Una dintre cele mai active zone de cercetare în zilele noastre este epigenetica (termen care, literal, înseamnă "deasupra geneticii"), care studiază controlul exercitat de mediu asupra activităţii genice. Modelul epigenetic îl contrazice pe cel genetic convenţional, conform căruia ADN-ul controlează întreaga viaţă, iar expresia genetică în totalitatea acesteia se desfăşoară în interiorul celulei. Această percepţie învechită ne sortea un viitor previzibil, în care destinul cădea pradă moştenirii genetice, iar întreaga viaţă celulară era predeterminată, ca o "stafie mecanică" automată.

Modificările epigenetice se pot, de fapt, transmite generaţiilor viitoare. Dar cum se transmit în situaţia în care codul ADN rămâne acelaşi ?

Deşi găsirea unei explicaţii ştiinţifice nu intră în rostul acestei cărţi, voi folosi totuşi o analogie. Haideţi să facem o comparaţie între o secvenţă genetică şi un plan de construcţie. Să ne închipuim că începem cu un plan de casă, pe care îl scanăm şi îl salvăm în computer. Apoi, cu programul Photoshop, îi putem modifica aspectul pe spaţiul de lucru, schimbând numărul de caracteristici, fară a modifica planul în sine. Am putea, de exemplu, schimba unele variabile precum culoarea, dimensiunea, scara, volumul, materialele şi aşa mai departe. Mii de oameni (care reprezintă variabilele de mediu) ar putea genera imagini diferite, care ar fi însă toate expresii ale aceluiaşi plan.

Epigenetica ne permite să reflectăm mai profund asupra schimbării. Schimbarea de paradigmă petrecută odată cu apariţia epigeneticii ne oferă libertatea de opţiune în ceea ce priveşte activarea propriei activităţi genice şi modificarea destinului genetic personal. De dragul exemplificării şi al simplificării, de fiecare dată când mă voi referi la stimularea unei gene prin manifestarea ei în diferite moduri, voi folosi termenul de "activare". De fapt, genele nu pot fi stimulate sau inhibate, acestea fiind activate de semnale chimice, manifestându-se prin producerea de diferite proteine.

Schimbându-ne felul în care gândim, simţim, reacţionăm emoţional şi ne comportăm (ca în cazul optării, de exemplu, pentru nişte alternative mai sănătoase de viaţă în ceea ce priveşte alimentaţia şi nivelul de stres), transmitem celulelor noi semnale, iar acestea fabrică noi proteine, fară a modifica planul genetic de construcţie. Astfel, în condiţiile în care codul ADN rămâne neschimbat, în momentul în care o celulă e activată altfel de o informaţie nouă, aceasta poate crea mii de variaţiuni ale aceleiaşi gene. Putem transmite propriilor gene un semnal ca să ne rescrie viitorul.

Perpetuarea vechilor stări de a fi ne expune unui destin genetic nedorit

Exact aşa cum în creier există atât zone preconfigurate, cât şi altele mai maleabile (care permit modificarea prin învăţare şi experienţă), consider că şi cu genele se întâmplă la fel. Există anumite părţi din zestrea noastră genetică care sunt mai uşor de activat, în timp ce altele, din cauza mai marii lor vechimi în istoricul nostru genetic, sunt mai dificil de stimulat. Cel puţin asta susţine ştiinţa în momentul de faţă.

Cum menţinem unele gene activate şi pe altele dezactivate ? Dacă rămânem în aceeaşi stare toxică de enervare, în aceeaşi stare melancolică de deprimare, în aceeaşi stare vigilentă de anxietate sau în aceeaşi stare creată de sentimentul de inferioritate care decurge din resimţirea acută a lipsei propriei valori, fiecare dintre semnalele chimice redundante despre care am discutat continuă să acţioneze aceleaşi butoane genice, care determină, în ultimă instanţă, declanşarea anumitor boli. Aşa cum veţi afla mai târziu, emoţiile stresante amorsează, de fapt, mecanismul genic de declanşare, dereglând celulele (dereglarea se referă la deteriorarea unui mecanism reglator fiziologic) şi producând îmbolnăvirea.

