Nu îi era uşor nici cu Dors, care îi spunea clătinând din cap:
― Nu ştiu ce ai de gând să faci, Hari.
Răspunsul veni puţin iritat:
― Nici eu nu ştiu ce am de gând să fac, Dors. Sper să mă lămuresc după întâlnirea cu Demerzel.
― Îţi va spune că prima ta grijă este sa avansezi cu psihoistoria.
― Poate. Mă voi lămuri atunci.
Şi apoi, imediat ce reuşi să aranjeze o întâlnire cu Primul Ministru, peste opt zile, primi un mesaj în biroul de la departament. Pe afişajul din perete străluceau litere în stil arhaic, în concordanţă deplină cu mesajul pe care îl purtau: ÎL IMPLOR PE PROFESORUL SELDON SĂ ÎMI ACORDE O AUDIENŢĂ.
Seldon rămase surprins. Nici măcar Împăratului nu i se mai adresau fraze atât de demodat formulate.
De asemenea, nici semnătura nu era tipărită, aşa cum se făcea de obicei, pentru claritate. Era scrisă de mână, cu litere înflorite, foarte citeaţă, şi totuşi avea parfumul unei opere de artist medieval. Semnătura era: LASKIN JORANUM... Deci Jo-Jo implora o audienţă!
Seldon râse în sinea sa. Intenţia acelei formulări demodate îi era acum clară. Făcea dintr-o banală cerere un mijloc de stimulare a curiozităţii. Seldon nu avea nici un chef să îl întâlnească pe acest om... mai bine zis, în mod normal nu ar fi avut. Dar ce rost aveau arhaismul şi înfloriturile? Dorea să afle.
Puse secretara să stabilească data şi locul întâlnirii. În biroul său, nu în apartament. O conversaţie oficială, nimic particular.
Şi va avea loc înaintea proiectatei întâlniri cu Demerzel.
― Nu mă surprinde, Hari, spuse Dors. I-ai doborât doi oameni, unul dintre ei fiind mâna sa dreaptă; ai stricat un miting ţinut în numele său; şi l-ai ridiculizat, prin persoana reprezentanţilor săi. Vrea să te privească mai îndeaproape; cred că ar fi bine să fiu şi eu de faţă.
Seldon dădu din cap:
― Lasă, mai bine îl iau pe Raych. Ştie toate şmecheriile pe care le ştiu şi eu. În plus, este un tânăr de douăzeci de ani, puternic şi activ. Dar sunt sigur că nu voi avea nevoie de protecţie.
― De unde ştii?
― Joranum vine să mă întâlnească pe domeniul Universităţii. Vom fi înconjuraţi de mult tineret. Eu sunt destul de popular printre studenţi; bănuiesc ca Joranum este genul de om care-şi face temele şi ştie că pe teritoriul meu voi fi în siguranţă. Am certitudinea că va fi deosebit de politicos... prietenos la culme.
― Hmf, pufni Dors strâmbând uşor din colţul unei buze.
― Şi cumplit de periculos, îşi termină Seldon spusele.
6
Păstrând o figură neutră, Hari Seldon înclină capul doar atât cât cerea o politeţe decentă. Îşi făcuse timp, mai înainte, pentru a examina mai multe holograme înfăţişându-l pe Joranum, dar, aşa cum se întâmplă adeseori, realitatea nu seamănă niciodată perfect cu holograma. Diferenţa, gândi Seldon, constă probabil în reacţia observatorului faţă de "lucrul real".
Joranum era un bărbat înalt ― cel puţin tot atât de înalt ca şi Seldon, dar mai lat în toate celelalte aspecte fizice. Acest lucru nu se datora unei constituţii musculoase deoarece, fără a fi cu adevărat gras, dădea impresia de "moale". O faţă rotundă, cap mare acoperit cu păr nu atât blond cât, mai degrabă, de culoarea nisipului, ochi albastru-deschis. Părea înconjurat de o aură de calm, iar pe faţă avea întipărit un semi-zâmbet care crea iluzia de prietenie deşi, în acelaşi timp, arăta clar că era doar o iluzie.
Avea o voce profundă şi aflată sub un strict control, o voce de orator:
― Profesore Seldon, sunt încântat să te întâlnesc. Foarte amabil din partea ta că ai acceptat această întâlnire. Sper să nu te simţi jignit pentru faptul că am adus cu mine un însoţitor, mâna mea dreaptă, chiar dacă nu am convenit în prealabil asupra acestui lucru. Se numeşte Gambol Deen Namarti... observi, are trei nume. Cred că l-ai mai întâlnit.
― Da, într-adevăr. Îmi aduc bine aminte de incident.
Seldon îl privi pe Namarti cu o undă de sarcasm. Acesta avea o înălţime medie, siluetă slăbuţă, ten palid, păr negru, gură lată. Nu avea pe figură tentativa de zâmbet a lui Joranum, sau vreo altă expresie demnă de luat în seamă, cu excepţia unui aer de prudenţă.
― Prietenul meu, Dr. Namarti ― are doctoratul în literatura antică ― a venit din proprie iniţiativă, spuse Joranum accentuându-şi puţin zâmbetul, pentru a-şi cere scuze.
Joranum îi aruncă lui Namarti o privire rapidă... iar Namarti, strângând din buze la început, spuse apoi cu o voce incoloră:
― Îmi pare rău, Profesore, pentru ceea ce s-a întâmplat pe Stadion. Nu cunoşteam foarte bine regulile stricte sub care se desfăşoară întrunirile în Universitate şi mi-am cam pierdut controlul, datorită entuziasmului.
― Este de înţeles, spuse Joranum. În plus, nici nu avea cum să ştie cine erai dumneata. Cred că acum putem uita cu totul acest incident.
― Vă asigur, domnilor, spuse Seldon, că nu ţin absolut deloc să îmi mai aduc aminte de el. Acesta este fiul meu, Raych, aşa că vedeţi, şi eu am un însoţitor.
Raych îşi lăsase să-i crească o mustaţă neagră şi stufoasă ― semnul virilităţii dahlite. Nu o avusese cu opt ani în urmă, când îl întâlnise pe Seldon. Pe atunci era un copil al străzii, zdrenţăros şi înfometat. Era scund, dar suplu şi viguros. Împrumutase o expresie mândră, pentru a adăuga câţiva centimetri spirituali la statura fizică.
― Bună dimineaţa, tinere, spuse Joranum.
― Bună dimineaţa, domnule, spuse Raych.
― Vă rog să luaţi loc, domnilor, spuse Seldon. Vă pot oferi ceva de mâncare sau de băut?
Joranum ridică palmele, într-un refuz politicos:
― Nu, domnule. Nu ne aflăm la o întrunire mondenă.
Se aşeză în locul indicat:
― Deşi sper că, pe viitor, vom avea multe astfel de întâlniri.
― Dacă este o vizită de lucru, atunci hai să începem.
