Raych se simţea vinovat pentru faptul că nu reuşise să afle natura acelui "spectacol". Îl izolaseră, îi întrerupseseră orice posibilitate de comunicare. Probabil că făceau asta cu fiecare trantorian din grup, ca o măsură de precauţie (gândea el). Raych apreciase că în grup se aflau mai mult de zece trantorieni, toţi oameni de-ai lui Namarti, desigur.

Ce îl nedumerea era că Andorin se purta aproape cu afecţiune, îl monopolizase, insista să ia împreună toate mesele şi nu îl trata deloc ca pe ceilalţi.

Poate din cauză că o împărţiseră pe Manella? Raych nu ştia suficiente lucruri despre obiceiurile Sectorului Wye pentru a-şi da seama dacă nu cumva societatea lor era atinsă de poliandrie.

Poate că dacă doi bărbaţi împărţeau o femeie, asta însemna că, într-un fel, trebuiau să se poarte ca fraţii? Se crea astfel o relaţie între ei?

Raych nu auzise niciodată de aşa ceva, dar putea presupune că dăduse peste una dintre infinitele subtilităţi ale societăţii Galactice... sau, mai precis, ale celei trantoriene.

Dar acum, că îi revenise în minte Manella, stărui puţin asupra amintirii ei. Îi ducea teribil dorul, şi se gândi că poate din cauza asta era deprimat. Deşi, ca să fie sincer, ceea ce simţea acum, după ce terminase dejunul în compania lui Andorin, era mai degrabă desperare... cu toate că nu putea descoperi motivul.

Manella!

Spusese că şi-ar dori să viziteze Sectorul Imperial şi probabil ar fi fost capabilă a-l convinge pe Andorin să-i facă pe plac. Deprimarea îl făcu să pună o întrebare prostească:

― Domnule Andorin, mă tot întreb, poate că aţi adus-o pe domnişoara Dubanqua cu dumneavoastră. Aici, în Sectorul Imperial.

Andorin părea sincer mirat. Apoi zise cu blândeţe:

― Pe Manella? O vezi pe ea pricepându-se la grădinărit? Nici măcar nu s-ar putea preface că se pricepe. Nu, nu, Manella este una dintre femeile făcute special pentru momentele noastre de linişte. Altă funcţie nu are.

Apoi:

― Dar de ce întrebi, Planchet?

Raych ridică din umeri:

― Nu ştiu. E cam plictiseală pe aici. Mi-am zis că...

Vocea i se stinse.

Andorin îl privi cu atenţie. În cele din urmă, spuse:

― Sper că nu eşti vreunul dintre ăia cărora le pasă de femeia cu care se culcă. Te asigur că pe ca nu o interesează ce bărbat primeşte în pat. După ce terminăm treaba, vor fi alte femei. Multe.

― Şi când terminăm?

― Curând. Iar tu vei avea un rol foarte important.

Andorin îl privea cu atenţie pe Raych.

― Cât de important? întrebă Raych. Nu voi fi doar... un grădinar?

Vocea îi suna dogită, falsă, şi nu reuşea să pună nici un pic de viaţă în ea.

― Vei fi mai mult decât atât, Planchet. Vei intra acolo cu un blaster.

― Cu un ce?

― Cu un blaster.

― N-am ţinut niciodată un blaster în mână. Niciodată în viaţă.

― Nu-i nici o scofală. Îl ridici... ţinteşti... apeşi pe contact şi cineva moare.

― Eu nu pot să omor pe nimeni.

― Credeam că eşti de-ai noştri, că ai face orice pentru cauză.

― Da, dar nu să... omor.

Raych nu reuşea să-şi adune gândurile. Pentru ce trebuia să ucidă? Oare ce rol juca el în planul lor? Şi cum putea preveni Garda Imperială, înainte ca crima să aibă loc?

Faţa lui Andorin se aspri brusc, trecând instantaneu de la o atitudine prietenoasă la o hotărâre neclintită.

― Trebuie să ucizi, spuse el.

Raych îşi adună toate puterile: .

― Nu. Eu nu omor pe nimeni. Punct.

― Planchet, spuse Andorin, vei face ceea ce ţi se va spune.

― Dar nu crimă.

― Ba chiar şi crimă.

― Şi cum ai să mă obligi?

― Simplu. Am să-ţi poruncesc.

Raych se simţi derutat. Ce anume îl făcea pe Andorin atât de încrezător?

Dădu din cap:

― Nu.

― Te-am hrănit, Planchet, spuse Andorin, încă de când am plecat din Wye. Am avut grijă să mănânci împreună cu mine. Ţi-am supravegheat meniurile. În special pe acela pe care de abia l-ai mâncat.

Raych simţi cum groaza pune stăpânire pe el. Înţelese deodată:

― Desperanţă!

― Exact, spuse Andorin.

― Este ilegal.

― Da, desigur. La fel şi crima.