Şi-acum, să zicem că mintea vrea să recapete controlul. Ce credeţi că va spune corpul ?
Pe unde-ai umblat ? Du-te înapoi la culcare. Am aranjat eu lucrurile aici. Tu n-ai nici voinţa, nici tenacitatea şi nici conştienta să faci tot ce-am făcut eu tot timpul ăsta, de când tu îmi urmezi inconştient comenzile. În timp, am reuşit chiar să-mi modific nişte zone receptoare ca să te slujesc mai bine. Tu credeai că frâiele sunt la tine în mână, când, de fapt, eu te influenţam tot timpul şi te îndemnam să iei toate deciziile pe care le simt eu în mod obişnuit c-ar fi corecte.
Iar când cele 5 procente care reprezintă conştientul se opun celor 95 care acţionează programe automate, cele 95 au un caracter atât de reflex, încât e suficient un singur gând hoinar ori un singur stimul din mediu pentru ca programul automat să se declanşeze din nou. Şi-atunci ne întoarcem tot la noi, cei de dinainte, gândind aceleaşi gânduri, acţionând în acelaşi fel, dar aşteptând să ne apară ceva neobişnuit în viaţă.
Momentul în care încercăm să recâştigăm controlul este şi cel în care corpul semnalează creierului să înceapă să ne convingă să nu acţionăm conform obiectivelor noastre conştiente. Vociferările noastre interne vin însoţite de o armată de motive pentru a ne convinge să nu încercăm să facem nimic diferit decât de obicei, să nu ne eliberăm de starea de a fi cu care ne-am obişnuit. Va face apel la toate slăbiciunile noastre, pe care le cunoaşte şi le cultivă, şi ni le va azvârli în faţă, una după alta.
În mintea noastră, construim tot felul de scenarii apocaliptice, astfel încât să nu fim nevoiţi să ne ridicăm deasupra simţămintelor obişnuite, pentru că, atunci când încercăm să întrerupem ordinea chimică internă pe care ne-am transformat-o singuri în asemenea măsură încât a devenit o a doua natură, corpul intră într-o stare haotică. Pare aproape imposibil să rezişti acestei cicăleli interne, astfel încât, de nenumărate ori, cedăm.
Pătrundeţi în subconştient ca să-l schimbaţi
Mintea subconştientă nu ştie decât ce aţi programat-o să facă. Vi s-a întâmplat vreodată să staţi concentrat la laptop şi să lucraţi și, dintr-odată, computerul să pornească programe automate asupra cărora nu aveţi niciun fel de control ? Când încercaţi să vă folosiţi conştientul ca să opriţi programele automate, subconştiente, stocate în corp, e ca şi cum aţi striga la un computer scăpat de sub control, care a activat mai multe programe şi pe ecranul căruia tot apar ferestre care vă bulversează. Hei ! Potoleşte-te ! Computerul nici măcar nu va înregistra informaţia, ci o va ţine în continuare tot aşa, până nu se intervine cumva, până nu intraţi în sistemul lui de operare şi schimbaţi nişte setări.
Din această carte veţi afla cum să pătrundeţi în subconştient şi să-l reprogramaţi cu un set nou de strategii. Într-adevăr, va trebui să vă dezvăţaţi sau să demontaţi circuitele, vechiul dumneavoastră mod de a gândi şi a simţi, şi apoi să reînvăţaţi ori să vă faceţi alte circuite în creier, cu alte tipare de gândire şi simţire, pornind de la cine vreţi să fiţi. Când vă condiţionaţi corpul în raport cu o minte nouă, cele două nu mai acţionează antagonic, ci lucrează în armonie. Acesta este pragul de transformare... de creaţie personală.
