Fără ca Seldon să ia o decizie conştientă, picioarele sale schimbară direcţia şi îl conduseră, urcând o pantă uşoară, spre Stadionul Universităţii, folosit pentru antrenamente, sport, şi conferinţe studenţeşti.

În mijlocul Stadionului se strânsese un grup nu foarte mare de studenţi, vociferând cu înflăcărare. Pe platformă se afla un individ pe care nu îl recunoscu. Avea o voce puternică, şi un ritm legănat.

Însă nu era Joranum. Îl văzuse de câteva ori pe Joranum, la holoviziune. De când cu avertismentul lui Amaryl, fusese ceva mai atent. Joranum era masiv şi zâmbea cu un fel de camaraderie maliţioasă. Avea păr des, de culoarea nisipului, şi ochii de un albastru deschis.

Vorbitorul era scund, brunet, subţirel, cu gura mare şi zgomotos. Seldon nu acordă atenţie discursului, deşi auzi fraza "să trecem puterea din mâna unui singur om în mâinile celor mulţi", la care mulţimea de voci răspunse cu un strigăt.

Bun, gândi Seldon, şi cum are de gând să facă asta? În primul rând, este sincer?

Acum se afla la marginea mulţimii şi privi în jur după cineva cunoscut. Îl descoperi pe Finangelos, student la matematică. Un băiat de treabă, brunet, cu părul creţ şi abundent.

― Finangelos! îl strigă el.

Finangelos se holbă preţ de o clipă, ca şi cum ar fi fost incapabil să-l recunoască pe Seldon dacă acesta nu avea o tastatură la vârful degetelor.

― Profesore Seldon, spuse el apropiindu-se iute. Aţi venit să-l ascultaţi pe tipul ăsta?

― N-am venit decât ca să mă lămuresc ce era cu gălăgia asta. Cine e tipul?

― Se numeşte Namarti, Profesore. Vorbeşte în numele lui Jo-Jo.

― M-am prins, spuse Seldon ascultând din nou ovaţiile.

Acestea păreau să izbucnească ori de câte ori vorbitorul sublinia o idee importantă.

― Dar cine este acest Namarti? întrebă Seldon. Nu-mi aduc aminte să fi auzit de el până acum. Din ce departament face parte?

― Nu este membru al Universităţii, Profesore. Este unul dintre oamenii lui Jo-Jo.

― Dacă nu este membru al Universităţii, nu are dreptul să vorbească aici fără permis. Crezi că are permis?

― Nu ştiu, Profesore.

― Bine, hai să aflăm.

Seldon dădu să intre în mulţime, dar Finangelos îl prinse de mânecă:

― Lăsaţi-o baltă, Profesore. A venit cu gorilele.

În spatele vorbitorului stăteau şase tineri, la distanţă unul de altul: picioare depărtate, braţele încrucişate la piept, încruntaţi.

― Gorile?

― În caz că cineva are chef de scandal...

― Arunci, cu siguranţă nu este membru al Universităţii. Şi chiar dacă ar avea permis, nu ar avea voie să-şi aducă ceea ce tu numeşti "gorile"... Finangelos, cheamă ofiţerii de securitate ai Universităţii. Ar fi trebuit să fie deja aici, fără să-i cheme cineva.

― Bănuiesc că nu vor să aibă necazuri, murmură Finangelos. Vă rog, Profesore, nu vă amestecaţi. Dacă vreţi să aduc ofiţerii de securitate, o voi face, dar aşteptaţi până vin cu ei aici.

― Poate reuşesc să-i opresc pe ăştia înainte de venirea ofiţerilor.

Îşi făcu drum prin mulţime. Nu era greu. Unii dintre cei prezenţi îl recunoscură, şi toţi puteau remarca însemnul de profesor prins pe umăr. Ajuns la platformă, puse mâinile pe ea şi sări icnind uşor. Se gândi, cu amărăciune, că în urmă cu zece ani ar fi putut face acelaşi lucru cu o singură mână şi fără a icni.

Se ridică la verticală. Vorbitorul îşi întrerupsese discursul, privindu-l cu ochi prudenţi şi reci ca gheaţa.

― Vă rog să-mi arătaţi permisul de a vă adresa studenţilor, domnule, spuse calm Seldon.

― Cine eşti dumneata? răcni vorbitorul.

― Sunt membru al acestei Universităţi, spuse Seldon la fel de tare. Permisul dumneavoastră, domnule?

― Nu-ţi recunosc dreptul de a mă interoga în această problemă.

Tinerii din spatele vorbitorului se strânseră mai aproape.

― Dacă nu aveţi permis, vă sfătuiesc să părăsiţi imediat domeniul Universităţii.

― Şi dacă nu vreau?

― Nu aveţi de ales, ofiţerii de securitate ai Universităţii sunt pe drum.

Se întoarse spre mulţime şi spuse cu voce tare:

― Studenţi, avem dreptul de a vorbi şi de a ne aduna liber în acest campus. Însă acest drept ne poate fi retras dacă permitem celor din afară, fără permis, să ţină conferinţe neautorizate...

O mână grea îi căzu pe umăr şi făcu o grimasă. Se întoarse şi se trezi faţă-n faţă cu unul dintre tinerii pe care Finangelos îi numise "gorile".

Omul spuse, cu un accent greoi pe care Seldon nu reuşi să îl identifice pe loc:

― Cară-te de-aici... repede.

― La ce bun? spuse Seldon. Ofiţerii de securitate vor sosi dintr-un minut într-altul.

― În acest caz, spuse Namarti cu un rânjet sălbatic, se va declanşa o răzmeriţă. Pe noi nu ne sperie aşa ceva.

― Sunt sigur, spuse Seldon. Ţi-ar plăcea ţie, dar nu va fi nici o răzmeriţă. Veţi pleca în linişte, cu toţii.

Se întoarse din nou spre studenţi, scuturându-se de mâna care îl prinsese de umăr:

― Vom avea noi grijă de acest lucru, nu-i aşa?

― Este Profesorul Seldon! strigă cineva din mulţime. Să nu-l loviţi, că-i om cumsecade.

Seldon sesiză ambivalenţa din mulţime. Ştia că unii dintre ei ar fi fost încântaţi ― aşa, din principiu ― de ideea unei ciocniri cu ofiţerii de securitate. Pe de altă parte, probabil că se aflau acolo unii care-l plăceau pe el personal şi alţii care nu îl cunoşteau, dar nu ar fi fost de acord ca un cadru universitar să fie agresat.

Răsună o voce de femeie:

― Fii atent, Profesore!