Subconştientul cuprinde majoritatea proceselor fizice şi mentale care se petrec sub pragul nostru de conştientizare. O mare parte din activitatea subconştientului are de-a face cu menţinerea funcţionării corpului. Oamenii de ştiinţă numesc acest sistem de reglare sistem nervos autonom. Datorită lui, nu e nevoie să ne gândim conştient la respiraţie, la menţinerea bătăilor inimii, la creşterea şi scăderea temperaturii sau la oricare dintre celelalte milioane de procese care ajută corpul să menţină ordinea şi să se vindece singur.
Cred că se poate observa cât de mare este pericolul care ne pândeşte dacă renunţăm la controlul asupra reacţiilor emoţionale cotidiene şi îl cedăm amintirilor şi mediului, adică sistemului automat. Acest set subconştient de răspunsuri de rutină a fost subiectul multor comparaţii, printre care şi asocierea cu un pilot automat şi cu programele care se desfăşoară în fundalul unui sistem de operare. Astfel de analogii doresc să ne sugereze o anumită idee şi anume aceea că, dincolo de suprafaţa propriului conştient, se mai află ceva care ne controlează comportamentul.
Iată un exemplu menit să vină în sprijinul celor de mai sus. Să ne închipuim că, în tinereţe, v-aţi întors într-o zi acasă şi v-aţi găsit animalul de companie preferat zăcând mort pe podea. Aşa cum se obişnuieşte să se spună, fiecare impresie senzorială a experienţei respective vi s-ar fi întipărit cu fierul roşu în creier. Experienţa ar fi lăsat urme adânci.
Cu experienţe traumatizante precum cea prezentată mai sus, este uşor de înţeles cum acel gen de emoţii pot deveni inconştiente, răspunsuri memorate la aspecte din mediu care ne aduc aminte de pierderile suferite. Până în momentul de faţă aţi aflat că, atunci când vă gândiţi la o experienţă marcantă, puteţi genera în creier şi în corp aceleaşi emoţii ca şi cum întâmplarea s-ar mai petrece încă o dată. Ca să se activeze programul în cauză nu e nevoie decât de un gând hoinar sau de o singură reacţie la vreun eveniment apărut în lumea exterioară şi începeţi să resimţiţi durerea provocată de suferinţa din trecut. Stimulul poate fi un câine care arată cum arăta al dumneavoastră sau o vizită într-un loc unde l-aţi dus cândva, pe când era doar un pui. Indiferent de natura stimulului senzorial, acesta vă activează o emoţie. Aceste elemente care declanşează emoţii pot fi evidente sau subtile, însă toate vă afectează la nivel subconştient şi, înainte de a putea prelucra ce s-a întâmplat, v-aţi şi întors în acea stare emoţională/chimică de suferinţă, furie şi tristeţe.
Odată ce s-a petrecut acest lucru, corpul este cel care dirijează mintea. Vă puteţi folosi raţiunea, conştientul ca să încercaţi să ieşiţi din această stare emoţională dar, în mod invariabil, veţi avea sentimentul că nu mai deţineţi controlul.
Să ne gândim la Pavlov şi la câinii acestuia. Prin 1890, tânărul om de ştiinţă rus a legat câţiva câini de o masă, a sunat un clopoţel şi apoi le-a servit o cină copioasă. Cu timpul, după expunerea repetată a câinilor la acelaşi stimul, acesta suna pur şi simplu clopoţelul, iar câinii începeau automat să saliveze în aşteptare.
Această reacţie poartă numele de reflex condiţionat, iar procesul se petrece automat. De ce ? Deoarece organismul începe să răspundă autonom (să ne amintim de sistemul nervos autonom). Cascada de reacţii chimice declanşate în doar câteva clipe modifică organismul din punct de vedere fiziologic, dar la nivel inconştient - cu efort conştient scăzut sau chiar absent.
Acesta este unul dintre motivele pentru care schimbarea este atât de dificilă. Conştientul poate fi în prezent, dar organismul care acţionează subconştient trăieşte în trecut. Dacă începem să ne aşteptăm ca în viitor să apară un eveniment previzibil asociat unei amintiri din trecut, suntem precum câinii respectivi. O experienţă trăită cu o anumită persoană sau un anume lucru, la un anume moment şi într-un anume loc din trecut, ne determină automat (sau autonom) o reacţie fiziologică.
