― Dar am senzaţia că Demerzel aşteaptă ca psihoistoria să avanseze şi să fie aplicată. Şi dacă el poate aştepta, la fel pot şi eu. Ţi-ar fi mai de folos, Profesore Seldon, ca cel care aşteaptă să fiu eu.

― De ce?

― Pentru că Demerzel nu va rezista în postul său. Opinia publică este din ce în ce mai mult împotriva lui. S-ar putea ca Împăratul să se sature de un Prim Ministru nepopular, care ameninţă să doboare şi tronul o dată cu căderea lui. Îl va înlocui. S-ar putea ca preferinţele Împăratului să se aplece asupra umilei mele persoane. Şi vei avea în continuare nevoie de un protector, cineva care să aibă grijă ca tu să lucrezi în linişte, să primeşti fonduri generoase pentru echipament şi asistenţi.

― Iar acel protector vei fi tu?

― Desigur... pentru acelaşi motiv ca şi Demerzel. Doresc o tehnică psihoistorică valabilă, cu care să pot conduce Imperiul în mod mult mai eficient.

Seldon dădu din cap gânditor, aşteptă un moment, apoi spuse:

― Dar în acest caz, domnule Joranum, de ce trebuie să-mi mai fac probleme? Sunt un biet intelectual, trăiesc o viaţă liniştită, implicat în activităţi matematice şi pedagogice inofensive. Îmi spui că Demerzel este actualul meu protector şi că tu vei fi viitorul meu protector. În cazul ăsta, îmi pot vedea liniştit de treabă. Tu şi cu Primul Ministru, n-aveţi decât să vă luptaţi între voi. Indiferent cine câştigă, eu voi rămâne cu un protector... cel puţin, aşa trag concluzia din cele ce mi-ai spus.

Zâmbetul ţeapăn al lui Joranum păru să pălească puţin. Namarti îşi întoarse figura mohorâtă spre Joranum şi dădu să spună ceva, dar Joranum făcu un gest de-abia perceptibil. Namarti tuşi şi tăcu din gura.

― Doctore Seldon, spuse Joranum. Eşti patriot?

― Cum să nu, desigur. Imperiul a oferit omenirii pace ― sau în orice caz, aproape-pace ― timp de milenii şi a încurajat-o să progreseze încontinuu.

― Într-adevăr... dar de vreo două secole încoace, progresul înregistrează un ritm din ce în ce mai scăzut.

Seldon ridică din umeri:

― N-am acordat prea mare atenţie acestor chestiuni.

― Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce spirit de observaţie. Ştii că, din punct de vedere politic, ultimele două secole au fost pline de frământări. Domniile Imperiale au fost scurte, iar uneori au fost scurtate şi mai mult, prin asasinate...

― Fie şi numai menţionarea acestui lucru, interveni Seldon, este aproape o trădare. Aş prefera să nu...

― Poftim! Vezi, nu te mai simţi deloc în siguranţă.

Joranum se lăsă pe spate în scaun:

― Imperiul decade. Eu sunt dispus s-o spun deschis. Cei care mi se alătură o fac pentru că ştiu foarte bine acest lucru. Avem nevoie ca la mâna dreaptă a Împăratului să stea cineva care poate conduce Imperiul. Care este în stare să înăbuşe rebeliunile ce par să apară pretutindeni, să conducă armata aşa cum trebuie, să dirijeze economia...

Seldon îl opri, ridicând nerăbdător braţul:

― Iar acela care poate face toate acestea eşti tu, nu-i aşa?

― Intenţionez să fiu. Nu e o treabă uşoară, şi mă îndoiesc că se vor oferi mulţi voluntari... e şi normal. Oricum, este cert că Demerzel nu poate face faţă. Sub conducerea lui, declinul Imperiului se accelerează. În ritmul ăsta, în curând se va dezintegra.

― Dar tu poţi opri declinul?

― Da, Dr. Seldon. Cu ajutorul tău. Cu psihoistoria.

― Poate că şi Demerzel ar putea evita prăbuşirea cu ajutorul psihoistoriei... dacă psihoistoria ar exista.

― Există, spuse calm Joranum. Să nu ne prefacem că nu există. Însă existenţa ei nu îl ajută deloc pe Demerzel. Psihoistoria este doar o unealtă. Are nevoie de o minte care să o înţeleagă şi de un braţ care să o mânuiască.

― Să înţeleg că tu ai mintea şi braţul?

― Da. Îmi cunosc calităţile. Vreau psihoistoria.

Seldon dădu din cap:

― Oricât de mult ai vrea-o, eu nu o am.

― Ba o ai. Nu mai discut pe tema asta.

