De la gândire la acţiune: neocortexul prelucrează cunoştinţele, apoi ne îndeamnă să trăim ce am învăţat

Creierul nostru "gânditor", intelectual, este neocortexul învelişul exterior cu formă de miez de nucă al creierului nostru. Cel mai nou şi avansat echipament neurologic al omenirii, neocortexul constituie sediul minţii conştiente, al identităţii noastre, precum şi al altor funcţii superioare. Lobul frontal, prezentat într-un capitol anterior, este una dintre cele patru componente ale neocortexului.

În principal, neocortexul este arhitectul sau proiectantul creierului, care ne permite să învăţăm, să ne amintim, să raţionăm, să analizăm, să proiectăm, să creăm, să cântărim posibilităţi, să inventăm şi să comunicăm. Neocortexul vă conectează la realitatea din jur, deoarece aici este locul în care introduceţi datele transmise de auz şi văz, de exemplu.

În general, neocortexul prelucrează cunoştinţele şi experienţa. Mai întâi, cunoştinţele sunt strânse sub formă de fapte sau de informaţie semantică (concepte filosofice sau teoretice ori idei pe care le aflaţi pe calea intelectului), care îndeamnă neocortexul să formeze conexiuni şi circuite sinaptice suplimentare.

În al doilea rând, în momentul în care decideţi să personalizaţi sau să aplicaţi cunoştinţele dobândite, cu alte cuvinte să vădiţi cele aflate, veţi crea, în mod invariabil, o experienţă nouă, ceea ce va determina formarea la nivelul neocortexului a unor configuraţii de neuroni, numite reţele neuronale. Aceste reţele consolidează circuitele cunoştinţelor dobândite pe cale intelectuală.

Dacă neocortexul ar avea un motto, acesta ar putea suna aşa: "Cunoştinţele sunt pentru minte".

Mai simplu spus, cunoaşterea este precursorul experienţei: neocortexul este răspunzător de prelucrarea ideilor netrans-puse încă în experienţă şi care există ca potenţial pe care să-l adoptaţi, la un moment dat, în viitor. Când nutriţi gânduri noi, începeţi să vă gândiţi să vă schimbaţi comportamentul astfel încât să puteţi acţiona diferit în cazul apariţiei unei oportunităţi, în vederea obţinerii altui rezultat. Mai departe, modificându-vă felul obişnuit de acţiune şi comportamentele tipice, trebuie să se întâmple ceva nou, ieşit din tipare, care să genereze un nou eveniment de viaţă.

De la evenimente noi la emoţii noi: creierul limbic produce substanţe chimice pentru a ne ajuta să ne amintim experienţele

Creierul limbic (cunoscut şi sub numele de creier de mamifer), amplasat dedesubtul neocortexului, este cea mai dezvoltată şi specializată zonă a creierului la toate celelalte mamifere, cu excepţia omului, delfinilor şi primatelor superioare. Creierul limbic mai poate fi numit "creier chimic" sau "creier emoţional".

Când vă aflaţi în toiul unei experienţe inedite, iar simţurile vă transmit un val corespunzător de informaţie din mediul înconjurător către neocortex, reţelele sale neurologice se organizează astfel încât să poată reflecta evenimentul. Astfel, experienţa îmbogăţeşte creierul chiar mai mult decât o fac cunoştinţele noi.

În momentul în care reţelele respective de neuroni se activează într-o configuraţie specifică noii experienţe, creierul emoţional produce şi eliberează substanţe chimice sub formă de peptide. Acest cocteil de substanţe are o semnătură specifică şi reflectă emoţiile prin care treceţi la momentul respectiv. Aşa cum ştiţi, emoţiile sunt produşii finali ai experienţei - o experienţă nouă creează o emoţie nouă (care transmite semnale noi către gene noi). Astfel, emoţiile îi transmit organismului să înregistreze chimic evenimentul, iar dumneavoastră începeţi să întrupaţi cele aflate.

În acest proces, creierul limbic îşi oferă sprijinul prin formarea de amintiri de durată: experienţele se pot aminti mai uşor pentru că ne aducem aminte ce ne-a făcut evenimentul să simţim din punct de vedere emoţional. (Neocortexul şi creierul limbic împreună ne dau capacitatea de-a forma amintiri declarative - cu alte cuvinte, putem declara ce am aflat sau ce am trăit (vezi Dispenza, Joe, Antrenează-ţi creierul ! Strategii şi tehnici de transformare mentală. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012).