Odată ce ne dezbărăm de dependenţele emoţionale înrădăcinate în trecut, nu vor mai exista factori de influenţă care să ne facă să ne întoarcem la aceleaşi programe automate ale vechiului sine.
Începe să capete sens faptul că, deşi "gândim" sau "credem" că trăim în prezent, există o mare posibilitate ca trupul să ne trăiască în trecut.
Emoţii, dispoziţii, temperament, personalitate: cum ne condiţionăm corpul să trăiască în trecut
Din păcate pentru cei mai mulţi dintre noi, de vreme ce creierul funcţionează întotdeauna prin repetiţie şi asociere, nu este nevoie de o traumă majoră pentru a se produce efectul de corp care se transformă în minte (vezi Dispenza, Joe, Antrenează-ţi creierul. Strategii şi tehnici de transformare mentală, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012). Chiar şi cei mai mici factori declanşatori provoacă răspunsuri emoţionale puternice, ca şi cum ar fi dincolo de puterea noastră de a le controla.
De exemplu, sunteţi în maşină, în drum spre serviciu, şi vă opriţi la cafeneaua dumneavoastră obişnuită; aici descoperiţi însă că şi-au epuizat complet stocul de cafea cu aromă de alune, preferata dumneavoastră. Dezamăgit, vă întrebaţi, scrâşnind printre dinţi, de ce o afacere atât de mare cum e cafeneaua asta nu-şi poate face un stoc mai mare dintr-o aromă atât de populară. Ajuns la muncă, vă enervaţi la vederea unei alte maşini care ocupă locul dumneavoastră preferat de parcare. Păşiţi în liftul gol şi vă simţiţi exasperat când descoperiţi că a mai fost cineva înaintea dumneavoastră, care a apăsat pe toate butoanele.
Când, în sfârşit, intraţi în birou, cineva comentează: "Ce-ai păţit ? Pari cam abătut". Povestiţi ce vi s-a întâmplat, iar interlocutorul îşi arată înţelegerea. Trageţi concluzia: "Sunt prost dispus. O să-mi treacă."
Problema e că nu trece.
Dispoziţia este o stare chimică de a fi, în general de scurtă durată, care exprimă o reacţie emoţională prelungită. Ceva anume din propriul mediu - în cazul de faţă, negustorul de cafea care n-a reuşit să vă dea ce aveţi nevoie, urmat de celelalte neplăceri minore - declanşează o reacţie emoţională. Substanţele chimice ale emoţiei respective nu se consumă imediat, astfel încât efectul acestora persistă un timp. Eu numesc acest fenomen perioada de refracţie, care cuprinde intervalul dintre eliberarea iniţială şi diminuarea efectului respectiv (Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, ed. a III-a, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008. Vezi şi Goleman, Daniel şi Dalai Lama, Emoţiile distructive. Cum le putem depăşi, ed. a IlI-a, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013). În mod evident, cu cât perioada de refracţie este mai îndelungată, cu atât mai mult se resimt sentimentele respective. Situaţiile în care perioada chimică de refracţie a unei reacţii emoţionale durează ore sau zile în şir poartă numele de dispoziţie.
Ce se întâmplă când dispoziţia recent declanşată persistă ? Din ziua cu pricina, aţi rămas cam deprimat, iar acum priviţi prin sală în timpul unei şedinţe şi nu vă puteţi gândi la nimic altceva decât că omul acela poartă o cravată hidoasă, iar vocea nazală a şefului sună mai enervant decât dacă aţi trece cu unghiile peste o tablă.
La acest moment, nu sunteţi doar într-o dispoziţie proastă, ci manifestaţi o trăsătură temperamentală, o tendinţă spre manifestarea ca obişnuinţă a unei emoţii prin anumite comportamente. Un temperament este o reacţie emoţională cu o perioadă de refracţie ce poate dura de la câteva săptămâni la luni de zile.