Vinovat până la proba contrarie
Haideţi să facem apel la o situaţie din viaţa reală pentru a evidenţia ce se întâmplă când ne hotărâm să ne eliberăm de o stare emoţională memorată şi să ne transformăm mintea - cred că ne putem cu toţii raporta la o stare comună de a fi: vina. O voi folosi, aşadar, ca să ilustrez în termeni practici în ce fel anume acest ciclu de gândire şi simţire lucrează împotriva noastră. Apoi, vom identifica câteva dintre eforturile pe care sistemul minte-trup le va întreprinde ca să păstreze controlul şi starea negativă de a fi.
Închipuiţi-vă că vă simţiţi deseori vinovat de un lucru sau altul. Dacă este ceva care scârţâie într-o relaţie, o simplă comunicare defectuoasă, cineva care îşi varsă nervii pe nedrept sau mai ştiu eu ce, sfârşiţi prin a lua vina asupra dumneavoastră şi vă simţiţi prost. Închipuiţi-vă că sunteţi unul dintre cei care spun sau gândesc frecvent: A fost vina mea.
După 20 de ani de când vă inoculaţi acelaşi mesaj, vă simţiţi vinovat din orice şi aveţi automat gânduri de vinovăţie. V-aţi creat singur un mediu propice acestui sentiment. Au fost şi alţi factori care au contribuit la această stare, dar, pentru moment, să ne concentrăm asupra noţiunii referitoare la felul în care gândirea şi simţirea v-au creat o anumită stare de a fi şi un mediu aferent.
De fiecare dată când aveţi gânduri de vinovăţie, semnalaţi corpului să producă substanţele chimice specifice ce alcătuiesc sentimentul de vinovăţie. Aţi facut-o de atâtea ori, încât celulele vă înoată într-o mare de substanţe de vinovăţie.
Zonele receptoare de pe celule se adaptează astfel încât să primească şi să prelucreze această expresie chimică specifică de vinovăţie. Cantitatea enormă de vinovăţie care scaldă celulele începe să li se pară normală şi, în cele din urmă, ceea ce corpul percepe ca fiind normal începe să fie resimţit şi ca o sursă de plăcere. E ca atunci când trăiţi de-o viaţă lângă un aeroport - vă obişnuiţi atât de tare cu zgomotul, că nu mai conştientizaţi că-l auziţi decât atunci când zboară vreun avion mai jos ca de obicei, iar zgomotul produs de motoare este atât de puternic încât vă atrage atenţia. Acelaşi lucru se petrece şi cu celulele noastre. Ca urmare, se desensibilizează cu adevărat la chimismul sentimentului de vinovăţie; ca să se declanşeze din nou data viitoare, vor avea nevoie de o emoţie mai puternică, mai plină de forţă - un prag superior de stimulare. Iar când "valul" acela mai puternic de substanţe chimice care definesc vinovăţia atrage atenţia corpului, celulele "ciulesc urechile" la stimulul respectiv, asemănător efectului primei ceşti de indoneziana asupra amatorului de cafea.
Iar când fiecare celulă se divizează la sfârşitul vieţii ei, dând naştere unei celule-fiice, zonele receptoare de pe suprafaţa noii celule vor avea nevoie de un nivel superior de vină ca să se declanşeze. Acum, ca să se simtă viu, organismul cere un flux emoţional mai puternic de sentimente. V-aţi transformat singur într-un dependent de vină.
Când ceva nu merge sau e anapoda în viaţă, presupuneţi în mod automat că dumneavoastră sunteţi cel vinovat. Dar acum aşa ceva vi se pare normal. Nici măcar nu mai e nevoie să vă gândiţi că vă simţiţi vinovat - sunteţi aşa, pur şi simplu. Nu numai că mintea nu conştientizează cum vă exprimaţi starea de vinovăţie prin lucrurile pe care le spuneţi şi le faceţi, ci şi corpul vrea să simtă nivelul de vinovăţie cu care s-a obişnuit, pentru că aşa l-aţi antrenat. În cea mai mare parte a timpului aţi devenit inconştient vinovat - corpul a devenit mintea vinovăţiei.
