― O foloseşti deja pentru a face predicţii? N-am reuşit nici măcar să-i construim un schelet. Ce fel de predicţii poţi face cu ajutorul ei?

― Este vorba de intuiţie, Hari.

― Întotdeauna intervine intuiţia. Dar noi vrem mai mult, nu? Căutăm un procedeu matematic care să ne dea probabilităţile unei anumite evoluţii viitoare, în funcţie de diverse condiţii. Dacă intuiţia ar fi suficientă pentru a ne dirija, nu am mai avea deloc nevoie de psihoistorie.

― Nu vorbesc de una sau de cealaltă în mod exclusiv, Hari. Vorbesc de amândouă: o combinaţie, care s-ar putea dovedi mai eficientă decât fiecare în parte... cel puţin, până la definitivarea psihoistoriei.

― Dacă vom reuşi vreodată să o definitivăm, spuse Seldon. Dar spune-mi, de unde vine pericolul ăsta pentru Demerzel? Ce anume îl poate atinge sau înlătura? Este vorba de înlăturarea lui Demerzel, nu-i aşa?

― Da, încuviinţă Amaryl şi o expresie întunecată i se aşternu pe faţă.

― Atunci, spune-mi. Fie-ţi mila de ignoranţa mea.

Amaryl se îmbujoră:

― Mă supraapreciezi, Hari. Sunt sigur că ai auzit de Jo-Jo Joranum.

― Bineînţeles. Este un demagog... Ia stai, de unde vine? Din Nishaya, nu? O lume insignifiantă. Acolo se cresc capre, din câte îmi aduc aminte. Au brânză de foarte bună calitate.

― Exact. Totuşi, nu este doar un demagog. Conduce un grup puternic, care capătă din ce în ce mai multă influenţă. Din câte declară, scopul lui este să ajungă la dreptate socială şi la o mai mare implicare politică a poporului.

― Da, spuse Seldon. Asta am auzit şi eu. Sloganul lui este: "Guvernul aparţine poporului."

― Nu chiar, Hari. Spune: "Guvernul este poporul."

Seldon dădu din cap, aprobator:

― Păi, să ştii că şi mie îmi place ideea asta.

― Şi mie. Aş fi cu totul de partea ei... dacă Joranum ar fi sincer. Dar nu este, se serveşte de ea ca de o trambulină. Pentru el, sloganul este o cale, nu un scop. Vrea să scape de Demerzel. După aceea, îi va fi uşor să îl manipuleze pe Cleon. Apoi va lua tronul pentru sine, şi el va fi poporul. Chiar tu mi-ai spus că astfel de întâmplări s-au petrecut de nenumărate ori în istoria Imperiului... iar în zilele noastre, Imperiul este mai slăbit şi mai instabil ca niciodată. O suflare care în trecut de-abia l-ar fi clătinat, acum l-ar putea distruge. Imperiul se va zbuciuma în război civil, nu-şi va reveni niciodată, iar noi nu avem încă psihoistoria, care să ne înveţe ce trebuie făcut.

― Da, acum te înţeleg, dar sunt sigur că Demerzel nu poate fi înlăturat cu atât de mare uşurinţă.

― Habar n-ai cât de puternic devine Joranum pe zi ce trece.

― Nu contează cât de puternic devine.

Umbra unui gând trecu pe deasupra sprâncenelor lui Seldon:

― Mă întreb cum de i-au dat părinţii numele de Jo-Jo. Numele ăsta are ceva pueril în el.

― Părinţii nu sunt vinovaţi cu nimic. Numele lui adevărat este Laskin, un nume foarte răspândit pe Nishaya. El şi-a ales prenumele de Jo-Jo, inspirat probabil de prima silabă a numelui.

― Cu atât mai ridicol, nu crezi?

― Nu, nu cred. Ceata care îl urmează strigă neîncetat: "Jo... Jo... Jo... Jo." Este hipnotic.

Seldon dădu să se întoarcă la tricomputerul său pentru a pune la punct simularea multidimensională pe care o gândea:

― Ei bine, vom trăi şi vom vedea.

