S-ar putea să obiectaţi că n-aveţi cum să ştiţi despre ce senzaţii şi sentimente este vorba, pentru că nu aţi cunoscut niciodată experienţa de a fi înzestrat cu astfel de trăsături şi de a fi acel model ideal de sine. Vă răspund că trupul poate trăi aşa ceva înainte de apariţia vreunei dovezi fizice şi înaintea simţurilor: dacă în viaţa dumneavoastră s-ar manifesta, realmente, un eveniment viitor pe care vi-l doriţi şi pe care nu l-aţi trăit efectiv niciodată, trebuie să fiţi de acord că aţi trăi o emoţie superioară precum bucurie, plăcere sau recunoştinţă... aşa vă puteţi, în mod firesc, concentra pe acestea. În loc să rămâneţi sclavii unor emoţii care constituie numai un reziduu al trecutului, vă folosiţi acum de emoţii superioare ca să creaţi un viitor nou.

Emoţiile superioare de gratitudine, iubire şi aşa mai departe prezintă frecvenţe mai înalte, care vă vor ajuta să treceţi într-o stare de a fi în care să (vă) puteţi simţi ca şi cum evenimentele dorite au avut, de fapt, loc. Dacă vă aflaţi într-o stare caracterizată de sentimente nobile, atunci transmiteţi în câmpul cuantic un semnal conform căruia evenimentele s-au întâmplat deja. Sentimentul de recunoştinţă vă permite să vă condiţionaţi emoţional corpul astfel încât să creadă că motivul recunoştinţei s-a manifestat deja în realitate. Activându-vă şi coordonându-vă cei trei creieri, meditaţia vă permite să treceţi de la a gândi la a fi şi, din momentul în care vă aflaţi într-o nouă stare de a fi, sunteţi mai dispus să acţionaţi şi să gândiţi la acelaşi nivel cu acela al stării de a fi.

Vă gândiţi poate că ar fi dificil să intraţi într-o stare de recunoştinţă sau să mulţumiţi înainte de manifestarea evenimentului în realitate. Este posibil să fi trăit conform unei emoţii memorate care devenise în asemenea grad o parte din propria identitate, la nivel subconştient, încât acum nu (vă) puteţi simţi în niciun alt fel decât acela cu care v-aţi obişnuit ? Dacă este adevărat în cazul dumneavoastră, poate că identitatea dumneavoastră este dependentă de percepţia celor din jur pentru a vă distrage şi a vă influenţa felul în care vă simţiţi pe dinăuntru.

În capitolul care urmează ne propunem să analizăm cum să reducem acest decalaj şi să înfăptuim adevărata eliberare. Când puteţi simţi imediat recunoştinţă sau bucurie, ori atunci când vă puteţi îndrăgosti de viitor - fară să aveţi nevoie de vreo persoană, vreun lucru sau vreo experienţă care să vă facă să vă simţiţi aşa - atunci veţi avea acces la aceste emoţii superioare care să vă alimenteze creaţiile.

CAPITOLUL 7

Golul

Stăteam întins pe canapea într-o zi şi mă gândeam cum e să fii fericit. Cum reflectam eu aşa asupra lipsei mele totale de fericire, m-am gândit ce discurs de încurajare mi-ar fi ţinut, pe loc, toţi cei importanţi din viaţa mea. Şi mi-am închipuit ce mi-ar fi spus: Ai un noroc incredibil. Ai o familie minunată şi nişte copii extraordinari. Ai reuşit în meserie. Ţii conferinţe în faţa a mii de oameni, călătoreşti prin lumea întreagă şi ajungi prin locuri pe unde nu ajunge toată lumea, ai apărut în filmul What The BLEEP Do We Know !?, iar mesajul tău a încântat o mulţime de oameni. Ai scris chiar şi o carte care are succes şi se vinde bine. Ar fi punctat toate aspectele emoţionale şi logice corecte. Dar, din punctul meu de vedere, ceva nu era în ordine.