Numai atunci când, să spunem, un prieten vă atrage atenţia că nu era nevoie să vă scuzaţi în faţa casierului de la magazin pentru că v-a dat restul greşit, vă daţi seama câtă influenţă are acest aspect al propriei personalităţi. Să zicem că acesta activează unul dintre acele momente de revelaţie, o epifanie, când gândiţi: Are dreptate. De ce oare îmi cer tot timpul scuze ? De ce mă simt responsabil pentru toate greşelile altora ? După ce reflectaţi asupra istoricului de permanentă "asumare a vinovăţiei", vă spuneţi: De azi n-o să mai iau vina asupra mea şi nu voi mai căuta scuze pentru greşelile celorlalţi. O să mă schimb.
Ca urmare a acestei decizii, veţi renunţa la gândurile care produc aceleaşi sentimente şi invers. Şi dacă ezitaţi, aţi făcut un legământ cu dumneavoastră înşivă să vă stăpâniţi şi să vă aduceţi aminte ce vă propuseserăţi. Trec două ore şi sunteţi realmente mulţumit de dumneavoastră înşivă. Vă ziceţi: Super, chestia asta chiar funcţionează.
Din păcate, celulele din organism nu se simt chiar aşa de bine. Cu anii, le-aţi antrenat să ceară mai multe molecule de emoţie (vină, în cazul acesta), ca să le satisfacă necesităţile chimice. V-aţi antrenat organismul să trăiască în conformitate cu o continuitate chimică memorată, căreia acum îi puneţi punct însă, negându-i necesitatea chimică şi mergând în contra programelor sale subconştiente.
Corpul devine dependent de vină sau de oricare altă emoţie în acelaşi mod în care ar deveni dependent de droguri (Sapolsky, Robert M., Why Zebras Don’t Get Ulcers, Henry Hoit and Company, New York, 2004. Sapolsky este un expert renumit în domeniul stresului şi al efectelor acestuia asupra creierului şi organismului). La început nu aveţi nevoie decât de o cantitate mică de emoţie/drog ca să-l simţiţi, dar pe urmă organismul se desensibilizează, iar celulele cer din ce în ce mai mult, numai pentru a se simţi la fel din nou. Încercarea de a vă transforma tiparul emoţional seamănă cu experimentarea sevrajului.
Odată ce celulele nu-şi mai primesc semnalele obişnuite de vinovăţie de la creier, încep să exprime îngrijorare. înainte, corpul şi mintea conlucrau în vederea producerii acelei stări de a fi numite vină; acum aţi încetat să gândiţi-simţiţi şi să simţiţi-gândiţi în acelaşi mod. Ceea ce vă propuneţi este să produceţi gânduri mai pozitive, dar corpul este încă turat să producă sentimente de vină bazate pe gânduri de vinovăţie.
Să ne închipuim acest lucru ca un fel de linie de montaj de înaltă specializare. Creierul v-a programat corpul să se aştepte la un rol potrivit acestei linii mai complexe. Dintr-odată, îi transmiteţi să îndeplinească un alt rol, care nu se potriveşte în spaţiul în care vechiul rol, cel de vinovăţie, se potrivea altădată. Se activează o alarmă şi întreaga operaţiune bate pasul pe loc.
Celulele organismului trag întotdeauna cu coada ochiului la ce se întâmplă în creier şi în minte - corpul dumneavoastră este cel mai bun cititor de gânduri din câte există. Aşa că îşi încetează toate activitatea, îşi ridică ochii către creier şi gândesc.
Ce faci tu, acolo sus ? Ne-ai bătut la cap să fim vinovate, iar noi ţi-am urmat, cu credinţă, ani de zile, ordinele. Am memorat subconştient un program de vinovăţie dat de gândurile şi sentimentele repetitive. Ne-am modificat zonele receptoare ca să oglindească ce gândeai, ne-am schimbat chimismul ca să poţi simţi automat vinovăţia. Ţi-am întreţinut ordinea chimică internă, independent de condiţiile externe din viaţă. Ne-am obişnuit atât de tare cu aceeaşi ordine chimică, încât noua ta stare de a fi ne dă o stare de disconfort, ne face să ne simţim neobişnuit. Ce vrem noi e obişnuitul, previzibilul şi ce simţim noi ca fiind natural. Şi, dintr-odată, ţi-ai pus în cap să te schimbi ? Aşa ceva nu putem accepta !
