― Cu mintea. Pot vedea ce este în mintea ta şi în a lor şi, pe măsură ce trece timpul, pot vedea din ce în ce mai clar. Îi pot forţa să facă ce vreau eu.
― Cum?
― Nu ştiu. Dar după o vreme s-au săturat şi n-au mai rezistat. Sunt dispuşi să mă lase să fac cum vreau eu. Aşa că voi rămâne cu tine.
Seldon ridică privirea spre ea, cu dragoste:
― Este minunat, Wanda. Dar Bellis...
― Nu-ţi face griji în privinţa lui Bellis. Nu are o minte ca a mea.
― Eşti sigură?
Seldon îşi frământa cu dinţii buza inferioară.
― Foarte sigură. În plus, mama şi tata trebuie să rămână şi ei cu cineva, nu?
Seldon ar fi vrut să se bucure, dar nu o putea face deschis. Mai erau Raych şi Manella. Cum rămânea cu ei?
― Wanda, spuse el, dar părinţii tăi? Poţi fii atât de insensibilă faţă de ei?
― Nu sunt insensibilă. Ei mă înţeleg. Îşi dau seama că trebuie să stau cu tine.
― Cum ai reuşit asta?
― Am forţat, spuse simplu Wanda, şi în cele din urmă au ajuns să vadă lucrurile la fel ca mine.
― Poţi face aşa ceva?
― N-a fost uşor.
― Şi ai făcut-o din cauză că...
Seldon se întrerupse.
― Din cauză că te iubesc, spuse Wanda. Bineînţeles. Şi din cauză că...
― Da?
― Trebuie să învăţ psihoistoria. Ştiu deja destule lucruri despre ea.
― Cum?
― Din mintea ta. Din mintea celor care lucrează la Proiect, mai ales de la unchiul Yugo înainte de a muri. Dar până acum nu am dat decât peste zdrenţe şi bucăţele. Vreau un Prim Radiant propriu.
Faţa i se luminase şi vorbele îi ieşeau repede din gură, pline de pasiune:
― Vreau să studiez în amănunt psihoistoria. Bunicule, tu eşti foarte bătrân şi obosit. Eu sunt tânără şi plină de avânt. Vreau să învăţ cât pot, ca să pot continua după...
― Ei bine, spuse Seldon, ar fi minunat ― dacă ai putea ― însă nu mai avem fonduri. Te învăţ tot ce pot, dar... nu mai putem face nimic.
― Vom vedea, bunicule. Vom vedea.
16
Raych, Manella, şi micuţa Bellis aşteptau la cosmoport. Hipernava se pregătea pentru decolare şi cei trei îşi verificaseră deja bagajele.
― Tată, vino cu noi, spuse Raych.
― Nu pot, spuse Seldon.
― Dacă te răzgândeşti, să ştii că întotdeauna vei fi binevenit la noi.
― Ştiu, Raych, ştiu. Am fost împreună aproape patruzeci de ani... şi au fost ani buni. Dors şi cu mine am avut noroc că am dat peste tine.
― Nu, eu am fost norocos, spuse Raych şi ochii i se umplură de lacrimi. Să nu crezi că există vreo zi în care să nu mă gândesc la mama.
― Da, spuse Seldon privind în lateral şi arătând foarte nefericit.
Wanda se juca cu Bellis. Se auzi chemarea care îi îndemna pe toţi pasagerii să urce în hipernava.
Aşa şi făcură, după o ultimă şi plină de lacrimi îmbrăţişare între Wanda şi părinţii ei. Raych privi înapoi pentru a-i face cu mâna lui Seldon şi încercă să-şi planteze pe faţă un zâmbet fals.
Seldon îi făcu şi el cu mâna, în timp ce cealaltă mână se întinse aproape orbeşte să o cuprindă pe Wanda pe după umeri.
Ea era singura care rămăsese. Unul câte unul, pe parcursul lungii sale vieţi, îşi pierduse prietenii şi pe cei dragi. Demerzel plecase, pentru a nu mai reveni niciodată; Împăratul Cleon murise; iubita sa Dors dispăruse; credinciosul său prieten, Yugo Amaryl, murise. Iar acum, Raych, singurul fiu, pleca şi el.
Rămăsese doar cu Wanda.