Mă aflam într-un moment din viaţă în care, la fiecare sfârşit de săptămână, călătoream dintr-un oraş într-altul ţinând conferinţe; mi se întâmpla, câteodată, să merg în două oraşe într-un interval de trei zile. Mi-a dat prin cap că eram atât de ocupat încât n-aveam timp să pun efectiv în practică ce-i învăţam pe alţii să facă.

A fost un moment descurajant, pentru că am început să văd că toată fericirea mea se baza pe intervenţia unor factori din exterior şi că bucuria pe care o simţeam când călătoream şi le vorbeam oamenilor n-avea nimic de-a face cu fericirea adevărată. Mi se părea că aveam nevoie de toţi, de toate obiectele şi locurile din afara mea ca să mă simt bine. Imaginea aceasta pe care o proiectam în faţa lumii depindea de factori externi. Şi, când nu eram în lume, vorbind oamenilor sau dând interviuri ori tratând pacienţi, şi eram acasă, mă simţeam gol.

Să nu mă înţelegeţi greşit: din anumite puncte de vedere, lucrurile acelea din afara mea erau extraordinare. Oricine care mă vedea ţinând conferinţe, profund concentrat asupra unei prezentări în timpul unui zbor sau răspunzând - dintr-un aeroport sau dintr-un hol de hotel - la zeci de e-mailuri, v-ar fi spus că păream destul de fericit.

Tristul adevăr este acela că dacă m-aţi fi întrebat pe mine într-un astfel de moment, aş fi dat probabil un răspuns foarte asemănător: Da, lucrurile stau foarte bine. Îmi e bine. Sunt un tip norocos.

Dar dacă mă prindeaţi într-un moment de linişte, când nu eram bombardat de toţi ceilalţi stimuli, aş fi răspuns complet diferit: Ceva nu e în ordine. Nu mă simt în apele mele. Totul se simte la fel, nimic nou. Lipseşte ceva.

În ziua în care am recunoscut care era nucleul nefericirii mele, mi-am dat seama şi de motivul pentru care aveam nevoie de lumea din jur ca să-mi aduc aminte cine eram. Identitatea mea se transformase în oamenii cărora le vorbeam, oraşele pe unde mergeam, lucrurile pe care le făceam în cursul călătoriilor şi experienţele de care aveam nevoie ca să mă reafirm ca persoana care poartă numele de Joe Dispenza. Şi, când nu mă aflam în preajma nimănui care să mă ajute să aduc în prim-plan această personalitate pe care lumea o putea recunoaşte ca fiind eu însumi, nu mai eram sigur cine eram eu. De fapt, am constatat că întreaga mea fericire, aşa cum le apărea ea celorlalţi, nu era decât o reacţie la stimuli din exterior care mă făceau să mă simt într-un fel sau în altul. Pe urmă am înţeles că eram total dependent de propriul mediu, precum şi că sugestiile din exterior îmi erau necesare ca să-mi consolideze dependenţa emoţională.

Ce moment a fost pentru mine ! Auzisem de un milion de ori că fericirea vine din interior, dar niciodată nu mă izbise ca acum.

Cum stăteam eu întins pe canapeaua din casă în ziua aceea, m-am uitat pe geam afară şi am avut o viziune. Mi-am văzut cele două mâini, una peste cealaltă, despărţite de un gol.

Discrepanţa identitară

Figura 7A - Discrepanţa dintre "cum suntem în realitate" şi "cum părem".

Mâna de deasupra reprezenta cum păream eu în afară, iar cea de dedesubt ce ştiam eu că e pe dinăuntru. Reflectând asupra propriului sine, am întrezărit ideea că noi, oamenii, trăim într-o dualitate, ca două entităţi separate - "cum părem" şi "cum suntem cu adevărat".

Cum părem este imaginea sau faţada pe care o proiectăm spre lume. Sinele acela constă din tot ce facem ca să arătăm într-un anume fel în ochii lumii şi să prezentăm celor din jur o realitate exterioară coerentă şi consecventă.