Joranum se dădu mai aproape, ca şi cum ar fi dorit să-şi insinueze vocea în urechea lui Seldon, evitând transmiterea ei pe calea aerului:

― Spui că eşti patriot. Trebuie să-l înlocuiesc pe Demerzel, pentru a evita prăbuşirea Imperiului. Totuşi, maniera în care s-ar produce această înlocuire ar putea prin ea însăşi să slăbească iremediabil Imperiul. Iar eu nu îmi doresc aşa ceva. Tu mă poţi sfătui cum să-mi ating scopul în mod subtil, fără piedici, violenţe sau distrugeri... pentru binele Imperiului.

― Nu pot, spuse Seldon. Nu am ceea ce mă acuzi tu că am. Aş vrea să fiu de ajutor, dar nu pot.

Joranum se ridică deodată în picioare:

― Bine, deci ştii care sunt intenţiile mele şi ce vreau de la dumneata. Mai gândeşte-te... gândeşte-te la Imperiu. Poate crezi că Demerzel ― acest spoliator al tuturor planetelor omenirii ― are dreptul la prietenia ta. Ai grijă! Ceea ce faci tu ar putea zdruncina chiar fundaţia Imperiului. Îţi cer să mă ajuţi, în numele cvadrilioanelor de fiinţe umane ce umplu Galaxia. Gândeşte-te la Imperiu!

Vocea sa scăzuse până la nivelul unei şoapte puternice, plină de pasiune. Seldon aproape că se simţi scuturat de un fior, şi spuse:

― Întotdeauna mă voi gândi la Imperiu.

― Bun, altceva nici nu-ţi cer deocamdată, spuse Joranum. Îţi mulţumesc că ai avut amabilitatea de a mă primi în vizită.

Seldon îi privi pe Joranum şi pe însoţitorul său cum se ridică şi se îndreaptă să plece. Uşa biroului se deschise alunecând fără zgomot, şi cei doi bărbaţi ieşiră.

Se încruntă. Era ceva care îl deranja... şi nu ştia prea bine ce anume.

7

Ochii negri ai lui Namarti rămaseră fixaţi asupra lui Joranum. Stăteau în biroul lor din Sectorul Streeling. Nu era un sediu foarte pretenţios; mişcarea era cam slabă în Streeling, dar în curând vor deveni din ce în ce mai puternici.

Era uimitor cum lua amploare mişcarea! Începuse cu trei ani în urmă, de la zero; astăzi tentaculele ei se întindeau ― în unele locuri erau mai viguroase decât în altele, desigur ― pe întreg Trantor-ul. Lumile din Provincie rămăseseră, deocamdată, aproape neatinse. Demerzel se străduise din răsputeri să le satisfacă cerinţele, dar tocmai aici fusese greşeala lui. Rebeliunile erau cu adevărat periculoase doar pe Trantor. În restul lumilor, puteau fi stăpânite. Însă cele de aici îl puteau răsturna pe Demerzel. Ciudat că nu-şi dăduse seama de acest lucru, dar Joranum susţinuse întotdeauna că reputaţia lui Demerzel era mult exagerată, că s-ar dovedi o simplă găoace goală pe dinăuntru dacă cineva ar îndrăzni să-l înfrunte, şi că Împăratul l-ar distruge rapid dacă şi-ar simţi siguranţa în pericol.

Cel puţin până acum, toate predicţiile lui Joranum se adeveriseră. Nu fusese niciodată împiedicat în drumul său decât de piedici minore, cum ar fi recentul miting de la Universitatea Streeling, în care îşi băgase nasul individul ăla, Seldon.

Poate că acesta fusese motivul pentru care Joranum insistase să se întâlnească cu Seldon. "Trebuie să fii atent, trebuie să ai grijă de toate, chiar dacă uneori este vorba doar de o banală bătătură". Joranum dădea impresia unui personaj infailibil şi Namarti era obligat să admită că imaginea unui neîntrerupt şir de succese era cea mai bună metodă pentru a asigura continuarea succeselor. Oamenii aveau tendinţa să evite umilinţa eşecului alăturându-se părţii cu cele mai mari şanse de reuşită, deşi uneori făceau aceasta împotriva propriilor convingeri.

Dar această întrevedere cu Seldon fusese oare un succes, sau numai o a doua bătătură care venise să se alăture celei dintâi? Namarti nu apreciase deloc faptul că fusese târât până acolo ca să-şi ceară umil scuze şi nu considera că gestul folosise la ceva.

Joranum stătea nemişcat, tăcut, evident pierdut în gânduri, rozându-şi unghia degetului mare, ca şi cum încerca să sugă vreun fel de hrană mentală.

― Jo-Jo, încercă Namarti.

Era unul dintre puţinii oameni care i se puteau adresa lui Joranum cu diminutivul strigat la nesfârşit de către mulţimi, în adunările publice. Joranum căuta să-şi atragă dragostea mulţimii şi în acest mod (printre altele), dar, în particular, cerea respect de la orice persoană. Excepţie nu făceau decât cei mai buni prieteni, care fuseseră alături de el încă de la început.

― Jo-Jo, spuse din nou Namarti.