― Namarti este Gambol Deen Namarti, mâna dreaptă a lui Joranum.
― Foarte bine, văd că ştii mai multe decât mine. În orice caz, vorbea unei mulţimi destul de numeroase, nu avea permis şi cred că spera să provoace un fel de răzmeriţă. Ei încurajează revoltele, iar dacă s-ar lua unele măsuri mai drastice asupra Universităţii, chiar şi temporar, l-ar putea acuza pe Demerzel de distrugerea libertăţii academice. Bănuiesc că dau vina pe el pentru orice. Aşa că i-am oprit... I-am dat afară, fără scandal.
― Pari mândru de tine!
― De ce nu? M-am descurcat bine, pentru un tip de patruzeci de ani.
― Asta ai vrut? Să vezi de ce anume mai eşti în stare la patruzeci de ani?
Seldon comandă meniul pentru cină, îngândurat. Spuse:
― Nu. Eram într-adevăr îngrijorat ca nu cumva Universitatea să aibă necazuri inutile. Şi eram îngrijorat din cauza lui Demerzel. Mă tem că avertismentul lui Yugo m-a impresionat mai mult decât mi-am dorit. A fost o prostie din partea mea, Dors. Ştiu că Demerzel îşi poate purta şi singur de grijă. Nu-i pot explica asta lui Yugo, sau altcuiva în afară de tine.
Inspiră adânc:
― Este uimitor cât de bine mă simt că pot discuta măcar cu tine despre acest lucru. Eu ştiu, tu ştii, Demerzel ştie, dar nimeni altcineva nu ştie ― dintre cei pe care-i cunosc eu, cel puţin ― că Demerzel este de neatins.
Dors se îndreptă spre un panou aflat pe perete, atinse un contact şi acea parte a apartamentului destinat luării mesei fu luminată blând, cu o strălucire de culoarea piersicii. Se aşezară la masă, care era deja aranjată cu faţă de masă, pahare, farfurii şi tacâmuri. În timp ce stăteau, cina începu să sosească ― la acest moment al serii nu aşteptai niciodată prea mult ― şi Seldon primi totul, deloc impresionat. Se obişnuise de multă vreme cu poziţia socială care îi scutea de mesele luate în comun, la cantinele facultăţii.
Savura aromele de care se bucuraseră în timpul şederii în Mycogen ― singurul lucru pe care nu îl detestaseră în acel sector straniu dominat de masculi, pătruns de religie, venerând trecutul.
― Cum adică, "de neatins"? întrebă încet Dors.
― Haide dragă, doar ştii că poate afecta emoţiile. Sper că n-ai uitat. Dacă Joranum devine cu adevărat periculos, ar putea fi...
Făcu un gest vag cu mâinile:
― ..."lucrat"; făcut să-şi schimbe părerea.
Dors nu părea în largul ei şi masa continuă într-o tăcere neobişnuită. De-abia după ce farfuriile, tacâmurile, şi restul, dispărură alunecând pe un tobogan aflat în centrul mesei (care apoi fu acoperit automat), Dors spuse:
― Nu sunt sigură că-mi face plăcere să vorbesc despre asta, Hari, dar nu te pot lăsa să te amăgeşti cu propria ta inocenţă.
― Inocenţă? se încruntă el.
― Da. N-am vorbit niciodată despre asta. N-am crezut că va fi cazul să discutăm, dar Demerzel are puncte slabe. Nu este de neatins. Poate fi lovit, iar Joranum reprezintă într-adevăr un pericol pentru el.
― Vorbeşti serios?
― Bineînţeles. Tu nu înţelegi roboţii... cel puţin, nu ai cum înţelege un robot de complexitatea lui Demerzel. Eu însă, pot.
4
Din nou linişte, dar numai din cauză că gândurile sunt tăcute. Cele ale lui Seldon erau foarte tumultoase.