În cele din urmă, dacă persistaţi în perioada de refracţie timp de luni şi ani, tendinţa respectivă se transformă într-o trăsătură de personalitate, moment în care în ochii celor din jur deveniţi "ursuz", "plin de resentimente" sau "critic".
Trăsăturile noastre de personalitate se bazează frecvent pe emoţii simţite în trecut. în cea mai mare parte a timpului, personalitatea (felul în care gândim, acţionăm şi simţim) este ancorată în trecut. Aşa că, pentru a ne transforma personalitatea, trebuie să ne modificăm emoţiile pe care le memorăm. Trebuie să ieşim din trecut.
Creaţi diferite stări de a fi
Evoluţia diferitelor perioade de refracţie. Experienţa avută provoacă o reacţie emoţională, care se poate transforma apoi într-o dispoziţie, pe urmă în temperament şi, în cele din urmă, într-o trăsătură de personalitate. Ca personalităţi, noi ne memorăm reacţiile emoţionale şi trăim în trecut.
Nu putem să ne schimbăm atunci când trăim într-un viitor previzibil
Mai există o cale prin care ne putem împotmoli şi bloca propria transformare. Corpul poate fi antrenat pentru a juca rolul de minte, în scopul de a trăi într-un viitor previzibil, pe baza amintirii trecutului cunoscut - lipsindu-ne astfel, din nou, de preţiosul moment "prezent".
După cum ştiţi, ne putem condiţiona corpul să trăiască în viitor. Cu siguranţă că acesta poate fi un mijloc de a ne îmbunătăţi viaţa, atunci când facem o opţiune conştientă de a ne concentra asupra unei experienţe dorite noi, aşa cum a procedat fiica mea atunci când şi-a creat de la zero slujba de peste vacanţa de vară în Italia. După cum demonstrează exemplul ei, dacă ne concentrăm asupra unui eveniment viitor pe care ni-l dorim, planificând apoi cum ne vom pregăti sau cum ne vom comporta, va exista un moment în care ne va fi atât de clar şi vom fi atât de concentraţi asupra acelui viitor posibil, încât gândurile care ne preocupă vor începe să se transforme în experienţa însăşi. Odată gândul transformat în experienţă, produsul final al acestuia va fi o emoţie. Când începem să trăim emoţia evenimentului respectiv înainte de petrecerea sa efectivă, corpul (în calitatea acestuia de minte care acţionează inconştient) începe să reacţioneze ca şi cum evenimentul s-ar desfăşura deja.
Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă, bazându-ne pe o amintire a trecutului, începem să anticipăm o experienţă indezirabilă în viitor sau chiar suntem obsedaţi de cea mai rea dintre posibilităţi ? Într-un astfel de moment, corpul nu mai e nici în prezent, nici în trecut, ci trăieşte în viitor, care are însă la bază un concept al trecutului.
Când se întâmplă acest lucru, corpul nu-şi mai dă seama de diferenţa dintre evenimentul efectiv manifestat în realitate şi cele trăite la nivel mental. Pentru că amorsăm corpul să aibă la dispoziţie substanţele chimice în vederea oricăror evenimente despre care credem că s-ar putea întâmpla, corpul începe să se pregătească. Şi, într-un mod foarte concret, corpul se află în mijlocul evenimentului.
Să vă ofer un exemplu de trăire în viitor pe baza trecutului. Să ne închipuim că vi s-a solicitat să ţineţi o conferinţă în faţa a 350 de ascultători dar, din cauza amintirilor pe care vi le-au lăsat dezastrele oratorice anterioare din trecutul dumneavoastră îndepărtat, vă e groază să vă adresaţi unui public. Ori de câte ori vă gândiţi la conferinţa care va urma, vă vizualizaţi stând acolo, bâlbâindu-vă şi pierzându-vă şirul gândurilor. Corpul începe să reacţioneze ca şi cum acest eveniment viitor s-ar desfăşura deja - vi se încordează umerii, inima vă bate puternic şi transpiraţi abundent. Pe măsură ce anticipaţi acea mult detestată zi, vă determinaţi organismul să trăiască deja în realitatea anxiogenă respectivă.
