Iată încă una dintre întrebările acelea capitale: dacă ştiţi că, rămânând în prezent şi retezându-vă legăturile cu trecutul, puteţi obţine acces la toate rezultatele posibile pe care le deţine câmpul cuantic, de ce oare aţi opta să trăiţi în trecut şi să vă creaţi, la nesfârşit, acelaşi viitor ? De ce să nu faceţi ceea ce vă stă deja în putere - să vă modificaţi mental alcătuirea fizică a creierului şi a trupului - astfel încât dumneavoastră înşivă să vă transformaţi înaintea oricărei experienţe dorite ? De ce să nu optaţi să trăiţi într-un viitor pe care să vi-l alegeţi singur acum, înainte de a se întâmpla efectiv ?
În loc să fiţi obsedat de vreun eveniment traumatic şi stresant de care vă temeţi în viitor, pe baza experienţei trecutului, fiţi obsedat de o experienţă nouă, dorită, pe care n-aţi trăit-o încă din punct de vedere emoţional. Permiteţi-vă să trăiţi acum în acest viitor posibil, în măsura în care corpul începe să accepte sau să creadă că trăiţi în prezent emoţiile superioare care însoţesc acel nou rezultat viitor. (Veţi afla, curând, cum se face acest lucru).
Amintiţi-vă când am afirmat că fiica mea trebuie să trăiască în prezent ca şi cum ar fi avut deja experienţa minunatei ei vacanţe în Italia. Procedând astfel, transmite în câmpul cuantic că evenimentul s-a petrecut, deja, concret.
Cele mai mari personalităţi ale lumii au demonstrat acest lucru, aşa cum au facut-o şi mii de oameni aşa-zis de rând şi aşa puteţi proceda şi dumneavoastră. Vă stă la dispoziţie întregul mecanism neurologic de transcendere temporală şi puteţi transforma acest lucru într-o deprindere. Ceea ce unii ar numi miracole, eu numesc doar cazuri de persoane care acţionează în vederea transformării stării lor de a fi, astfel încât corpul şi mintea să nu mai fie o simplă înregistrare a propriului trecut, şi care depun eforturi în direcţia unui viitor nou şi mai bun.
Depăşirea Marii Triplete: experienţe de vârf şi forme modificate ale stărilor obişnuite de conştiinţă
La momentul de faţă, înţelegeţi că principalul obstacol în calea acţiunii de renunţare la obişnuinţa de a fi dumneavoastră înşivă este să vă gândiţi şi să (vă) simţiţi în acord cu mediul, corpul şi timpul. în mod evident, deprinderea felului de a gândi şi a simţi (a fi) superior Marii Triplete trebuie să fie primul obiectiv pe care vi-l propuneţi când vă pregătiţi pentru procesul de meditaţie pe care îl veţi deprinde din această carte.
Aş pune pariu că, la un moment oarecare din viaţă (poate deseori chiar), v-aţi dovedit deja capabil să gândiţi superior mediului, trupului şi timpului. Astfel de momente de transcendere a Marii Triplete constituie ceea ce unii numesc "a fi în flux". Există o serie de modalităţi de descriere a celor întâmplate când cele din jur, trupurile noastre şi felul în care simţim trecerea timpului dispar, iar noi suntem "pierduţi" pentru lume. Discutând cu diferite grupuri de pe mapamond, am rugat diferite persoane să descrie momente creative, în care erau atât de preocupaţi de ceea ce făceau sau erau atât de relaxaţi şi în largul lor, încât păreau să pătrundă într-o stare modificată de conştiinţă.
Astfel de experienţe se împart, în general, în două categorii. Prima cuprinde aşa-numitele experienţe de vârf, ceea ce considerăm noi a fi momente de transcendenţă, în care putem atinge o stare de a fi asociată, de obicei, cu cea a călugărilor şi a misticilor. În comparaţie cu astfel de experienţe cu pronunţat caracter spiritual, celelalte pot fi mai pământeşti, mai comune şi mai prozaice - ceea ce nu înseamnă că sunt mai puţin importante.
Eu am avut deseori astfel de momente (deşi mai rar decât mi-aş fi dorit) în procesul de elaborare a acestei cărţi. Când mă aşez la masa de scris, capul meu e, de multe ori, plin de tot felul de lucruri - programul meu aglomerat de deplasări, pacienţii mei, copiii, angajaţii, cât de foame/somn îmi e şi cât sunt de fericit. În zilele bune, când cuvintele par să izvorască din mine, e ca şi cum degetele şi tastatura mi-ar fi o prelungire a minţii. Nu-mi conştientizez mişcarea degetelor şi nici nu sunt atent cum mă reazem de spătarul scaunului. Copacii legănaţi de briză din faţa biroului dispar, uşoara înţepeneală a gâtului nu mai împunge ca să-mi distragă atenţia, iar eu sunt pe deplin concentrat la cuvintele de pe ecranul computerului şi absorbit de acestea. La un moment dat, îmi dau seama că a trecut o oră sau mai mult, iar mie mi s-a părut o clipă.
Probabil că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat aşa ceva - poate în timp ce eraţi la volan sau urmăreaţi un film, vă delectaţi în timpul cinei de compania persoanei cu care cinaţi, citeaţi, tricotaţi, exersaţi la pian sau stăteaţi, pur şi simplu, într-un colţ liniştit în mijlocul naturii.
Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu mă simt, deseori, uimitor de înviorat după ce trăiesc un astfel de moment, când mediul, trupul şi timpul par să dispară. Momentele de transcendenţă apar întotdeauna când scriu, dar acum, după finalizarea celei de-a doua cărţi, constat că se petrec tot mai des. Cu exerciţiu, am reuşit să preiau controlul, astfel încât momentele de existenţă "în flux" nu mai sunt atât de accidentale şi surprinzătoare ca atunci când s-au întâmplat pentru prima dată. Transcenderea Marii Triplete în scopul facilitării apariţiei unor asemenea momente este esenţială pentru renunţarea la vechea minte şi crearea alteia noi.
CAPITOLUL 5
Supravieţuire vs creaţie
În ultimul capitol am folosit intenţionat exemplul felului în care scriu ca să-mi ilustrez teoria despre transcenderea Marii Triplete pentru că, atunci când scriem, creăm cuvinte (indiferent dacă pe o foaie de hârtie sau într-un document electronic). Aceeaşi creativitate intră în joc când pictăm, cântăm la un instrument, strunjim o bucată de lemn sau ne implicăm în orice altă acţiune care are efectul de a desfiinţa lanţurile în care ne ţine Marea Tripletă.
De ce este atât de greu să trăim astfel de momente creative ? Concentrarea asupra unui trecut nedorit sau a unui viitor care ne înspăimântă înseamnă o viaţă trăită preponderent în condiţii de stres - în regim de supravieţuire. Fie că suntem obsedaţi de sănătate (supravieţuirea trupului), de plata ipotecii (nevoia de supravieţuire legată de adăpostirea în faţa mediului extern) sau de faptul că nu avem suficient timp să facem ce e nevoie pentru supravieţuire, cei mai mulţi dintre noi sunt mult mai familiarizaţi cu starea mentală de dependenţă - pe care o vom numi "supravieţuire" - decât cu viaţa în calitate de creatori.
În prima mea carte, am intrat în multe detalii în ceea ce priveşte diferenţa dintre viaţa în regim de creaţie şi cea în regim de supravieţuire. Aşa că, pentru o explicaţie mai cuprinzătoare a acestei diferenţe, puteţi consulta capitolul 8 şi capitolul 9 din volumul Antrenaţi-vă creierul ! în paginile care vor urma, voi contura, pe scurt, diferenţa dintre cele două.
Imaginaţi-vă viaţa în regim de supravieţuire apelând la imaginea unui animal cum ar fi o căprioară care paşte mulţumită în pădure. Să presupunem că se află într-o stare de homeostază, adică de echilibru perfect. Dar, atunci când percepe vreun pericol în împrejurimi - un prădător să zicem - i se activează sistemul nervos, care funcţionează în regimul luptă-sau-fugi. Acest sistem nervos simpatic face parte din sistemul nervos autonom, care menţine funcţiile autonome ale corpului precum digestia, reglarea temperaturii, nivelurile de glucoza din sânge şi altele asemenea. Pentru a pregăti animalul în vederea confruntării cu situaţia de urgenţă identificată, organismul suferă o transformare chimică - sistemul nervos simpatic activează în mod automat glandele suprarenale în vederea mobilizării unei cantităţi enorme de energie. Dacă animalul este fugărit de o haită de lupi, acesta îşi foloseşte energia ca să fugă. Dacă e suficient de agilă ca să scape nevătămată, atunci, după 15 sau 20 de minute, căprioara îşi reia păscutul, iar echilibrul interior se restabileşte.
Acelaşi sistem funcţionează şi la noi, oamenii. Când simţim pericolul, ni se activează sistemul simpatic, se mobilizează energie şi aşa mai departe, în mod foarte asemănător cu ce se întâmplă cu căprioara. În primele epoci ale istoriei omenirii, această minunată reacţie de adaptare ne-a ajutat să facem faţă ameninţărilor din partea prădătorilor, precum şi altor riscuri care ne puneau în primejdie supravieţuirea. Acele caracteristici animale ne-au servit bine din punctul de vedere al evoluţiei ca specie.
Un singur gând are puterea de a declanşa şi menţine reacţia specific umană în faţa stresului
Din păcate, există mai multe diferenţe între Homo sapiens şi tovarăşii noştri care aparţin regatului animalelor care nu ne sunt la fel de favorabile. De fiecare dată când stricăm echilibrul chimic al organismului, ne confruntăm cu ceea ce se numeşte "stres". Reacţia la stres constituie modalitatea prin care organismul răspunde când echilibrul îi este afectat şi ceea ce face pentru a reveni la starea iniţială. Fie că vedem un leu în rezervaţia naturală Serengeti, că dăm nas în nas la băcănie cu chipul, nu prea amical, al fostei sau fostului nostru iubit, fie ne lasă nervii în plină autostradă pentru că am întârziat la o şedinţă, declanşăm reacţia de stres pentru că reacţionăm la mediul nostru extern. Spre deosebire de animale, avem capacitatea de a declanşa reacţia de tip luptă-sau-fugi doar prin acţiunea gândului. Iar gândul respectiv nu e neapărat nevoie să fie asociat cu vreuna dintre condiţiile noastre de mediu din acel moment. Reacţia poate fi declanşată şi în anticiparea unui eveniment viitor. Chiar şi mai dezavantajos este faptul că putem provoca aceeaşi reacţie de stres doar prin rememorarea unei situaţii întipărite în structura materiei noastre cenuşii.
În consecinţă, fie anticipăm experienţe generatoare de stres, fie le evocăm; organismul există fie în viitor, fie în prezent. Spre dezavantajul nostru, transformăm situaţii de stres pe termen scurt în unele pe termen lung.
Pe de cealaltă parte, după câte ne putem da seama, animalele nu au abilitatea (sau labilitatea, mai bine spus) de a declanşa reacţia de stres atât de frecvent şi de uşor încât să n-o mai poată dezactiva. Căprioara despre care vorbeam, cea care se întoarce atât de fericită la păscut, nu se consumă din cauza gândului la ce s-a întâmplat în urmă cu câteva minute, ca să nu mai vorbim de cum a alergat-o lupul acum două luni. Tipul acesta de stres repetitiv ne dăunează, pentru că niciun organism nu a fost conceput cu un mecanism care să facă faţă efectelor negative exercitate asupra sa în cazul în care reacţia de stres este declanşată cu mare frecvenţă şi pe durate îndelungate de timp. Cu alte cuvinte, nu există fiinţă care să poată evita consecinţele unui trai în situaţii prelungite de urgenţă. Când activăm reacţia la stres şi nu o mai putem dezactiva, ne putem aştepta ca organismul să clacheze.
Să zicem că tot activaţi şi dezactivaţi sistemul luptă-sau-fugi din cauza unor condiţii care constituie un pericol (real sau imaginar) din viaţă. Pe când inima vă pompează cantităţi enorme de sânge către extremităţi, iar corpul este scos brutal din starea de homeostază, sistemul nervos vă pregăteşte din ce în ce mai intens să fugiţi sau să luptaţi. Să fim oneşti, însă: nici nu puteţi fugi în Bahamas, nici nu vă puteţi strânge colegul de gât - ar fi primitiv. Ca urmare, vă condiţionaţi inima să fie mereu pe fugă şi s-ar putea să vă îndreptaţi spre probleme precum hipertensiune, aritmie etc.
Şi ce urmează să se întâmple dacă mobilizaţi neîncetat toată această energie menită pentru situaţii de urgenţă ? Dacă vă îndreptaţi cea mai mare parte a energiei asupra aspectelor mediului extern, n-o să vă mai rămână mare lucru pentru mediul intern al organismului. Sistemul imunitar, care monitorizează mediul intern, nu poate ţine pasul cu lipsa rezervelor de energie pentru creştere şi recuperare. Iată de ce vă îmbolnăviţi, indiferent dacă e vorba de o răceală, cancer sau artrită reumatoidă (toate acestea fiind stări cu apariţie mediată imun).
Dacă vă gândiţi bine, adevărata diferenţă dintre noi şi animale constă în faptul că, deşi trecem şi unii şi ceilalţi prin situaţii de stres, oamenii re-trăiesc şi pre-trăiesc situaţiile traumatizante. Ce anume este atât de dăunător în declanşarea reacţiei noastre faţă de stres de către tensiuni din trecut, prezent şi viitor ? Atunci când suntem atât de frecvent smulşi din starea de echilibru chimic, până la urmă, starea respectivă de dezechilibru se transformă în regulă. În consecinţă, suntem sortiţi să ne trăim până la capăt destinul genetic şi, în majoritatea cazurilor, aceasta înseamnă suferinţă cauzată de boală.
Motivul este clar: efectul de domino al cascadei de hormoni şi alte substanţe chimice pe care le eliberăm ca reacţie la stres ne poate deregla unele dintre gene, ceea ce poate provoca îmbolnăvirea. Cu alte cuvinte, stresul repetat acţionează butoanele genetice care ne împing spre un destin genetic nefast. Ceea ce înseamnă că tot ceea ce constituia, pe vremuri, un comportament adaptativ şi o reacţie biochimică avantajoasă (luptă-sau-fugi) s-a transformat într-un set de stări cu mare grad de inadaptabilitate şi foarte dăunătoare.
De exemplu, atunci când strămoşii vă erau fugăriţi de un leu, reacţia de stres acţiona conform menirii sale - să-i protejeze pe aceştia de mediul înconjurător. Aceasta înseamnă că era adaptativă. Din contră, dacă timp de zile la rând vă frământaţi din cauza unei promovări, vă agitaţi până la obsesie de prezentarea pe care urmează s-o faceţi în faţa şefului sau dacă vă faceţi griji pentru mama care este internată în spital, astfel de situaţii generează aceleaşi substanţe chimice ca şi cum aţi fi fost alergat de un leu.
Acestea sunt comportamente dezadaptative. Rămâneţi prea mult timp în regimul de urgenţă. Reacţia de tip luptă-sau-fugi consumă o cantitate prea mare din energia de care are nevoie mediul dumneavoastră intern. Organismul sustrage această energie vitală de la sistemele imunitar, endocrin şi digestiv, printre altele, şi o direcţionează către muşchii pe care i-aţi folosi pentru a vă lupta cu un prădător sau a fugi din calea primejdiei. Dar, în situaţia dată, aceasta nu face decât să acţioneze împotriva dumneavoastră.
Din perspectivă psihologică, excesul de hormoni de stres generează emoţiile umane de furie, frică, invidie şi ură; incită sentimente de agresivitate, frustrare, anxietate şi insecuritate şi provoacă trăiri de durere, suferinţă, tristeţe, deznădejde şi deprimare. Cei mai mulţi oameni îşi petrec cea mai mare parte a timpului preocupându-se de gânduri şi sentimente negative. Ce probabilitate există ca majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă în prezent să fie negative ? În mod evident, niciuna. Stările emoţionale negative sunt atât de pronunţate pentru că fie trăim într-o stare de anticipare a stresului, fie îl retrăim printr-o amintire, astfel încât cele mai multe dintre gândurile şi sentimentele noastre sunt mânate de aceşti hormoni puternici de stres şi supravieţuire.
Când ni se declanşează reacţia de stres, ne concentrăm asupra a trei aspecte fundamentale:
- Corpul (Trebuie să fie protejat ?)- Mediul (Unde să mă duc să scap de această ameninţare ?)- Timpul (Cât mai am ca să scap de această ameninţare ?) Trăirea în regim de supravieţuire este motivul pentru care noi oamenii suntem atât de dominaţi de Marea Tripletă. Reacţia de stres şi hormonii pe care îi generează ne forţează să ne concentrăm asupra corpului, mediului şi timpului (şi să fim obsedaţi de acestea). În consecinţă, începem să ne definim "sinele" între limitele domeniului fizic; devenim mai puţin spirituali, mai puţin conştienţi, mai puţin prezenţi şi din ce în ce mai puţin atenţi la ceea ce ne înconjoară.
Formulând lucrurile altfel, ne transformăm în "materialişti" - consumaţi frecvent de gânduri legate de obiectele din mediul înconjurător. Identitatea ni se înfăşoară în propriul trup. Suntem absorbiţi de lumea exterioară pentru că aceasta este cea asupra căreia ne forţează substanţele chimice să ne concentrăm - lucrurile pe care le posedăm, oamenii pe care îi cunoaştem, locurile în care trebuie să mergem, problemele cu care ne confruntăm, coafurile care ne displac, părţi ale corpului nostru, greutatea pe care o avem, cum arătăm în comparaţie cu alţii, cât timp mai avem sau nu mai avem... înţelegeţi ce vreau să spun. Şi ne amintim cine suntem, în primul rând, prin referire la ceea ce ştim şi lucrurile pe care le facem.
Viaţa în regim de supravieţuire ne determină să ne concentrăm asupra a 0,00001% din realitate, uitând de restul de 99,99999%.
Supravieţuirea: a te defini ca fiind "cineva"
Cei mai mulţi dintre noi adoptă ideea tradiţională despre sine ca fiind "cineva". Dar adevăratul nostru sine nu are nimic de-a face cu Marea Tripletă. Sinele nostru este o conştiinţă conectată la un câmp cuantic de inteligenţă.
Când ne transformăm în acest "cineva" - un sine fizic materialist care trăieşte în regim de supravieţuire - uităm cine suntem cu adevărat. Legătura se rupe şi avem sentimentul separării de câmpul universal al inteligenţei. Cu cât trăim mai mult sub influenţa hormonilor de stres, cu atât mai pregnant identitatea ni se transformă într-un iureş de natură chimică.