Şi totuşi, era adevărat. Se părea că soţia sa avea o nefirească înţelegere pentru roboţi. De-a lungul anilor, îşi făcuse atâtea probleme în legătură cu această capacitate a lui Dors, încât sfârşise prin a se da bătut, ascunzând totul în ungherele minţii sale. Dacă n-ar fi fost Eto Demerzel ― un robot ― nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Dors. Dors lucra pentru Demerzel; Demerzel îi "repartizase" lui Dors cazul "Hari", cu opt ani în urmă, pentru a-i asigura protecţia în timpul fugii prin diversele sectoare ale Trantor-ului. Deşi acum era soţia lui, camaradul lui, "jumătatea" lui, Hari se mai întreba din când în când în legătură cu strania legătură dintre Dors şi robotul Demerzel. Era singura parte a vieţii lui Dors în care Hari se simţea cu adevărat străin ― şi intrus. Iar asta îi aduse în minte cea mai dureroasă întrebare dintre toate: Dors rămăsese cu el pentru că îl iubea sau pentru că trebuise să asculte ordinele lui Demerzel? I-ar fi plăcut să creadă în prima variantă... şi totuşi...
Viaţa sa cu Dors Venabili era o viaţă fericită, dar acest lucru avea un preţ, o condiţie. Condiţia era cu atât mai severă cu cât nu rezultase în urma unei discuţii sau unui acord, ci în urma unei înţelegeri tacite.
Seldon ştia că găsise la Dors tot ceea ce şi-ar fi dorit de la o nevastă. Este adevărat, nu avea copii, dar nu se aşteptase niciodată să aibă şi, ca sa fie sincer, nici nu îşi dorise foarte tare. Îl avea pe Raych, pe care îl iubea ca pe un fiu, de parcă acesta ar fi moştenit întreaga zestre genetică seldoniană.
Simplul fapt că Dors îl făcuse să se gândească la această problemă era parcă de natură a încălca acordul care îi făcuse să trăiască până acum în pace şi bună înţelegere, şi simţi o uşoară nemulţumire, dar care creştea din ce în ce mai mult.
Însă, într-un târziu, reuşi să-şi alunge din nou aceste gânduri şi întrebări. Învăţase să accepte rolul ei de protector. Va face la fel şi pe mai departe. La urma urmelor, Dors cu el împărţea casa, masa, şi patul... nu cu Eto Demerzel.
Vocea lui Dors îl scoase din reverie:
― Am spus... Eşti îmbufnat, Hari?
Tresări uşor, dându-şi seama că Dors repetase o întrebare, că el se afundase din ce în ce mai mult în sine, îndepărtându-se de ea:
― Scuză-mă, dragă. Nu sunt îmbufnat... prea tare. Mă întrebam însă cum ar trebui să răspund afirmaţiei tale.
― Referitoare la roboţi?
Cuvântul fusese pronunţat calm.
― Ai spus că ştiu mai puţine lucruri decât tine în legătură cu roboţii. Cum ar trebui să-ţi răspund?
Făcu o pauză, apoi adăugă încet (ştiind că îşi asuma un risc):
― N-am spus asta ca să te jignesc.
― N-am spus că nu ştii despre roboţi. Dacă mă citezi, măcar fă-o exact. Am spus că nu înţelegi roboţii. Sunt sigură că ştii foarte multe, poate mai multe decât mine, dar a şti nu înseamnă neapărat a înţelege.
― Dors, vorbeşti deliberat în paradoxuri, ca să mă necăjeşti. Un paradox se naşte dintr-o ambiguitate care provoacă stupoare, intenţionat sau nu. Nu-mi place aşa ceva nici în ştiinţă şi nici în conversaţiile obişnuite. Poate doar atunci când se fac glume, ceea ce nu este cazul acum.
Dors râse în felul ei special, încet, ca şi cum amuzamentul era prea preţios pentru a fi risipit cu largheţe:
