― Şi ce anume nu cunosc?
― Vom discuta altă dată despre asta. Deocamdată mergi şi continuă-ţi munca. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru Demerzel şi pentru situaţia existentă în Imperiu.
Amaryl strânse buzele, dar obişnuinţa de a-l asculta pe Seldon era puternică:
― Da, Hari.
Totuşi, nu atotputernică. Ajunse la uşă, se întoarse, şi spuse:
― Faci o greşeală, Hari.
Seldon zâmbi uşor:
― Nu cred, dar ţi-am auzit avertismentul şi voi ţine cont de el. Sunt sigur însă că totul va fi bine.
După ce Amaryl dispăru pe uşă, zâmbetul lui Seldon se topi... Oare totul va fi bine?
2
Dar Seldon, deşi nu uită de avertismentul lui Amaryl, nu se mai gândi la el cu foarte mare insistenţă. A patruzecea aniversare venise şi trecuse... cu obişnuitele implicaţii psihologice.
Patruzeci! De-acum nu mai era tânăr. Viaţa nu se mai întindea înaintea sa ca o câmpie vastă şi neexplorată, cu orizontul pierdut în depărtare. Se afla de opt ani pe Trantor, şi timpul trecuse repede. Peste încă opt ani va avea aproape cincizeci. Bătrâneţea, ameninţătoare, va fi atunci aproape.
Şi încă nu reuşise să facă măcar un început decent în psihoistorie! Yugo Amaryl vorbea cu înflăcărare despre legi şi rezolva ecuaţii făcând ipoteze îndrăzneţe, bazându-se pe intuiţie. Dar cum puteai să verifici acele ipoteze? Psihoistoria nu era, deocamdată, o ştiinţă experimentală. Studiul complet al psihoistoriei va necesita experimente în care vor fi implicaţi oameni din nenumărate lumi, pe parcursul a câteva secole... va presupune, de asemenea, o lipsă totală de responsabilitate etică.
Problema părea imposibil de rezolvat şi îşi pierdu cheful, astfel încât la sfârşitul zilei se îndreptă morocănos spre casă.
În mod normal, o plimbare prin campus îi readucea invariabil buna dispoziţie. Cupola de deasupra Universităţii Streeling era înaltă, şi campus-ul îi dădea senzaţia că se afla sub cerul liber, fără a fi nevoit să suporte vremea capricioasă cu care luase cunoştinţă în vizita sa (singura, dealtfel) la Palatul Imperial. Erau copaci, pajişti, alei, se simţea aproape ca pe campus-ul vechiului său colegiu din Helicon, lumea pe care se născuse.
Acestei zile i se rezervase iluzia că este noroasă. Lumina soarelui (nu soarele, desigur, doar lumina soarelui) apărea şi dispărea la intervale neregulate. Şi era un pic răcoare, doar un pic.
Seldon avea impresia că zilele răcoroase erau ceva mai frecvente decât altădată. Se economisea energia? Creştea oare ineficienţa? Sau (şi gândul îl făcu să se încrunte în sinea sa) începea să îmbătrânească şi sângele i se subţia? Îşi înfundă mâinile în buzunarele vestei şi strânse umerii.
De obicei, nu era atent la traseul pe care mergea. Corpul său cunoştea perfect drumul de la birouri la camera în care îşi avea computerul, şi de acolo la apartament şi înapoi. În general mergea cu gândurile în altă parte, dar astăzi atenţia îi fu agresată de un sunet. Un sunet fără înţeles.
"Jo... Jo... Jo... Jo..."
Se auzea slab şi în depărtare, dar îi aducea aminte de ceva. Aha, avertismentul lui Amaryl. Venise aici, în campus?
Fără ca Seldon să ia o decizie conştientă, picioarele sale schimbară direcţia şi îl conduseră, urcând o pantă uşoară, spre Stadionul Universităţii, folosit pentru antrenamente, sport, şi conferinţe studenţeşti.
În mijlocul Stadionului se strânsese un grup nu foarte mare de studenţi, vociferând cu înflăcărare. Pe platformă se afla un individ pe care nu îl recunoscu. Avea o voce puternică, şi un ritm legănat.
Însă nu era Joranum. Îl văzuse de câteva ori pe Joranum, la holoviziune. De când cu avertismentul lui Amaryl, fusese ceva mai atent. Joranum era masiv şi zâmbea cu un fel de camaraderie maliţioasă. Avea păr des, de culoarea nisipului, şi ochii de un albastru deschis.
Vorbitorul era scund, brunet, subţirel, cu gura mare şi zgomotos. Seldon nu acordă atenţie discursului, deşi auzi fraza "să trecem puterea din mâna unui singur om în mâinile celor mulţi", la care mulţimea de voci răspunse cu un strigăt.
Bun, gândi Seldon, şi cum are de gând să facă asta? În primul rând, este sincer?
Acum se afla la marginea mulţimii şi privi în jur după cineva cunoscut. Îl descoperi pe Finangelos, student la matematică. Un băiat de treabă, brunet, cu părul creţ şi abundent.
― Finangelos! îl strigă el.
Finangelos se holbă preţ de o clipă, ca şi cum ar fi fost incapabil să-l recunoască pe Seldon dacă acesta nu avea o tastatură la vârful degetelor.
― Profesore Seldon, spuse el apropiindu-se iute. Aţi venit să-l ascultaţi pe tipul ăsta?
― N-am venit decât ca să mă lămuresc ce era cu gălăgia asta. Cine e tipul?
― Se numeşte Namarti, Profesore. Vorbeşte în numele lui Jo-Jo.
― M-am prins, spuse Seldon ascultând din nou ovaţiile.
Acestea păreau să izbucnească ori de câte ori vorbitorul sublinia o idee importantă.
― Dar cine este acest Namarti? întrebă Seldon. Nu-mi aduc aminte să fi auzit de el până acum. Din ce departament face parte?
― Nu este membru al Universităţii, Profesore. Este unul dintre oamenii lui Jo-Jo.
― Dacă nu este membru al Universităţii, nu are dreptul să vorbească aici fără permis. Crezi că are permis?
― Nu ştiu, Profesore.
― Bine, hai să aflăm.
Seldon dădu să intre în mulţime, dar Finangelos îl prinse de mânecă:
― Lăsaţi-o baltă, Profesore. A venit cu gorilele.
