Faţa sa dădea impresia că îl recunoştea pe bărbatul din faţă:
― Sunteţi individul cu psihoistoria, nu-i aşa?
― Da, domnule magistrat.
― Îmi pare râu. Nu ştiu nimic altceva despre ea decât numele şi faptul că preziceţi peste tot sfârşitul Imperiului, sau cam aşa ceva.
― Nu chiar, domnule magistrat. Însă părerile mele au devenit impopulare din cauză că se dovedesc adevărate. Din acest motiv sunt lichele care mă atacă sau, mai precis, care sunt plătiţi să mă atace.
Magistratul îl privi fix pe Seldon, apoi îl chemă înăuntru pe ofiţerul care îl arestase:
― L-ai verificat pe omul rănit? Are cazier?
Ofiţerul de securitate îşi drese glasul:
― Da, domnule. A fost arestat de mai multe ori. Atac, vătămări.
― Aha, deci este un recidivist, nu-i aşa? Profesorul are cazier?
― Nu, domnule.
― Deci avem un bătrân nevinovat care s-a luptat cu un golan notoriu... iar tu îl arestezi pe bătrânul nevinovat. Aşa este?
Ofiţerul de securitate nu scoase nici un cuvânt.
― Puteţi pleca, Profesore, spuse magistratul.
― Mulţumesc, domnule. Îmi pot recupera bastonul?
Magistratul pocni din degete spre ofiţer, care înapoie bastonul.
― Încă un lucru, Profesore, spuse magistratul. Dacă vă veţi folosi încă o dată de bastonul acela, aveţi grija să fiţi sigur că puteţi dovedi starea de legitimă apărare. Altfel...
― Da, domnule.
Şi Hari Seldon părăsi birourile magistratului, sprijinindu-se puternic în baston, cu capul sus.
20
Wanda plângea amarnic, cu faţa udă de lacrimi, ochii roşii, obrajii umflaţi.
Hari Seldon se aplecă deasupra ei, bătând-o uşor pe spate, neştiind prea bine cum să o liniştească.
― Bunicule, sunt o ratată mizerabilă. Credeam că pot forţa oamenii... şi puteam, într-adevăr, atunci când nu aveau cine ştie ce împotrivă, aşa cum a fost cazul cu mama şi cu tata... dar chiar şi atunci aveam nevoie de mult timp. Am alcătuit un sistem de notare, de la unu la zece, în care apreciam puterea mentală de "forţare". Numai că m-am supraapreciat. Am presupus că meritam nota zece, în cel mai rău caz nouă. Dar acum îmi dau seama că merit, în cel mai bun caz, şapte.
Plânsul Wandei încetă. Îşi mai trăgea nasul din când în când, în timp ce Hari o mângâia:
― De obicei... de obicei... nu am probleme. Dacă mă concentrez, pot auzi gândurile oamenilor şi atunci când vreau le pot forţa. Dar bătăuşii ăia! Îi puteam auzi foarte bine însă nu îi puteam forţa deloc.
― După părerea mea, te-ai descurcat foarte bine, Wanda.
― Nu. Mi-am făcut ilu... iluzii. Am crezut că indivizii se vor apropia de tine iar eu, cu un efort puternic, îi voi trimite să zboare. Pentru asta am vrut să fiu garda ta de corp. Pentru asta m-am oferit să fiu gar... garda ta de corp. Numai că mă înşelam. Tipii ăia doi s-au apropiat iar eu n-am putut face nimic.
― Ba da, ai făcut. L-ai făcut pe primul să ezite. Asta mi-a dat ocazia să mă întorc şi să-l pocnesc.
― Nu, nu. Eu n-am avut nici un amestec aici. N-am făcut decât să te avertizez că era acolo, iar tu ai făcut restul.
― Al doilea bărbat a fugit.
― Din cauză că l-ai pocnit pe primul. Eu n-am avut nici un merit.
Izbucni din nou într-un plânset plin de frustrare:
― După aia, cu magistratul. Am insistat pe varianta cu magistratul. Credeam că-l voi forţa şi el te va elibera imediat.
― M-a eliberat, practic imediat.
― Nu. Te-a trecut printr-o rutină mizerabilă şi s-a luminat de-abia după ce şi-a dat seama cine eşti. Eu n-am avut nici un merit. Te-aş fi putut băga într-un necaz mult mai mare.
― Nu, Wanda, refuz să accept aşa ceva. Dacă "împunsăturile" tale nu au mers aşa cum te-ai aşteptat tu, asta s-a datorat faptului că ai lucrat în condiţii de urgenţă. Nu aveai ce face. Dar, Wanda, hai să-ţi spun ceva... am o idee.
Sesizând entuziasmul din vocea lui, Wanda ridică privirea:
― Ce fel de idee, bunicule?
― Îţi spun imediat. Îţi dai probabil seama că avem nevoie de credite. Psihoistoria nu poate continua fără ele, iar eu nu pot îndura gândul că se va alege praful după atâţia ani de muncă grea.
― Nici eu nu pot îndura. Dar cum să facem rost de credite?