Atunci când, în cea mai mare parte a vieţii, gândim şi simţim în acelaşi fel şi memorăm stări de a fi cu care ne-am obişnuit, starea noastră chimică internă continuă să activeze aceleaşi gene, ceea ce înseamnă că producem, fară încetare, aceleaşi proteine. Dar organismul nu se poate adapta la aceste solicitări repetate şi începe să se şubrezească. Dacă procedăm încontinuu aşa, timp de 10 sau 20 de ani, genele încep să se "tocească" şi să producă proteine "de mâna a doua". Ce vreau să spun cu asta ? Gândiţi-vă ce se petrece când îmbătrânim.

Pielea se lasă, deoarece colagenul şi elastina sunt produse din proteine de calitate inferioară. Iar cu muşchii ce se întâmplă ? Se atrofiază, ceea ce nu e o surpriză, pentru că actina şi miozina sunt şi acestea proteine.

Iată o analogie: componentele metalice ale automobilului se fabrică, în mare parte, cu ajutorul unei matriţe. La fiecare utilizare a matriţei respective, aceasta este supusă acţiunii anumitor forţe, inclusiv căldurii şi fricţiunii, care încep să o uzeze. După cum puteţi ghici, componentele de maşină sunt fabricate cu toleranţe foarte reduse (în ceea ce priveşte variaţiile permise la dimensiunile unei piese). Cu timpul, matriţa se uzează până ce ajunge să producă piese care nu se mai îmbină potrivit cu celelalte. Un lucru asemănător se petrece şi cu organismul nostru. În urma stresului sau obiceiului de a fi mereu şi invariabil nervoşi, fricoşi, deprimaţi şi aşa mai departe, ADN-ul folosit de peptide pentru producerea de proteine începe să funcţioneze defectuos.

Care este impactul genetic al persistenţei rutinei, transformate în obişnuinţă - producerea aceleiaşi reacţii emoţionale, executarea aceloraşi acţiuni, gândirea aceloraşi gânduri, vederea aceloraşi oameni, care ne determină, toate, să ne memorăm propria existenţă şi ne-o transformă într-un tipar previzibil ? Ne îndreptăm acum către un destin genetic nefavorabil, blocaţi în aceleaşi tipare ca şi generaţiile de dinaintea noastră, care s-au confruntat cu situaţii identice sau similare. Şi, dacă nu facem decât să ne retrăim amintirile emoţionale ale trecutului, ne punem singuri pe calea unui sfârşit previzibil - organismul începe să creeze aceleaşi condiţii genetice de care au avut parte şi generaţiile anterioare.

Corpul va rămâne neschimbat atât timp cât simţim la fel, din zori şi până în noapte. Şi dacă ştiinţa ne arată că mediul este cel care transmite semnale genelor implicate în evoluţie, ce se întâmplă dacă mediul nu suferă nicio schimbare ? Ce se întâmplă dacă am memorat aceleaşi condiţii de mediu exterior şi trăim în virtutea aceloraşi gânduri, comportamente şi sentimente ? Ce se întâmplă dacă totul din viaţa noastră rămâne la fel ?

Tocmai aţi aflat că mediul extern transmite chimic semnale prin emoţiile produse de o experienţă. Aşa că, dacă experienţele din viaţă nu se modifică, semnalele chimice care se îndreaptă către gene nu se schimbă nici ele. La celulele dumneavoastră nu ajunge nicio informaţie nouă din lumea exterioară.

Modelul cuantic afirmă că organismului i se pot transmite semnale pe cale emoţională, ceea ce marchează începutul unui demers de transformare a unui lanţ de evenimente genetice fară obligativitatea vreunei experienţe fizice care să se coreleze cu emoţia respectivă. Ca să trăim emoţiile provocate de evenimentele respective nu e neapărat necesar să câştigăm cursa, să tragem biletul câştigător la loterie sau să fim promovaţi. Să nu uităm că o emoţie poate fi creată prin simpla acţiune a unui gând. Bucuria sau recunoştinţa pot fi în asemenea măsură trăite anterior evenimentului, încât organismul să înceapă să creadă că se află deja în plin eveniment, în consecinţă, putem semnala genelor să producă noi proteine, ca să ne modifice organismul înainte de manifestarea efectivă a evenimentului de viaţă.

Este posibil ca stările mentale superioare să producă manifestări genice mai sănătoase ?

Să exemplificăm modalităţile prin care putem transmite semnale către gene noi atunci când începem să trăim emoţia specifică unui eveniment viitor înainte de manifestarea sa concretă în realitate.

În Japonia s-a efectuat un studiu care îşi propunea să descopere posibilele efecte ale stării mentale asupra bolii. Studiul a implicat două grupuri de pacienţi cu diabet de tip 2, toţi dependenţi de insulina. Să reţinem că, la majoritatea persoanelor care suferă de diabet, medicaţia constă din insulina, pentru eliminarea zaharurilor (glucozei) din sânge şi stocarea acestora în celulă, unde să poată fi folosite la producerea de energie. La momentul acestui studiu, persoanele implicate se aflau în tratament cu insulina comprimată sau injectabilă, care ajuta la combaterea nivelurilor ridicate de glucoza din sânge (Murakami, Kazuo, The Divine Code of Life: Awaken Your Genes and Discover Hidden Talents_y Beyond Words Publishing, Inc., Hillsboro, 2006).

În vederea stabilirii unui nivel de referinţă, membrilor fiecărui grup li s-au măsurat nivelurile de glucoza din sânge pe stomacul gol. După aceea, timp de o oră, un grup de subiecţi a urmărit un spectacol de comedie, iar grupul de control a asistat la o conferinţă plictisitoare. Apoi, participanţilor la studiu li s-a oferit o masă delicioasă, după care li s-a măsurat din nou nivelul de glucoza din sânge.

Între subiecţii care se delectaseră cu comedia şi cei care asistaseră la conferinţa monotonă s-a constatat o discrepanţă semnificativă. Nivelul glicemiei în sânge la cei care ascultaseră conferinţa a crescut în medie până la 123 mg/dl - suficient de mult ca să aibă nevoie de insulina pentru a se menţine în afara zonei de pericol. În grupul care se distrase şi râsese timp de o oră, valorile glicemiei după masa luată s-au ridicat la aproximativ jumătate din valoarea celorlalţi (uşor peste intervalul normal).

La început, cercetătorii care au efectuat experimentul au considerat că nivelul glicemiei la subiecţii binedispuşi scăzuse datorită contracţiilor muşchilor abdominali şi a celor din diafragmă, antrenaţi de râs. S-a raţionat că, atunci când se contractă un muşchi, acesta consumă energie - iar glucoza este energie care circulă.

Studiul nu s-a oprit aici, însă. Cercetătorii au analizat secvenţele genetice ale persoanelor care urmăriseră emisiunea de divertisment şi au descoperit că diabeticii respectivi îşi modificaseră manifestarea genetică a 23 de gene diferite doar prin râsul stârnit de spectacolul de comedie vizionat. Se părea că starea lor mentală superioară activase creierul să transmită noi semnale către propriile celule, care activaseră variaţiile genetice respective ce permiteau corpului să înceapă, în mod natural, să regleze genele răspunzătoare de prelucrarea zahărului din sânge.

Emoţiile ne pot activa anumite secvenţe genetice şi pot dezactiva altele - iată ce demonstra limpede studiul. Prin simpla transmitere a unui semnal către organism prin intermediul unei emoţii noi, subiecţii care râseseră îşi modificaseră chimismul intern astfel încât să le transforme propria expresie genică.

Câteodată, modificarea expresiei genice poate fi bruscă şi dramatică. N-aţi auzit niciodată de oameni care, după expunere la condiţii de mediu extrem de stresante, albiseră peste noapte ? Acesta este un exemplu de acţiune a genelor. Persoanele respective au trecut printr-o reacţie emoţională atât de puternică, încât chimismul propriului organism, modificat, a acţionat atât activând gena răspunzătoare de manifestarea părului alb, cât şi dezactivând manifestarea genetică legată de expresia normală a culorii părului, în doar câteva ore. Oamenii semnalaseră către gene noi în moduri noi, prin modificarea la nivel emoţional, şi deci chimic, a mediului lor interior.

