Păstrând o figură neutră, Hari Seldon înclină capul doar atât cât cerea o politeţe decentă. Îşi făcuse timp, mai înainte, pentru a examina mai multe holograme înfăţişându-l pe Joranum, dar, aşa cum se întâmplă adeseori, realitatea nu seamănă niciodată perfect cu holograma. Diferenţa, gândi Seldon, constă probabil în reacţia observatorului faţă de "lucrul real".

Joranum era un bărbat înalt ― cel puţin tot atât de înalt ca şi Seldon, dar mai lat în toate celelalte aspecte fizice. Acest lucru nu se datora unei constituţii musculoase deoarece, fără a fi cu adevărat gras, dădea impresia de "moale". O faţă rotundă, cap mare acoperit cu păr nu atât blond cât, mai degrabă, de culoarea nisipului, ochi albastru-deschis. Părea înconjurat de o aură de calm, iar pe faţă avea întipărit un semi-zâmbet care crea iluzia de prietenie deşi, în acelaşi timp, arăta clar că era doar o iluzie.

Avea o voce profundă şi aflată sub un strict control, o voce de orator:

― Profesore Seldon, sunt încântat să te întâlnesc. Foarte amabil din partea ta că ai acceptat această întâlnire. Sper să nu te simţi jignit pentru faptul că am adus cu mine un însoţitor, mâna mea dreaptă, chiar dacă nu am convenit în prealabil asupra acestui lucru. Se numeşte Gambol Deen Namarti... observi, are trei nume. Cred că l-ai mai întâlnit.

― Da, într-adevăr. Îmi aduc bine aminte de incident.

Seldon îl privi pe Namarti cu o undă de sarcasm. Acesta avea o înălţime medie, siluetă slăbuţă, ten palid, păr negru, gură lată. Nu avea pe figură tentativa de zâmbet a lui Joranum, sau vreo altă expresie demnă de luat în seamă, cu excepţia unui aer de prudenţă.

― Prietenul meu, Dr. Namarti ― are doctoratul în literatura antică ― a venit din proprie iniţiativă, spuse Joranum accentuându-şi puţin zâmbetul, pentru a-şi cere scuze.

Joranum îi aruncă lui Namarti o privire rapidă... iar Namarti, strângând din buze la început, spuse apoi cu o voce incoloră:

― Îmi pare rău, Profesore, pentru ceea ce s-a întâmplat pe Stadion. Nu cunoşteam foarte bine regulile stricte sub care se desfăşoară întrunirile în Universitate şi mi-am cam pierdut controlul, datorită entuziasmului.

― Este de înţeles, spuse Joranum. În plus, nici nu avea cum să ştie cine erai dumneata. Cred că acum putem uita cu totul acest incident.

― Vă asigur, domnilor, spuse Seldon, că nu ţin absolut deloc să îmi mai aduc aminte de el. Acesta este fiul meu, Raych, aşa că vedeţi, şi eu am un însoţitor.

Raych îşi lăsase să-i crească o mustaţă neagră şi stufoasă ― semnul virilităţii dahlite. Nu o avusese cu opt ani în urmă, când îl întâlnise pe Seldon. Pe atunci era un copil al străzii, zdrenţăros şi înfometat. Era scund, dar suplu şi viguros. Împrumutase o expresie mândră, pentru a adăuga câţiva centimetri spirituali la statura fizică.

― Bună dimineaţa, tinere, spuse Joranum.

― Bună dimineaţa, domnule, spuse Raych.

― Vă rog să luaţi loc, domnilor, spuse Seldon. Vă pot oferi ceva de mâncare sau de băut?

Joranum ridică palmele, într-un refuz politicos:

― Nu, domnule. Nu ne aflăm la o întrunire mondenă.

Se aşeză în locul indicat:

― Deşi sper că, pe viitor, vom avea multe astfel de întâlniri.

― Dacă este o vizită de lucru, atunci hai să începem.

― Profesore Seldon, am aflat de micul incident, pe care cu atâta amabilitate ai fost de acord să-l uităm, şi m-am întrebat pentru ce ţi-ai asumat riscul de a face ceea ce ai făcut. A fost un risc, trebuie să recunoşti.

― Nu, eu nu am considerat că îmi asum un risc.