― Cum poţi fi atât de nepăsător? Îţi spun că pericolul este iminent.

― Nu, nu este.

Ochii lui Seldon căpătară luciri de oţel, vocea îi deveni deodată aspră:

― Nu eşti în posesia tuturor datelor.

― Şi ce anume nu cunosc?

― Vom discuta altă dată despre asta. Deocamdată mergi şi continuă-ţi munca. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru Demerzel şi pentru situaţia existentă în Imperiu.

Amaryl strânse buzele, dar obişnuinţa de a-l asculta pe Seldon era puternică:

― Da, Hari.

Totuşi, nu atotputernică. Ajunse la uşă, se întoarse, şi spuse:

― Faci o greşeală, Hari.

Seldon zâmbi uşor:

― Nu cred, dar ţi-am auzit avertismentul şi voi ţine cont de el. Sunt sigur însă că totul va fi bine.

După ce Amaryl dispăru pe uşă, zâmbetul lui Seldon se topi... Oare totul va fi bine?

2

Dar Seldon, deşi nu uită de avertismentul lui Amaryl, nu se mai gândi la el cu foarte mare insistenţă. A patruzecea aniversare venise şi trecuse... cu obişnuitele implicaţii psihologice.

Patruzeci! De-acum nu mai era tânăr. Viaţa nu se mai întindea înaintea sa ca o câmpie vastă şi neexplorată, cu orizontul pierdut în depărtare. Se afla de opt ani pe Trantor, şi timpul trecuse repede. Peste încă opt ani va avea aproape cincizeci. Bătrâneţea, ameninţătoare, va fi atunci aproape.

Şi încă nu reuşise să facă măcar un început decent în psihoistorie! Yugo Amaryl vorbea cu înflăcărare despre legi şi rezolva ecuaţii făcând ipoteze îndrăzneţe, bazându-se pe intuiţie. Dar cum puteai să verifici acele ipoteze? Psihoistoria nu era, deocamdată, o ştiinţă experimentală. Studiul complet al psihoistoriei va necesita experimente în care vor fi implicaţi oameni din nenumărate lumi, pe parcursul a câteva secole... va presupune, de asemenea, o lipsă totală de responsabilitate etică.

Problema părea imposibil de rezolvat şi îşi pierdu cheful, astfel încât la sfârşitul zilei se îndreptă morocănos spre casă.

În mod normal, o plimbare prin campus îi readucea invariabil buna dispoziţie. Cupola de deasupra Universităţii Streeling era înaltă, şi campus-ul îi dădea senzaţia că se afla sub cerul liber, fără a fi nevoit să suporte vremea capricioasă cu care luase cunoştinţă în vizita sa (singura, dealtfel) la Palatul Imperial. Erau copaci, pajişti, alei, se simţea aproape ca pe campus-ul vechiului său colegiu din Helicon, lumea pe care se născuse.

Acestei zile i se rezervase iluzia că este noroasă. Lumina soarelui (nu soarele, desigur, doar lumina soarelui) apărea şi dispărea la intervale neregulate. Şi era un pic răcoare, doar un pic.

Seldon avea impresia că zilele răcoroase erau ceva mai frecvente decât altădată. Se economisea energia? Creştea oare ineficienţa? Sau (şi gândul îl făcu să se încrunte în sinea sa) începea să îmbătrânească şi sângele i se subţia? Îşi înfundă mâinile în buzunarele vestei şi strânse umerii.

De obicei, nu era atent la traseul pe care mergea. Corpul său cunoştea perfect drumul de la birouri la camera în care îşi avea computerul, şi de acolo la apartament şi înapoi. În general mergea cu gândurile în altă parte, dar astăzi atenţia îi fu agresată de un sunet. Un sunet fără înţeles.

"Jo... Jo... Jo... Jo..."

Se auzea slab şi în depărtare, dar îi aducea aminte de ceva. Aha, avertismentul lui Amaryl. Venise aici, în campus?