nu avea rost să le ceri ajutor. Aceştia măriră pasul şi ocoliră locul cu pricina, pe departe. Nimeni nu avea de gând să-şi rişte pielea într-o încăierare.
― Primul care se apropie se alege cu capul spart, spuse Seldon.