― Eu da. Aşa că mi-am permis libertatea de a afla tot ceea ce se poate în legătură cu dumneata, Profesore Seldon. Eşti un bărbat interesant. Am descoperit că vii din Helicon.

― Da, acolo m-am născut. Documentele sunt clare în privinţa asta.

― Şi te afli aici, pe Trantor, de opt ani.

― Acest lucru este înregistrat, de asemenea, în arhivele publice.

― Încă de la început ai câştigat faimă susţinând acea lucrare referitoare la... cum îi spui?... Psihoistorie?

Seldon clătină foarte uşor din cap. De câte ori nu regretase acea indiscreţie! Desigur, pe atunci nu avea cum să-şi dea seama că era o indiscreţie.

― Un entuziasm al tinereţii, spuse el. N-a dus la nici un rezultat.

― Chiar aşa?

Joranum privi împrejur, cu un aer de plăcută surprindere:

― Şi totuşi, iată-te aici, în fruntea Departamentului de Matematică la una dintre cele mai mari Universităţi de pe Trantor. La numai patruzeci de ani, am impresia... Apropo, eu am patruzeci şi doi de ani, deci nu te consider deloc a fi în vârstă. Pentru a ocupa poziţia aceasta, trebuie să fii un matematician foarte competent.

Seldon ridică din umeri:

― În privinţa asta, eu nu mă pronunţ.

― Sau trebuie să ai prieteni puternici.

― Cu toţii dorim să avem prieteni puternici, domnule Joranum, dar nu cred că vei găsi aşa ceva pe-aici. Profesorii universitari au rareori prieteni puternici. De fapt, rareori au vreun prieten, de orice fel.

Zâmbi.

La fel şi Joranum.

― Profesore Seldon, nu crezi ca Împăratul ar putea fi totuşi considerat un prieten puternic?

― Ba da, cu siguranţă, dar ce legătură găseşti între el şi mine?

― Am impresia că Împăratul îţi este prieten.

― Cred că documentele sunt clare în această privinţă, domnule Joranum. Acum opt ani am avut o audienţă la Maiestatea Sa Imperială. A durat o oră, sau poate ceva mai puţin, şi în acel interval nu am descoperit vreun semn de mare prietenie. De atunci nu am mai vorbit cu el şi nici nu l-am mai văzut... decât la holoviziune, desigur.

― Dar, Profesore, pentru a avea un prieten puternic în persoana Împăratului nu este neapărat necesar să-l vezi sau să vorbeşti cu el. Este suficient să te întâlneşti sau să vorbeşti cu Eto Demerzel, Primul Ministru al Împăratului. Protectorul tău este Demerzel şi, din acest motiv, putem spune că şi Împăratul te protejează.

― Ai găsit pe undeva, prin documente, dovezi pentru presupusa protecţie de care m-aş bucura din partea Primului Ministru Demerzel? Sau ceva din care să poţi deduce acest lucru?

― De ce să mai cotrobăi prin arihive, când se ştie foarte bine că între voi doi există o legătură? Ştii şi dumneata, ştiu şi eu. Hai s-o luăm ca pe un fapt dovedit, şi să continuăm. Te rog, spuse el ridicând mâinile, nu te obosi să-mi aduci argumente că nu-i aşa. Ar fi o pierdere de timp.

― De fapt, spuse Seldon, aveam de gând să te întreb care crezi că ar fi motivul pentru care ar vrea să mă protejeze. În ce scop?

― Profesore! Vrei să mă jigneşti? Crezi că sunt chiar atât de naiv? Adineauri am vorbit despre psihoistoria ta, pe care o vrea Demerzel.

― Iar eu ţi-am spus că psihoistoria a fost un entuziasm al tinereţii, care nu a dus la nimic.

― Profesore, dumneata poţi să-mi spui ce vrei. Eu nu sunt obligat să cred ceea ce îmi spui. Uite, dau cărţile pe faţă. Am citit lucrarea ta originală şi am încercat să o înţeleg cu ajutorul unor matematicieni din echipa mea. Ei îmi spun că este un vis mult prea îndrăzneţ, absolut imposibil...

― Şi sunt foarte de acord, cu ei, spuse Seldon.