Aşa cum discutam în ultimul capitol, când aţi "trecut" de nenumărate ori prin experienţa unui eveniment, prin repetarea mentală a fiecărui aspect al acestuia, ştiţi ce veţi simţi, chiar înainte ca acesta să se petreacă. Apoi, pe măsura modificării circuitelor cerebrale prin aplicarea unor noi moduri de a gândi şi a trăirii emoţiilor unei situaţii înainte de manifestarea sa fizică, vă veţi putea transforma organismul din punct de vedere genetic.

Puteţi alege o situaţie din câmpul cuantic (fiecare potenţial există deja, că tot veni vorba) şi să trăiţi emoţia provocată de un eveniment de perspectivă înainte de experienţa în sine ? Puteţi proceda astfel în mod repetat şi de atâtea ori, încât să vă condiţionaţi organismul în raport cu o minte nouă, transmiţând astfel semnale unor gene noi, pe căi noi ? Dacă vă dovediţi în stare, este foarte posibil să începeţi să vă formaţi şi modelaţi creierul şi corpul în vederea manifestării unei expresii noi... astfel încât să se schimbe fizic înainte de manifestarea concretă a realităţii potenţiale.

Transformarea corpului: de ce să te oboseşti cu asta ?

Creierul s-ar putea transforma prin gândire, am crede noi, dar care vor fi efectele asupra corpului, în caz că există ? Simplul proces de repetare mentală a unei activităţi ne poate aduce multe beneficii şi fără să ridicăm un deget măcar. Iată un exemplu de mod de realizare literală a unui astfel de lucru.

Aşa cum se prezenta într-un articol publicat în Jurnalul de neurofiziologie din 1992 (Yue, G. şi KJ. Cole, "Strength increases from the motor program: comparison of training with maximal voluntary and imagined muscle contractions", Journal of Neurophysiology, nr. 5, voi. 67, pp. 1114-1123, 1992), subiecţii unui studiu au fost împărţiţi în trei grupuri:

- primului grup i s-a cerut să exerseze contractarea şi relaxarea unui deget de la mâna stângă, în cinci reprize de o oră pe săptămână, timp de patru săptămâni.

- cel de-al doilea grup a efectuat mental aceleaşi exerciţii, după acelaşi orar, fară a-şi activa fizic niciun muşchi al degetului.

- persoanele din grupul de control nu au efectuat exerciţiul nici fizic, nici mental.

La finalul studiului, cercetătorii au comparat constatările. Membrilor din primul grup de participanţi li s-a testat forţa pe care o au în degete în comparaţie cu grupul de referinţă. Simplu, nu ? La grupul care a exersat efectiv s-a găsit că forţa degetului era cu 30% mai mare decât la cei din grupul de control. Cunoaştem cu toţii că, dacă punem de repetate ori greutate pe un muşchi, vom creşte forţa acelui muşchi. Ceea ce n-am bănui totuşi este faptul că la membrii grupului care a exersat mental s-a constatat o creştere cu 22% a forţei musculare. Acest lucru înseamnă că mintea a produs un efect cuantificabil asupra corpului. Cu alte cuvinte, corpul s-a modificat fară a fi trecut printr-o experienţă fizică efectivă.

Similar experimentelor cu subiecţi care făceau mental exerciţii de digitaţie în paralel cu alţii care doar îşi imaginau că exersează game la pian, s-au realizat şi studii de comparare la diferite persoane a experienţei efective de flexare a bicepsului cu exersarea mentală repetată a mişcării respective. Rezultatele au fost similare. Indiferent dacă au efectuat concret aceste exerciţii sau numai au repetat mental exerciţiile respective, la toţi s-a constatat o creştere a forţei musculare a bicepsului. La cei care exersaseră mental s-a evidenţiat apariţia de modificări fiziologice în lipsa totală a unei experienţe fizice (Cohen, Philip, "Mental gymnastics increase bicep strength" New Scientist, 21 noiembrie, 2001).