Şi-atunci, iată cum suntem marcaţi emoţional de experienţe cu mare încărcătură. Toţi cei căsătoriţi vă pot spune unde erau şi ce făceau când au cerut sau au fost ceruţi în căsătorie. Poate că erau la o cină plăcută pe terasa restaurantului preferat, lăsându-se mângâiaţi de briza călduţă a serii de vară şi bucurându-se de priveliştea asfinţitului pe strunele blânde ale unei piese de Mozart din fundal, când el s-a ridicat şi a îngenuncheat, întinzându-i o cutiuţă neagră, şi ea a acceptat.

Combinaţia tuturor acestor aspecte pe care le trăiau la momentul respectiv i-a făcut să se simtă cu totul altfel în comparaţie cu sinele lor normal. Echilibrul lor chimic specific din interior, memorat de sinele care le conferea identitatea, a fost răsturnat de ceea ce vedeau, auzeau şi simţeau. Într-un anume sens, s-au trezit din starea determinată de stimulii obişnuiţi de mediu, de rutină, care le bombardau de obicei creierul şi care îi făceau, de obicei, să gândească previzibil. În concluzie, evenimentele inedite ne surprind până la nivelul în care ajungem să conştientizăm mai profund momentul prezent.

Şi dacă şi creierul limbic s-ar bucura de un motto, acesta ar fi: "Experienţa este pentru trup".

Dacă aşa stau lucrurile, şi cunoştinţele sunt pentru minte, iar experienţa pentru trup, atunci, când aplicaţi cunoştinţele şi creaţi o nouă experienţă, transmiteţi corpului cele învăţate de minte pe calea intelectului. Cunoştinţele fară experienţă sunt simplă filosofie, iar experienţa fară cunoştinţe nu e decât ignoranţă. E necesară o anume evoluţie. Cunoştinţele trebuie luate şi trăite - integrate din punct de vedere emoţional.

Dacă mă urmăriţi încă în discuţia despre felul în care să vă schimbaţi viaţa, atunci ştiţi deja despre dobândirea de cunoştinţe şi despre întreprinderea de acţiuni pentru prilejuirea unor experienţe inedite, generatoare de sentimente noi. Pasul următor constă din memorarea sentimentului respectiv şi transferul celor aflate din conştient către subconştient. Dispuneţi acum de echipamentul necesar unui astfel de demers, aflat în zona celui de-al treilea creier, pe care îl vom analiza în cele ce urmează.

De la gândire şi acţiune la existenţă: cerebelul înmagazinează gânduri, atitudini şi comportamente de rutină

Vă amintiţi când vorbeam despre experienţa împărtăşită de noi toţi, când nu ne putem aminti conştient un număr de telefon, un PIN pentru bancomat sau o combinaţie pentru seif, dar, datorită exerciţiului repetat de atâtea ori, corpul ştie mai bine decât mintea, iar degetele rezolvă automat problema ? Nu pare mare lucru. Dar atunci când corpul ştie la fel de bine sau chiar mai bine decât conştientul, când puteţi repeta o experienţă după voie, fară cine ştie ce efort conştient, atunci aţi memorat acţiunea, comportamentul, atitudinea sau reacţia emoţională până s-au transformat în deprindere sau obişnuinţă.

Când ajungeţi la un astfel de nivel de abilitate, aţi trecut la o nouă stare de a fi. În cadrul procesului respectiv, v-aţi activat cea de-a treia zonă cerebrală cu rol major în transformarea propriei vieţi – cerebelul, sediul subconştientului.

Cerebelul, cea mai activă parte a creierului, este situat în spate, la baza craniului. Consideraţi-l un fel de microprocesor al creierului şi centru al memoriei. Fiecare neuron de la nivelul cerebelului are posibilitatea să se conecteze cu cel puţin 200 000 (mergând până la un milion) de alte celule, astfel încât să prelucreze echilibrul, coordonarea, conştientizarea relaţiei spaţiale dintre părţile corpului şi executarea de mişcări controlate. La nivelul cerebelului se stochează anumite tipuri de acţiuni şi deprinderi simple, alături de atitudini configurate neurologic, reacţii emoţionale, acţiuni repetate, comportamente condiţionate şi reflexe şi abilităţi inconştiente pe care le-aţi deprins şi le-aţi memorat. Înzestrat cu o uimitoare capacitate de stocare, acesta descarcă, fară efort, variate forme de informaţie dobândită transformându-le în stări mentale şi corporale.