Cum suntem noi cu adevărat, idee reprezentată de mâna de dedesubt, este felul în care (ne) simţim, mai ales când nu suntem distraşi de mediul exterior. Constă din emoţiile noastre familiare atunci când nu suntem preocupaţi de "viaţă". Este ceea ce ascundem despre noi înşine.

Când memorăm stări emoţionale generatoare de dependenţă precum vină, ruşine, frică, anxietate, spirit critic, depresie, înfumurare ori ură, creăm o discrepanţă între felul în care apărem în ochii lumii şi felul în care suntem în realitate. Prima imagine evocă cum vrem noi să ne vadă ceilalţi, iar cea de-a doua reprezintă starea noastră de a fi atunci când nu interacţionăm cu toate variatele experienţe, lucruri şi persoane, în diferitele momente şi în diversele locuri din viaţa noastră. Dacă stăm liniştiţi suficient de mult timp, neimplicaţi în nicio acţiune, începem să simţim ceva. Acel ceva este sinele nostru adevărat.

Straturile emoţionale pe care le memorăm şi care creează discrepanţa

Figura 7B - Mărimea discrepanţei diferă de la o persoană la alta. Cum suntem cu adevărat şi cum părem sunt separate de sentimentele pe care le memorăm în diferitele momente ale vieţii (pe baza experienţelor trecute). Cu cât e mai mare discrepanţa, cu atât e mai pronunţată dependenţa de emoţiile memorate.

Strat după strat, îmbrăcăm diferite emoţii care ne formează identitatea. Pentru a ne aminti cine credem că suntem, trebuie să recreăm aceleaşi experienţe ca să ne reafirmăm personalitatea şi emoţiile care îi corespund. Ca identitate, ne ataşăm de universul nostru exterior, identificându-ne cu toţi şi toate, ca să ne amintim cum dorim să ne proiectăm în lume.

Cum părem celorlalţi devine faţada personalităţii noastre, care se bazează pe lumea exterioară ca să-şi aducă aminte cine e în calitate de "cineva". Identitatea acesteia este pe deplin ataşată de mediu. Personalitatea face tot ce îi stă în putinţă să ascundă ce simte cu adevărat sau ca să alunge acea senzaţie de gol: Eu am maşinile acelea. Eu îi cunosc pe oamenii aceia. Eu am fost acolo. Eu pot face lucrurile acestea. Eu am trăit toate aceste experienţe. Eu lucrez la această companie. Eu am reuşit... este cine credem noi că suntem în raport cu tot ce se află în jurul nostru.

Dar nu e acelaşi lucru cu cine suntem - ce simţim - fară stimulare din partea circumstanţelor exterioare: sentimente de ruşine şi mânie provocate de o căsnicie nereuşită; frica de moarte şi nesiguranţa legată de viaţa de apoi, generate de pierderea unei persoane iubite sau chiar a unui animal îndrăgit; un sentiment de inadecvare din cauza insistenţei unuia dintre părinţi de a fi perfect şi de a te realiza cu orice preţ; un sentiment reprimat de nedreptate din cauza condiţiilor economice precare în care am crescut; o preocupare legată de faptul că nu avem acel corp dezirabil pe care societatea în care trăim îl pretinde. Astfel de sentimente sunt ceea ce dorim să ascundem.

Aşa suntem noi adevărat, acesta este sinele nostru real, care se ascunde în spatele imaginii pe care o proiectăm. Nu suportăm să înfăţişăm acel sine în faţa lumii, aşa că ne prefacem că suntem altcineva. Creăm un fel de programe automate memorate care funcţionează ca să ne ascundă părţile vulnerabile. Cu alte cuvinte, ceea ce facem, în esenţă, este să minţim cu privire la cine suntem pentru că suntem conştienţi că moravurile sociale nu sunt îngăduitoare cu o astfel de persoană. Acesta este acel "nimeni" persoana de care ne îndoim că alţii ar simpatiza-o şi accepta-o.