Din perspectivă cuantică, transformarea fizică/biologică a corpului doar prin intermediul gândului sau al eforturilor mentale, în aşa fel încât să arate ca şi cum o anumită experienţă s-ar fi petrecut deja, dovedeşte că evenimentul este deja realitate. Dacă creierul îşi îmbunătăţeşte configuraţia astfel încât să arate ca şi cum experienţa ar fi avut fizic loc, iar corpul este transformat genetic sau biologic (afişând dovezi ale acestei materializări în realitate) şi amândouă sunt diferite fară ca noi să fi "întreprins" nimic în spaţiul tridimensional, atunci evenimentul s-a petrecut atât în universul cuantic al conştientului, cât şi în lumea realităţii fizice.

Când aţi exersat cu atenţie o realitate viitoare până la transformarea fizică a creierului în aşa fel încât să arate ca şi cum evenimentul ar fi avut deja loc şi v-aţi conformat emoţional noii intenţii, de atâtea ori, încât corpul vă este transformat ca să reflecte că a trăit deja experienţa, staţi aşa... pentru că acesta este momentul în care evenimentul vă găseşte el pe dumneavoastră. Acest lucru se va petrece în modul la care vă aşteptaţi cel mai puţin, care nu lasă nici urmă de îndoială că a izvorât din relaţia dumneavoastră cu o conştiinţă superioară, fapt ce vă va inspira să repetaţi experienţa iar şi iar.

CAPITOLUL 4

Depăşirea timpului

S-a scris foarte mult despre cât este de important să rămâi ancorat în prezent. Aş putea cita cifre statistice din orice domeniu, de la neatenţia la volan şi până la divorţ, în sprijinul ideii că oamenilor le este, într-adevăr, foarte greu să rămână în prezent. La acest set de informaţii aş mai adăuga şi perspectiva cuantică asupra acestui concept. În prezent, în câmpul cuantic există, simultan, toate posibilităţile. Când rămânem în prezent, când suntem "în mijlocul lucrurilor", ne putem mişca dincolo de spaţiu şi timp şi putem transforma una dintre posibilităţile respective în realitate. Când suntem împotmoliţi în trecut, totuşi, niciuna dintre aceste potenţialităţi nu există.

Aşa cum v-am arătat, atunci când fiinţele umane încearcă să se schimbe, reacţionează foarte asemănător unei persoane dependente de droguri, deoarece noi toţi dezvoltăm dependenţă de propriile stări chimice de a fi. Ştiţi că, atunci când suferiţi de o dependenţă oarecare, este ca şi cum organismul ar avea o minte a lui proprie. Pe măsură ce evenimentele survenite în trecut declanşează aceeaşi reacţie chimică ca şi incidentul iniţial, corpul dumneavoastră crede că retrăieşte acelaşi eveniment. Odată condiţionat să funcţioneze în rolul de minte subconştientă pe tot parcursul acestui proces, organismul a preluat locul minţii - s-a transformat în minte, putând astfel, într-un sens, gândi.

Tocmai m-am referit la felul în care corpul se transformă în minte prin ciclul de gândire şi simţire, simţire şi gândire. Mai există, însă, o altă cale pe care se petrece acest lucru, şi anume pe baza amintirilor din trecut.

Iată cum funcţionează: treceţi printr-o experienţă care are propria ei încărcătură emoţională. Pe urmă, prin minte vă trece un gând despre acea întâmplare din trecut. Gândul devine amintire, care reproduce apoi, în mod reflex, emoţia trăirii iniţiale. Dacă continuaţi să vă gândiţi în mod repetat la această amintire, gândul, amintirea şi emoţia se contopesc, iar dumneavoastră "memoraţi" emoţia. În acest moment, viaţa în trecut se transformă într-un proces cu caracter mai puţin conştient şi mai pronunţat subconştient.

Memorarea emoţiilor

Gândul generează o amintire care produce o emoţie. Cu timpul, gândul se transformă în amintire, iar emoţia îl urmează. Dacă acest proces se repetă de suficient de multe ori, gândul este amintirea însăşi, iar amintirea este emoţia. Memorăm emoţia.