Aflat într-o anume stare de a fi, începeţi să memoraţi un nou sine neurochimic. Acesta este momentul în care cerebelul preia controlul, transformând noua stare de a fi într-o componentă implicită a sistemului dumneavoastră de programe subconştiente. Cerebelul este sediul amintirilor nondeclara-tive, în sensul că ceva făcut sau exersat de multe ori s-a transformat într-o a doua natură şi nu mai e necesar să fie procesat cognitiv - devine atât de automat, încât e greu de explicat sau descris cum se face. În astfel de situaţii, se ajunge la un punct în care fericirea (sau orice altă atitudine, comportament, abilitate sau trăsătură asupra căreia v-aţi concentrat şi pe care aţi exersat-o la nivel mental şi fizic) se transformă într-un program memorat al noului sine.

Să luăm un exemplu concret pentru a dobândi o perspectivă mai clară asupra modului de acţiune al celor trei creieri, al felului în care ne poartă de la a gândi la a face, şi apoi la a fi. Mai întâi, prin intermediul repetiţiei mentale conştiente, creierul intelectual (neocortexul) foloseşte cunoştinţe ca să activeze într-un mod inedit noi circuite, astfel încât să poată alcătui o configuraţie "proaspătă". Gândurile creează o experienţă şi, pe calea creierului emoţional (limbic), aceasta generează o nouă emoţie. Creierul gânditor şi cel simţitor ne condiţionează corpul în raport cu o nouă configuraţie mentală. În sfârşit, dacă ajungem în punctul în care mintea şi corpul funcţionează ca un tot unitar, cerebelul ne permite să memorăm un nou sine neurochimic, iar noua noastră stare de a fi devine un program de sine stătător, instalat în subconştient.

Un exemplu concret despre buna funcţionare a celor trei creieri

Ca exemplificare practică a acestor idei, să presupunem că aţi citit recent câteva cărţi despre compasiune, printre care una scrisă de Dalai Lama, o biografie a Maicii Tereza şi o prezentare a faptelor Sfântului Francisc din Assisi şi toate v-au dat de gândit.

Cunoştinţele aflate v-au dat posibilitatea să gândiţi neconvenţional. Lectura v-a modelat noi conexiuni sinaptice în creierul intelectual. Aţi aflat principiile de bază ale filosofiei milei (prin experienţele altor oameni, nu prin cele proprii). Mai mult decât atât, aţi consolidat conexiunile neurologice respective, aplicând cele descoperite la întâmplările de zi cu zi: sunteţi atât de entuziasmat, încât rezolvaţi toate problemele prietenilor, oferindu-le sfaturi şi instituind foruri de judecată. Sunteţi un mare filosof. Din punct de vedere intelectual, stăpâniţi problema.

Aflându-vă la volan într-o zi, în drum spre casă, vă sună soţul sau soţia ca să vă spună că aţi fost invitaţi la masă de către soacră, peste trei zile. Trageţi pe dreapta, gândindu-vă deja cât de tare v-a displăcut personajul respectiv încă de când v-a insultat acum zece ani. Nu trece mult şi aveţi deja pregătită o listă mentală: niciodată nu v-a plăcut felul ei încrezut de a vorbi şi de a-i întrerupe pe ceilalţi, cum miroase şi chiar şi cum găteşte. Ori de câte ori vă aflaţi în preajma ei, inima vă bate mai repede, vi se încleştează fălcile, faţa şi corpul vi se încordează, vă apucă nervii şi vă vine să vă ridicaţi în picioare şi să plecaţi.

Cum staţi încă în maşină, vă aduceţi aminte de cărţile despre filosofia milei şi vă gândiţi la ce aţi citit. Vă dă prin minte gândul că: Poate dacă încerc să aplic ce am citit în cărţile acelea, s-ar putea să am o altă experienţă cu mama soacră. Ce anume din cele aflate poate fi personalizat astfel încât rezultatul acestei întâlniri să fie altul ?

Când reflectaţi asupra aplicării celor înţelese în cazul propriei soacre, începe să se întâmple ceva minunat. Vă hotărâţi să nu mai reacţionaţi la prezenţa ei conform setului tipic de programe automate, ci să gândiţi cum anume nu mai doriţi să fiţi şi cum vreţi să deveniţi în schimb. Vă întrebaţi: Cum nu vreau să mă simt şi ce anume nu am de gând să fac când o văd ? Lobul frontal începe să "răcească" acele circuite neurologice conectate la vechiul dumneavoastră sine; începeţi să demontaţi sau să îndepărtaţi acel sine vechi şi să-l faceţi să nu mai funcţioneze ca identitate. S-ar putea spune că mintea, nemaifuncţionând în acelaşi fel, vă ajută să vă reconfiguraţi creierul.