În special în perioada tinereţii, când ne formăm identitatea, suntem mai înclinaţi să ne angajăm într-un astfel de bal mascat, îi vedem pe adolescenţi cum încearcă diferite identităţi aşa cum îşi încearcă şi hainele. Şi, pe drept cuvânt, ceea ce poartă tinerii este deseori o reflexie mai curând a ceea ce vor să fie, decât a ceea ce sunt cu adevărat. Întrebaţi orice specialist în domeniul sănătăţii mentale, specializat în lucrul cu tinerii, şi vă va spune că adolescenţa poate fi definită printr-un singur cuvânt - insecuritate. În consecinţă, pentru adolescenţi şi preadolescenţi, conformismul şi clasificarea sunt considerate generatoare de securitate.

Mai curând decât să lăsăm lumea să afle cum suntem cu adevărat, adoptăm şi ne adaptăm (în condiţiile în care toată lumea ştie ce păţesc cei percepuţi a fi diferiţi de ceilalţi). Lumea este complexă şi înspăimântătoare, dar o facem mai puţin înfricoşătoare şi mult mai simplă împărţindu-i pe toţi în grupuri. Alegem un grup. Sorbim din mirajul pe care îl considerăm cel mai potrivit.

În final, identitatea respectivă sfârşeşte prin a ni se potrivi. Creştem în ea. Sau cel puţin asta ne spunem. Împreună cu insecuritatea vine şi o conştiinţă foarte marcată de sine. Întrebările abundă: Aşa sunt eu cu adevărat ? Aşa vreau să fiu cu adevărat ? Dar e mult mai uşor să ignorăm astfel de întrebări decât să căutăm răspunsuri la ele.

Experienţele de viaţă ne definesc identitatea. Dacă ne menţinem ocupaţi, ţinem emoţiile nedorite în frâu

Purtăm cu toţii urmele experienţelor traumatice sau dificile trăite în tinereţe. Încă din primii ani de viaţă, am trecut prin evenimente definitorii ale căror emoţii au contribuit, strat după strat, la edificarea persoanei în care ne-am transformat. Să privim lucrurile în faţă: am fost cu toţii marcaţi de evenimente încărcate emoţional. În timp ce revedeam, în mod repetat, cu ochii minţii vreuna dintre experienţele respective, corpul începea să retrăiască la nesfârşit întâmplarea, doar prin forţa gândului. Am prelungit atâta vreme perioada de refracţie a emoţiei, încât am trecut de la o simplă reacţie emoţională la o dispoziţie, apoi la o caracteristică de temperament şi, în cele din urmă, la o trăsătură de personalitate.

Tineri fiind, ne ocupăm timpul cu lucruri care, un timp, stăvilesc aceste emoţii vechi, adânci, ascunzându-le sub preş. Este îmbătător să ne facem prieteni noi, să călătorim în locuri necunoscute, să muncim din greu şi să avansăm în funcţie, să învăţăm să facem ceva nou sau să ne apucăm de un sport neîncercat până acum. Rareori ni se întâmplă însă să ne dea prin cap bănuiala că multe dintre aceste acţiuni sunt motivate de sentimente rămase în urma anumitor evenimente anterioare din viaţă.

Şi pe urmă devenim cu adevărat ocupaţi. Mergem la şcoală, poate apoi la facultate, ne cumpărăm o maşină, ne mutăm în alt oraş, stat sau ţară, ne lansăm într-o carieră, întâlnim persoane noi, ne căsătorim, ne cumpărăm casă, avem copii, adoptăm animale, poate divorţăm, practicăm sporturi, începem o relaţie nouă, ne ocupăm de un hobby... Ne folosim de tot ce cunoaştem în lumea din jur ca să ne definească identitatea şi să ne distragă de la ceea ce simţim cu adevărat pe dinăuntru. Şi, dat fiind faptul că toate aceste experienţe unice produc miriade de emoţii, observăm că emoţiile respective par să şteargă orice senzaţii şi sentimente pe care le ascundem. Un timp, merge.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Atingem cu toţii culmi superioare prin eforturile pe care le facem în diferitele perioade ale anilor noştri de dezvoltare. Pentru realizarea multor lucruri din viaţă, trebuie să ne forţăm pe noi înşine ca să ieşim din zonele de confort şi să ne transcendem sentimentele obişnuite care ne defineau odată. Sunt, desigur, conştient de această dinamică a vieţii. Dar, atunci când nu ne depăşim niciodată limitările şi continuăm să ne cărăm povara venită din trecut, ne va prinde totdeauna din urmă. Lucru care se întâmplă începând de pe la 35 de ani (cu mici variaţii de la o persoană la alta).