Prins în capcana eventualităţii unui alt eşec şi obsedat de acesta, deveniţi atât de preocupat de această realitate anticipată, încât nu vă puteţi concentra la nimic altceva. Mintea şi trupul vă sunt polarizate, deplasându-se dinspre trecut spre viitor şi înapoi în trecut. În consecinţă, vă negaţi şansa experimentării unui minunat rezultat viitor.
Cu valoare de exemplu de viaţă trăită într-un viitor previzibil, să spunem că, de ani de zile, întâmpinaţi fiecare nouă zi numai pentru a aluneca, automat, în acelaşi set de acţiuni inconştiente. Corpul vă este atât de obişnuit să anticipeze realizarea comportamentelor cotidiene, încât trece, aproape mecanic, de la o sarcină la alta. Adică hrănitul câinelui, spălatul pe dinţi, îmbrăcatul, pregătitul ceaiului, dusul gunoiului, strânsul corespondenţei... ştiţi ce vreau să spun. Deşi primul gând al dimineţii ar putea fi să faceţi altceva, vă treziţi cumva efectuând aceleaşi acţiuni, într-un mod pasiv.
După repetarea acestor tipuri de acţiuni timp de un deceniu sau două, corpul s-a obişnuit să aştepte "nerăbdător" să realizeze aceste activităţi. De fapt, el este programat subconştient să trăiască în viitor, permiţându-vă astfel să "adormiţi la volan"... s-ar putea spune că nici nu mai conduceţi, de fapt, maşina. Acum, corpul nu mai poate exista în prezent şi este amorsat să vă controleze, operând o armată de programe inconştiente, în timp ce dumneavoastră vă lăsaţi pe spate şi îi daţi voie să se îndrepte către vreun destin banal, anticipat.
Depăşirea obişnuinţelor aproape automate şi renunţarea la obiceiul de a anticipa viitorul au nevoie de capacitatea de a trăi dincolo de limitele temporale (mai multe amănunte veţi primi mai încolo).
Viaţa în trecut, care vă este şi viitor
Iată un nou exemplu care demonstrează felul în care emoţiile cu care ne-am obişnuit creează un viitor pe măsură. Sunteţi invitat la un grătar de către un coleg, ca să sărbătoriţi ziua de 4 iulie. Sunt invitaţi toţi colegii din departament. Pe gazdă n-o prea puteţi suferi pentru că vrea să fie, invariabil, "numărul unu" şi n-o deranjează să afle toată lumea.
La toate evenimentele de până acum pe care le-a organizat, v-aţi simţit groaznic, individului nescăpându-i niciun prilej să vă enerveze. Pe măsură ce maşina se apropie de locuinţa lui, nu vă puteţi gândi la altceva decât la felul în care, la ultima petrecere dată, i-a sculat pe toţi de la masă ca să le arate cum îi dăruia el nevestei un BMW nou. N-aveţi nicio îndoială, cum i-aţi şi spus colegului celui mai apropiat toată săptămâna de dinaintea grătarului, că vă aşteaptă o zi infernală. Şi chiar aşa se va şi dovedi. Treceţi pe roşu la stop şi primiţi amendă. Unul dintre colegi îşi varsă berea pe pantalonii dumneavoastră şi pe cămaşă. Hamburgerul pe care l-aţi cerut, nu prea tare prăjit, e aproape crud.
Dată fiind atitudinea dumneavoastră (starea de a fi) de la bun început, cum v-aţi fi putut aştepta ca lucrurile să se petreacă altfel ? V-aţi trezit anticipând că ziua se va întipări în anale ca o zi de groază şi aşa a şi fost. Aţi pendulat între obsesia pentru un viitor nedorit (anticipând ce se va întâmpla) şi traiul în trecut (comparând stimulii primiţi acum cu cei primiţi anterior), astfel că aţi obţinut mai multe copii ale aceluiaşi lucru.
Dacă începeţi să ţineţi evidenţa propriilor gânduri şi să le notaţi, veţi constata că majoritatea timpului fie gândiţi anticipativ, fie priviţi înapoi.
Trăiţi-vă noul viitor dorit în preţiosul moment prezent