Aşadar, celulele se strâng laolaltă şi spun: Hai să-i trimitem creierului un mesaj de protest. Dar trebuie s-o luăm pe ocolite, pentru că vrem să simtă că el este răspunzător de gândurile astea şi să nu-şi dea seama că vin de la noi. Iată, deci, celulele care trimit acum un mesaj cu menţiunea URGENT chiar pe măduva spinării, în sus, către suprafaţa creierului gânditor. Eu denumesc acest demers "pistă de viteză", pentru că mesajul se duce direct la sistemul nervos central în doar câteva secunde.
În timp ce se petrec toate acestea, chimismul organismului - substanţele chimice care definesc sentimentul de vinovăţie - se situează la un nivel inferior, deoarece nu mai gândiţi şi nu mai simţiţi la fel. Dar scăderea respectivă nu trece neobservată. Un termostat aflat în creier, care se numeşte hipotalamus, transmite un mesaj de alarmă cu următorul conţinut: Valorile chimice scad. Trebuie să mărim producţia !
Hipotalamusul semnalează, aşadar, creierului gânditor să revină la vechile sale obiceiuri. Aceasta este "pista lentă", pentru că substanţelor chimice le ia mai mult timp să circule prin fluxul de sânge. Organismul vrea să reveniţi la sinele chimic memorat, aşa că vă influenţează să gândiţi în felul obişnuit, de rutină.
Aceste reacţii celulare de tip "pistă de viteză" şi "pistă lentă" se petrec simultan. Şi, când vă dezmeticiţi, începe să vă sune în cap murmurul unor gânduri de genul: Eşti prea obosit astăzi. Poţi începe de mâine. Mâine e o zi mai potrivită. Zău aşa, poţi s-o faci mai târziu. Şi, preferatul meu: Pur şi simplu nu mi se pare în ordine.
Dacă nici asta nu funcţionează, se recurge la cel de-al doilea atac pe furiş. Corpul vrea să deţină din nou controlul, aşa că începe să vă sâcâie un pic: E în ordine să nu te simţi prea bine acum. Tatăl tău e de vină. Nu-ţi pare rău pentru ce-ai făcut în trecut ? Că tot veni vorba, ia să analizăm trecutul ca să vedem de ce eşti aşa cum eşti. Uită-te la tine - eşti varză, un ratat demn de milă şi slab. Ai eşuat în viaţă. N-ai să te schimbi niciodată. Semeni prea mult cu mama. De ce nu renunţi, pur şi simplu ? "Afurisindu-vă" în continuare, corpul momeşte mintea să se întoarcă la starea memorată inconştient. Din punct de vedere raţional, un asemenea demers e absurd. Dar, în mod evident, la un anume nivel, această stare de suferinţă creează plăcere.
În momentul în care ne aplecăm urechea la astfel de vociferări, când dăm crezare acestor gânduri şi le răspundem cu aceleaşi sentimente cu care ne-am obişnuit, în minte se instalează un fel de amnezie, iar noi dăm uitării ce dorisem să facem la început. Amuzant este faptul că începem să credem cu adevărat ce-i şopteşte corpul creierului să ne spună. Ne scufundăm înapoi în programul automat şi ne reîntoarcem la vechiul sine.
Oricare dintre noi se poate regăsi în acest mic scenariu. Nu diferă cu nimic de niciun alt obicei de care am încercat să scăpăm. Indiferent dacă suntem dependenţi de fumat, de ciocolată, alcool, cumpărături sau jocuri ori ne roadem unghiile, în momentul în care renunţăm la acţiunea cu care ne-am obişnuit, între corp şi creier se iscă haosul. Gândurile ni se identifică intim cu senzaţia pe care am avea-o dacă am trăi această păsuire. Când cedăm în faţa propriilor pofte, producem în continuare aceleaşi rezultate de viaţă, pentru că mintea şi corpul sunt în opoziţie. Ceea ce simţim acţionează împotriva a ceea ce gândim şi, dacă organismul s-a transformat în minte, vom cădea mereu pradă felului în care ne simţim.