Vârsta de mijloc: o serie de strategii pentru ca sentimentele îngropate să rămână aşa

Ajunşi pe la 35 sau 45 de ani, când personalitatea ne este formată complet, am trăit multe dintre experienţele pe care le are de oferit viaţa. Şi, ca urmare, suntem în mare capabili să anticipăm rezultatul majorităţii experienţelor; ştim ce senzaţii ne vor trezi înainte de a le trăi efectiv. Din cauza multelor relaţii bune şi rele avute în viaţă, a faptului că am avut experienţa competiţiei profesionale, iar acum cariera ni s-a aşezat, pentru că am suferit pierderi şi am repurtat succese sau fiindcă ştim ce ne place şi ce nu, cunoaştem nuanţele vieţii. Odată ce putem prezice emoţiile care ne aşteaptă probabil înainte de experienţa efectivă, decidem dacă ne dorim să trăim acel eveniment "cunoscut" încă înainte de petrecerea sa efectivă. Iar toate acestea se desfăşoară, bineînţeles, dincolo de cortina conştientului nostru.

Acesta este punctul în care lucrurile încep să se încurce. Pentru că putem prezice sentimentele şi senzaţiile pe care ni le vor provoca majoritatea evenimentelor, ştim deja ce anume ne va şterge sentimentele faţă de ceea ce suntem cu adevărat. Şi totuşi, când ajungem la jumătatea vieţii, nimic nu mai poate şterge complet această senzaţie de gol.

Vă treziţi în fiecare dimineaţă şi vă simţiţi aceeaşi persoană. Mediul înconjurător, pe care v-aţi sprijinit atât ca să scăpaţi de vină sau de suferinţă, nu mai estompează aceste sentimente. Şi cum ar putea ? Ştiţi deja că, odată consumate emoţiile generate de lumea din jur, vă întoarceţi la aceeaşi stare obişnuită de leopard care nu şi-a schimbat petele.

Aceasta este criza vârstei de mijloc pe care o cunosc atâţia oameni. Unii încearcă din răsputeri să-şi ţină sentimentele îngropate acolo unde sunt, aruncându-se şi mai frenetic în realitatea exterioară. Cumpără maşini sport noi (obiect), închiriază o barcă (alt obiect). Unii pleacă într-o vacanţă lungă (locuri). Alţii se înscriu într-un club nou ca să întâlnească alţi oameni şi să-şi facă prieteni noi (oameni). Alţii îşi fac operaţii estetice (trup). Mulţi îşi redecorează sau îşi reconstruiesc casa din temelii (dobândesc obiecte şi trăiesc într-un mediu nou).

Toate acestea sunt eforturi inutile de a face sau a încerca ceva nou, întreprinse ca se simtă bine sau altfel. Emoţional vorbind, însă, noutatea odată trecută, se trezesc înţepeniţi în aceeaşi identitate. Revin la ceea ce sunt cu adevărat (adică la mâna de dedesubt). Sunt atraşi înapoi către aceeaşi realitate în care trăiesc de ani de zile, numai pentru a-şi întreţine senzaţia că identitatea lor coincide cu ceea ce cred ei că sunt. În realitate, însă, cu cât întreprind mai multe - cu cât cumpără şi consumă mai mult - cu atât devine mai evidentă senzaţia generată de "cum sunt ei cu adevărat".