― După toate aparenţele, paradoxul te-a necăjit şi te-a făcut mai pompos. Şi când eşti pompos, eşti întodeauna nostim. Totuşi, am să-ţi explic. Nu am avut intenţia să te necăjesc.
Se întinse să îl mângâie uşor pe mână şi Seldon, spre surpriza ― şi jena ― sa, descoperi că încleştase pumnii.
― Vorbeşti foarte mult despre psihoistorie, spuse Dors. Cel puţin, cu mine. Ştiai asta?
Seldon îşi drese glasul:
― Da, în privinţa asta depind foarte mult de tine. Proiectul este secret ― prin însăşi natura sa. Psihoistoria nu va da rezultate decât dacă oamenii pe care îi afectează nu cunosc nimic despre ea. Nu pot vorbi decât cu Yugo şi cu tine. Yugo se lasă cu totul în voia intuiţiei. Este un tânăr strălucit, dar se avântă nebuneşte în întuneric, iar eu trebuie să joc rolul de supraveghetor prudent, trăgându-l mereu înapoi. Dar şi eu am, la rândul meu, gânduri trăsnite... şi îmi este de mare ajutor să mi le aud spuse cu voce tare, chiar şi atunci...
Aici zâmbi şi continuă:
― ... când îmi dau foarte bine seama că nu înţelegi nici o iotă din vorbele mele.
― Ştiu că eu sunt placa ta rezonantă şi nu mă deranjează... Serios că nu mă deranjează, Hari, deci nu încerca să-ţi schimbi obiceiul. E normal să nu îţi înţeleg matematicile. Eu sunt istoric... şi nici măcar nu studiez istoria ştiinţei. Timpul meu este acum ocupat cu studiul influenţelor modificărilor economice asupra evoluţiei politice...
― Da, şi în privinţa asta, eu sunt placa ta de rezonanţă, sau n-ai observat? Va veni o vreme când voi avea nevoie de acest studiu pentru psihoistorie, deci bănuiesc că îmi vei fi un ajutor indispensabil.
― Bun! Acum, după ce ne-am lămurit asupra motivului pentru care ai rămas împreună cu mine ― ştiam eu că nu pentru frumuseţea mea ― dă-mi voie să-ţi explic că din când în când, în momentele în care discuţia ta deviază de la aspectele strict matematice, am senzaţia că înţeleg ce vrei să spui. Mi-ai explicat, de multe ori, ceea ce tu numeşti necesitatea de minimalism. Cred că am înţeles-o. Prin aceasta vrei să spui că...
― Ştiu ce vreau să spun.
Dors păru ofensată:
― Nu-ţi mai da atâtea aere, Hari, te rog. Nu încerc să-ţi explic ţie ce vroiai să spui. Încerc să-mi explic mie. Dacă zici că eşti placa mea rezonantă, poartă-te în consecinţă. Fiecare este, pe rând, placa rezonantă a celuilalt. Mi se pare corect, nu?
― Da, dar nu mi se pare corect să mă acuzi că-mi dau aere, atunci când fac şi eu o mică...
― Gata! Taci din gură!... Mi-ai spus că minimalismul are o importanţă esenţială în psihoistoria practică; în arta transformării unei evoluţii nedorite într-o evoluţie dorită sau măcar într-una ceva mai puţin neplăcută. Ai spus că modificarea trebuie să fie cât mai prudentă şi mai apropiată de minimalitate...
― Da, spuse Seldon nerăbdător, şi asta din cauză că...
― Nu, Hari. Eu încerc să explic. Ştim amândoi că tu înţelegi. Minimalismul este necesar pentru că orice schimbare are efecte secundare, care nu pot fi întotdeauna prevăzute. Dacă schimbarea este prea mare şi efectele secundare prea numeroase, atunci este aproape sigur că rezultatul va fi departe de ceea ce ai plănuit.
― Corect, spuse Seldon. Intervine în esenţă un efect haotic. Problema este dacă există vreo modificare suficient de mică încât să permită prezicerea rezultatului, în limite rezonabile, desigur, sau dacă nu cumva istoria omenirii este inevitabil şi iremediabil haotică, în toate privinţele. Iată ceea ce m-a făcut la început să cred că psihoistoria nu era...
― Ştiu, dar nu m-ai lăsat să-mi termin ideea. Nu se pune problema dacă o schimbare este suficient de mică. Esenţa este că orice schimbare mai mare decât cea minimă implică efecte haotice. Minimul cerut poate fi zero, dar dacă nu este zero, atunci este totuşi foarte mic ― şi este, într-adevăr, o mare problemă găsirea lui. Din câte mi-am dat eu seama, asta ai vrut să spui prin necesitatea de minimalism.