Începeţi apoi să revedeţi în minte ce se spunea în cărţile acelea şi să căutaţi ceva care să vă ajute să alcătuiţi un plan referitor la cum vreţi să gândiţi, să simţiţi şi să acţionaţi faţă de mama soacră. Vă întrebaţi: Cum îmi pot schimba comportamentul (acţiunile şi reacţiile) astfel încât experienţa care mă aşteaptă să aibă un alt rezultat ? În consecinţă, vă vedeţi cu ochii minţii salutând-o şi luând-o în braţe, întrebând-o despre lucruri care ştiţi că o interesează şi complimentând-o pentru coafura cea nouă sau pentru ochelarii pe care nu-i ştiaţi. În zilele care urmează, pe măsură ce vă exersaţi mental noul sine ideal, continuaţi să vă instalaţi noi echipamente neurologice astfel încât să aveţi la dispoziţie circuitele adecvate (de fapt, un nou program) atunci când veţi interacţiona cu mama soacră în viaţa reală.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, trecerea de la gând la acţiune este ca şi cum ai îndemna melcii s-o ia la picior. Ne dorim să rămânem în domeniul intelectual, filosofic al propriei realităţi; ne place să ne identificăm cu sentimentul memorat, uşor de recunoscut al sinelui familiar.

În loc de aşa ceva, renunţând la vechi tipare de gândire, întrerupând reacţii emoţionale de rutină şi abţinându-ne de la comportamente pline de nervozitate, plănuind şi exersând apoi noi stări de a fi, ne plasăm singuri în ecuaţia cunoştinţelor nou dobândite şi începem să creăm o nouă configuraţie mentală - ne aducem singuri aminte de cine vrem să fim.

Dar mai există un pas care mai trebuie discutat aici.

Ce se întâmplă când vă observaţi "sinele vechii personalităţi" în raport cu gândurile obişnuite, comportamentele obişnuite şi emoţiile memorate asociate înainte cu mama soacră ? Într-un fel, intraţi în sistemul de operare al subconştientului, acolo unde îşi au sediul programele respective, şi sunteţi observatorul acestor programe. Când conştientizaţi sau observaţi cine sunteţi, deveniţi conştient de sinele subconştient.

Când aţi început să vă proiectaţi psihologic într-o posibilă situaţie de perspectivă înainte de experienţa reală (ocazia mesei care se apropie), aţi început să vă reconfiguraţi circuitele neurologice astfel încât să arate ca şi cum întâmplarea (atitudinea de înţelegere faţă de mama soacră) s-ar fi petrecut deja. Din momentul în care noile reţele neurologice încep să se acţioneze la unison, creierul a creat o imagine, o viziune, un model sau ceea ce eu voi numi o hologramă (o imagine multidimensională) care reprezintă sinele ideal asupra căruia v-aţi concentrat şi în care aţi încercat să vă transformaţi, în momentul în care s-a petrecut acest lucru, lucrul la care vă gândeaţi a devenit mai real decât orice altceva, şi asta prin propriul efort. Creierul v-a surprins gândul sub formă de experienţă şi şi-a "elevat" materia cenuşie, facând-o să arate ca şi cum experienţa ar fi avut deja loc.

Întruparea cunoştinţelor prin experienţă: cum să transmiteţi corpului lecţiile deprinse de minte

A venit vremea ca lucrurile să se întâmple cu adevărat şi vă regăsiţi la masă, faţă în faţă cu "buna şi bătrâna mamă". În loc să bâţâiţi din genunchi când o vedeţi, purtându-se aşa cum ştiţi, rămâneţi conştient, vă aduceţi aminte de cele învăţate şi hotărâţi să încercaţi să le puneţi în aplicare. În loc s-o criticaţi, s-o atacaţi sau să simţiţi animozitate faţă de ea, faceţi ceva complet diferit decât eraţi obişnuit. Aşa cum îndemnau cărţile, rămâneţi în prezent, vă deschideţi inima şi ascultaţi realmente ce spune. N-o mai asociaţi cu trecutul.

Şi, ce să vedeţi ?! Vă modificaţi comportamentul şi vă abţineţi să reacţionaţi emoţional impulsiv, creând astfel o nouă experienţă legată de mama soacră. Aceasta acţionează creierul limbic, îndemnându-l să pregătească un nou amestec de substanţe chimice care generează o nouă emoţie şi, dintr-odată, începeţi să simţiţi cu adevărat compasiune pentru ea. O vedeţi aşa cum este, observând chiar aspecte care vă caracterizează şi pe dumneavoastră. Muşchii vi se relaxează, simţiţi cum vi se deschide inima şi respiraţi adânc şi fară reţinere.