Atât timp cât folosim ca barometru sentimentele cu care ne-am obişnuit, ca răspuns la eforturile noastre de schimbare, ne vom convinge întotdeauna să renunţăm la ceva măreţ. Nu vom fi niciodată capabili să nutrim gânduri superioare mediului nostru intern. Nu vom fi niciodată în stare să vedem o lume de rezultate posibile, altele decât cele negative din propriul trecut. Iată ce putere au gândurile şi sentimentele asupra noastră.
Mâna de ajutor e doar la un gând distanţă
Următorul pas în demersul de a ne dezobişnui de a fi noi înşine este să înţelegem cât este de important să reuşim să determinăm mintea şi corpul să conlucreze şi să întrerupem continuitatea chimică a stării noastre de vinovăţie, jenă, enervare, deprimare. Nu e uşor să rezistaţi poruncii organismului de a reinstaura acea veche ordine nesănătoasă, dar aveţi la dispoziţie o mână de ajutor, care nu e decât la un gând depărtare.
Veţi afla în paginile care urmează că, în vederea înfăptuirii unei schimbări adevărate, este esenţial să "de-memoraţi" o emoţie care face parte integrantă din propria personalitate, pentru ca apoi să vă recondiţionaţi organismul în raport cu o minte nouă.
Este uşor să vă pierdeţi speranţa când vă daţi seama că mecanismul chimic al propriilor emoţii v-a obişnuit corpul cu o anumită stare de a fi, care e, de mult prea multe ori, un produs al furiei, geloziei, resentimentelor, tristeţii şi aşa mai departe. În definitiv, am afirmat că aceste programe, aceste înclinaţii, ne sunt adânc îngropate în subconştient.
Vestea cea bună este că putem deveni, în mod voit, conştienţi de astfel de tendinţe. Mă voi ocupa mai mult de acest concept în paginile care urmează. Pentru moment, sper că puteţi accepta faptul că, pentru a vă transforma personalitatea, trebuie să vă modificaţi starea de a fi, care este intim legată de sentimentele pe care le-aţi memorat. Exact aşa cum emoţiile negative pot deveni încorporate în sistemul de operare al propriului subconştient, tot aşa se poate întâmpla şi cu cele pozitive.
Gândirea pozitivă conştientă nu poate, în sine, depăşi sentimentele negative subconştiente
La un moment dat în viaţă, am făcut cu toţii - şi cu toată convingerea - o astfel de afirmaţie: Vreau să fiu fericit ! Dar, până în momentul în care corpul este instruit diferit, va exprima în continuare programele de vinovăţie, tristeţe sau anxietate de care vorbeam. Mintea conştientă, raţiunea, poate gândi că doreşte bucurie, dar corpul e programat de ani de zile să simtă altfel. Stăm cocoţaţi pe o ladă şi perorăm despre schimbare spre binele propriei persoane, dar, la nivel visceral, nu părem a reuşi să simţim adevărata fericire, iar motivul e că mintea şi corpul nu lucrează împreună. Conştientul vrea una, iar organismul alta.
Dacă de ani de zile sunteţi devotat sentimentelor negative, acestea au creat o stare automată de a fi. S-ar putea spune că sunteţi nefericit subconştient, nu ? Organismul v-a fost condiţionat cu starea de negativitate şi ştie cum să fie nefericit mult mai bine decât ştie conştientul starea de fericire. Nici măcar nu e nevoie să vă gândiţi cum ar trebui să fiţi pesimist. Ştiţi, pur şi simplu, că aşa sunteţi. Cum poate conştientul să controleze această atitudine din tandemul subconştient minte-trup ?