― Mai mult sau mai puţin, spuse Seldon. Desigur, ca întotdeauna, problema poate fi exprimată mai compact şi mai riguros în limbajul matematicilor. Ascultă, să-ţi explic...
― Scuteşte-mă, spuse Dors. Având în vedere că ştii acest lucru, ar trebui să-ţi dai seama că este valabil şi pentru Demerzel, nu numai pentru psihoistorie. Ştii dar nu înţelegi, pentru că, după toate aparenţele, nu te-ai gândit să faci legătura între Regulile Psihoistoriei şi Legile Roboticii.
La care Seldon replică anemic:
― Acum chiar că nu-mi dau seama unde vrei să ajungi.
― Şi acţiunile lui trebuie să fie minime, nu, Hari? Prima Lege a Roboticii spune că robotul nu poate face rău unei fiinţe umane. Asta este legea esenţială a unui robot, dar Demerzel este un robot foarte neobişnuit, iar pentru el, Legea Zero reprezintă o realitate care are prioritate faţă de Prima Lege. Legea Zero spune că un robot nu poate face rău omenirii ca întreg. Asta îi impune lui Demerzel restricţii asemănătoare celor pe care le ai tu atunci când lucrezi cu psihoistoria. Înţelegi?
― Înţeleg.
― Sper. Deşi Demerzel are capacitatea de a "lucra" minţile, el trebuie să facă acest lucru fără să determine efecte secundare pe care nu le doreşte. Şi, având în vedere că este Primul Ministru al Împăratului, efectele secundare pe care trebuie să le ia în calcul sunt, într-adevăr, numeroase.
― Şi care este legătura cu cazul de faţă?
― Gândeşte-te! Tu nu poţi spune nimănui ― în afară de mine, desigur ― că Demerzel este un robot, din cauză că te-a "lucrat" astfel încât să nu poţi face acest lucru. Dar cât de mult te-a "lucrat"? Vrei să spui oamenilor că este robot? Vrei să-i ruinezi puterile, când depinzi de el pentru protecţie, pentru sprijin financiar, pentru influenţa exercitată în mod discret în favoarea ta? Bineînţeles că nu. Schimbarea pe care a trebuit să o facă a fost foarte mică, doar atât cât să te împiedice să-l desconspiri într-un moment de exaltare sau de neatenţie. O schimbare atât de mică încât nu are efecte secundare. Iată, în principiu, cum încearcă Demerzel să conducă Imperiul.
― Şi cazul lui Joranum?
― Este evident diferit faţă de al tău. Din diverse motive, este foarte pornit împotriva lui Demerzel. Fără îndoială, Demerzel ar putea schimba situaţia, dar numai cu preţul unei schimbări considerabile în structura mentală a lui Joranum, iar asta ar putea duce la rezultate pe care nu le poate prevedea. Decât să-şi asume riscul modificării lui Joranum, inducând astfel efecte secundare care i-ar putea afecta pe ceilalţi şi, probabil, ar putea face rău omenirii, trebuie să-l lase pe Joranum în pace până când va găsi o modificare ― o modificare mică ― pentru a salva situaţia fără a face nimănui rău. Iată de ce Yugo are dreptate şi Demerzel este vulnerabil.
Seldon ascultase, dar nu răspunse. Se cufundă în gânduri. Trecură câteva minute, înainte să spună:
― Dacă Demerzel nu poate face nimic în această problemă, atunci trebuie să fac eu.
― Dacă el nu poate face nimic, ce poţi face tu?
― Eu nu sunt în aceeaşi situaţie ca şi el. Eu nu sunt oprit de Legile Roboticii. Nu trebuie să-mi bat prea mult capul cu minimalismul... Şi pentru început, trebuie să mă întâlnesc cu Demerzel.
Dors părea uşor îngrijorată:
― Chiar trebuie? Nu ar fi înţelept să atragi atenţia asupra legăturii dintre voi doi.
― A sosit momentul în care nu mai are rost să ne prefacem că nu avem nici o legătură unul cu altul. Bineînţeles că n-am de gând să anunţ la holoviziune întâlnirea cu el. Dar trebuie să-l văd.
5
Seldon resimţea trecerea timpului, cu o furie copleşitoare. Cu opt ani în urmă, când sosise pentru prima oară pe Trantor, putea acţiona foarte prompt. Nu avea de renunţat decât la o cameră de hotel. Putea călători, după bunul plac, prin toate sectoarele Trantor-ului.
Acum avea pe cap şedinţele departamentale, trebuia să ia decizii, să rezolve probleme. Nu mai putea trage repede o fugă pentru a-l vedea pe Demerzel... şi chiar dacă ar fi putut, Demerzel avea şi el propriul lui program, foarte încărcat. Nu era uşor de găsit un timp liber în care să se întâlnească amândoi.