Aşa de minunat a fost sentimentul încercat în ziua aceea, încât persistă. Acum vă simţiţi inspirat şi cu mintea deschisă şi descoperiţi că vă iubiţi cu adevărat soacra. Când cuplaţi acest sentiment interior nou de bunăvoinţă şi iubire faţă de această persoană din universul dumneavoastră exterior, faceţi o asociere între compasiune şi ea. Formaţi o amintire asociativă.

În momentul în care aţi început să simţiţi acea emoţie de compasiune, într-un sens, aţi împărtăşit (pe cale chimică) propriului organism aceleaşi cunoştinţe pe care le dobândise mintea (pe cale intelectuală) şi care v-au activat şi modificat unele gene. Aţi trecut de la gândire la acţiune: comportamentele vă corespund intenţiilor conştiente; acţiunile coincid cu gândul, iar mintea şi trupul sunt congruente şi lucrează laolaltă. Aţi făcut şi dumneavoastră exact ce au făcut şi persoanele din cărţile respective. Aşadar, învăţând compasiunea pe cale intelectuală, cu mintea şi cu creierul, manifestând apoi acest ideal în propriul mediu înconjurător, prin experienţă, aţi reuşit să întrupaţi acest sentiment superior. Tocmai v-aţi condiţionat corpul în raport cu o nouă configuraţie cerebrală, specifică pentru compasiune. Mintea şi corpul v-au lucrat împreună. Aţi întrupat compasiunea, într-un anumit sens, cuvântul imaterial s-a transformat în ceva palpabil.

Doi creieri v-au purtat de la gândire la acţiune.

Puteţi însă crea o stare de a fi ?

Datorită eforturilor de a întrupa compasiunea, aţi reuşit să vă faceţi neocortexul şi creierul limbic să acţioneze împreună. Aţi părăsit celula sinelui memorat, familiar şi de rutină, care operează în cadrul unui set de programe automate şi vă găsiţi acum într-un ciclu nou de gândire şi simţire. Aţi trăit experienţa compasiunii şi ştiţi cum se simte; vă place mai mult decât ce vă făcea să simţiţi ostilitatea mascată, respingerea şi iritarea reprimată.

Nu vă avântaţi însă, mai aveţi până să atingeţi perfecţiunea. Nu e suficient să vă faceţi corpul şi mintea să lucreze împreună o singură dată. Împrejurarea aceea v-a purtat de la gândire la acţiune, dar sunteţi oare în stare să reproduceţi sentimentul de compasiune ori de câte ori doriţi ? Puteţi întrupa în mod repetat compasiunea, indiferent de condiţiile din jur, astfel încât nicio persoană şi nicio împrejurare să nu vă poată arunca din nou în vechea dumnevoastră stare de a fi ?

Dacă răspunsul este nu, înseamnă că nu stăpâniţi compasiunea încă. Pentru mine, a stăpâni ceva înseamnă ca starea chimică internă să fie superioară oricărui alt lucru din mediul înconjurător. Se numeşte că stăpâniţi ceva atunci când v-aţi condiţionat în raport cu anumite gânduri şi sentimente pentru care aţi optat, nimic din jur nemaiputând să vă facă să renunţaţi la propriile scopuri. Nicio persoană, niciun lucru şi nicio experienţă, indiferent de loc şi timp, nu trebuie să vă tulbure echilibrul chimic interior. Puteţi gândi, acţiona şi simţi diferit, de fiecare dată când vă propuneţi. Veţi reuşi asta.

Dacă putem stăpâni suferinţa, putem stăpâni la fel de uşor şi bucuria

Probabil cunoaşteţi pe cineva care s-a învăţat cu suferinţa, nu-i aşa ? Dacă sunaţi persoana respectivă şi o întrebaţi: "Ce mai faci ?", ea vă va răspunde: "Aşa şi-aşa." "Ascultă, o să merg cu nişte prieteni la o nouă galerie de artă şi apoi la un restaurant unde au tot felul de deserturi sănătoase. La sfârşit, vom merge să ascultăm muzică live. Ai vrea să vii şi tu ?" "Nu, nu am chef."

Dacă ar fi exprimat clar ceea ce intenţionase, probabil ar fi zis: "Am memorat această stare emoţională şi nimic din mediul înconjurător (persoană, experienţă, circumstanţă, absolut nimic) nu mă va mişca de la starea mea chimică internă care presupune să sufăr. Mă simt mai bine când doare decât când renunţ la suferinţă şi sunt fericit. Mă bucur de această adicţie pentru moment şi toate lucrurile astea pe care mi le propui mă distrag de la dependenţa mea emoţională."

Dar ghiciţi ce ? Putem, la fel de simplu şi de uşor, să învăţăm să stăpânim stări emoţionale pozitive, precum bucuria sau compasiunea.