Raych zâmbi:
― Nici nu sunt. Îi cunoşti pe toţi obişnuiţii casei?
― Cam pe toţi, spuse ea fără a da semne de stinghereală. Mă numesc Manella. Tu?
Simţea cum regretul îl apasă mai mult decât oricând. Era mai înaltă decât el, exact pe placul lui Raych. Avea tenul alb şi un păr lung, uşor învolburat, cu evidente tonuri de roşu închis. Hainele nu îi erau prea ţipătoare şi ar fi putut, dacă şi-ar fi dat puţin silinţa, trece drept o femeie respectabilă din clasele care nu prea se omorau cu munca.
― Numele meu nu are importanţă, spuse Raych. Important este că nu prea am credite.
― O, ce păcat, spuse Manella făcând o grimasă dezamăgită. Nu poţi face rost?
― Aş vrea eu. Am nevoie de o slujbă. Cunoşti pe cineva care m-ar putea ajuta?
― Ce fel de slujbă?
Raych ridică din umeri:
― Nu mă pricep la nimic deosebit, dar nici nu sunt pretenţios.
Manella îl privi gânditoare:
― Hai să-ţi spun ceva, domnule Anonim. Uneori nu este nevoie de credite.
Raych îngheţă pe loc. Avusese destul succes la femei, dar cu mustaţa... cu mustaţa! Ce vedea ea la o faţă de bebeluş?
― Hai să-ţi spun ceva, făcu el. Am avut un prieten care stătea pe aici acum două săptămâni, şi nu îl mai găsesc. Dacă zici că-i cunoşti pe toţi obişnuiţii casei, poate îl cunoşti şi pe el. Îl cheamă Kaspalov.
Repetă, ridicând uşor vocea:
― Kaspal Kaspalov.
Manella îl privi nedumerită şi apoi dădu din cap:
― Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
― Păcat. Era Joranumit, la fel ca şi mine.
Primi din nou o privire nedumerită.
― Nu ştii ce este un Joranumit? întrebă el.
Ea dădu din cap:
― N-nu. Am auzit cuvântul, dar nu ştiu ce înseamnă. Este vreun fel de meserie?
Raych era dezamăgit.
― Ar dura prea mult să-ţi explic, spuse el.
Suna ca o concediere şi, după câteva momente de incertitudine, Manella se ridică şi plecă. Nu îi zâmbi şi Raych era un pic surprins că rămăsese atât de mult timp în compania lui.
(Ei bine, Seldon susţinuse întotdeauna că Raych ar avea capacitatea de a inspira afecţiune... da, dar nu unei femei care se ocupa cu astfel de treburi. Pentru ele nu contau decât creditele.)
Ochii săi o urmăriră automat pe Manella oprindu-se la o altă masă, unde se afla un bărbat singur. Acesta avea o vârstă medie, păr de culoarea untului, dat pe spate. Era foarte atent bărbierit, dar Raych îşi spuse că ar fi fost bine să poarte o barbă, pentru că avea bărbia prea ieşită în afară şi era un pic asimetrică.
După toate aparenţele, Manella nu avu succes nici cu acest individ. După un schimb de cuvinte, se ridică şi plecă. Însă nu va continua mult cu insuccesele, gândi Raych. Era foarte sexy.
Fără să vrea, Raych se gândi ce fantastic ar fi fost dacă ar fi putut să... Apoi îşi dădu seama că la masa lui se aşezase încă cineva. Un bărbat, de data aceasta. De fapt, chiar bărbatul cu care vorbise adineauri Manella. Raych era uimit că gândurile la acea femeie îl făcuseră să nu-şi dea scama de apropierea bărbatului şi să fie luat prin surprindere. Nu-şi putea permite astfel de neglijenţe.
Bărbatul îl privi cu o lucire de curiozitate în ochi:
― Ai vorbit mai devreme cu o prietenă de-a mea.
Raych nu se putu abţine să nu zâmbească larg:
― Este o persoană prietenoasă.
― Da, într-adevăr. Şi este o bună prietenă de-a mea. Am auzit, fără să vreau, ce i-ai spus.
― Sper că n-am spus nimic rău.
― Nu, deloc, dar ai spus că eşti Joranumit.
Inima lui Raych tresări. Remarca făcută Manellei lovise exact la ţintă. Nu însemna nimic pentru ea, dar cu siguranţă că însemna ceva pentru "prietenul" ei.
Adică intrase pe drumul cel bun? Sau intrase în necazuri?
12
