Încercarea noastră de scăpa de acest gol sau de a fugi de orice emoţie dureroasă este determinată de senzaţia de disconfort pe care ne-o provoacă o eventuală confruntare. Aşa că, în momentul în care senzaţia începe să ne scape puţin de sub control, cei mai mulţi dintre noi aprind televizorul, navighează pe internet, sună pe cineva sau trimit mesaje. Ne putem modifica emoţiile de atâtea ori, în doar câteva clipe... Putem privi o emisiune de divertisment sau un filmuleţ pe YouTube şi râde isteric, pe urmă putem urmări un meci de fotbal care să ne trezească sentimentul de competitivitate, mai târziu putem asculta ştirile şi ne putem enerva sau speria. Toţi aceşti stimuli exteriori ne pot, cu uşurinţă, distrage de la senzaţiile şi sentimentele acelea nedorite dinăuntru.

Tehnologia are o mare capacitate de a ne distrage şi de a ne crea o puternică dependenţă. Ia gândiţi-vă: vă puteţi modifica imediat chimismul intern şi scăpa de o senzaţie doar schimbând ceva din exterior. Şi oricare ar fi fost lucrul acela de dinafară care vă făcea să vă simţiţi mai bine pe dinăuntru, veţi apela la el ca să vă deturnaţi singur, la nesfârşit. O astfel de strategie nu implică în mod obligatoriu vreo formă de tehnologie - orice lucru cu potenţial momentan palpitant e la fel de bun.

Şi, cât timp întreţinem această diversiune, ce credeţi că se va întâmpla ? Transformarea noastră interioară va depinde şi mai mult de ceva din exterior. Unii se scufundă, în mod inconştient, din ce în ce mai adânc, în acest hău fară de fund, făcând uz de diferitele aspecte ale propriei vieţi ca să se ţină ocupaţi, într-un efort de a recrea senzaţia iniţială simţită la prima experienţă şi care i-a ajutat să evadeze. Devin prea stimulaţi pentru a se putea simţi altfel decât sunt cu adevărat. Dar, mai devreme sau mai târziu, toţi îşi dau seama că au nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare din acelaşi lucru ca să se simtă mai bine. Totul se transformă într-o căutare devoratoare a plăcerii şi a căilor de evitare cu orice preţ a durerii - un stil hedonist de viaţă generat inconştient de un sentiment oarecare, care se încăpăţânează să nu dispară.

O altă modalitate de a trăi vârsta de mijloc: momentul de confruntare cu sentimentele şi de renunţare la iluzii

Ajunşi în această etapă a vieţii, unii aleg să nu facă eforturi ca să-şi menţină sentimentele îngropate şi-şi pun, în schimb, nişte întrebări capitale: Cine sunt eu ? Ce scop am eu în viaţă ? Încotro mă îndrept ? Pentru cine fac toate acestea ? Ce este Dumnezeu ? Unde mă duc când voi muri ? Oare viaţa înseamnă numai "succes" ? Ce este fericirea ? Ce înseamnă toate acestea ? Ce este dragostea ? Mă iubesc pe mine însămi/însumi ? Iubesc pe altcineva ? Iar sufletul începe să se trezească...

Mintea începe să se frământe cu astfel de tipuri de întrebări pentru că iluzia s-a evaporat, iar noi începem să bănuim că nimic din exterior nu ne poate face fericiţi. Unii dintre noi îşi dau seama, în final, că nimic din propriul mediu nu va "remedia" felul în care (ne) simţim. Realizăm, totodată, enorma cantitate de energie de care este nevoie în vederea întreţinerii acestei proiecţii a sinelui ca imagine pentru uzul lumii din jur, şi cât de epuizant este să ţii mintea şi trupul mereu ocupate. Ajungem, în cele din urmă, să vedem că încercarea noastră inutilă de a menţine o imagine ideală pentru alţii constituie, în fapt, o strategie de a ne asigura că sentimentele acelea presante de care fugim nu ne ajung niciodată din urmă. Cât timp putem jongla cu atâtea mingi, doar ca vieţile noastre să nu se prăbuşească ?

În loc să cumpere un televizor mai mare sau ultimul tip de telefon, astfel de oameni încetează să mai fugă din calea sentimentului pe care încearcă, de atâta vreme, să-l estompeze, îl privesc în faţă şi-l analizează cu atenţie. Când se întâmplă aşa ceva, individul începe să se trezească. După o perioadă de reflecţie, descoperă cine este cu adevărat, ce a încercat să ascundă şi ce nu mai dă randament. Aşa că renunţă la faţadă, la jocuri şi la iluzii. Recunoaşte cu onestitate cum este cu adevărat, indiferent de costuri, şi nu se teme să piardă tot. Această persoană încetează să mai cheltuiască energia pe care o alocase întreţinerii, în formă intactă, a unei imagini iluzorii.

Intră în contact cu propriile sentimente, întorcându-se spre ceilalţi şi spunându-le: Ştiţi ceva ? Nu contează dacă nu vă mai fac fericiţi. M-am săturat să fiu obsedat/obsedată de cum arăt sau despre ce pot gândi ceilalţi despre mine. Am încetat să mai trăiesc pentru ceilalţi. Vreau să mă eliberez din strânsoarea acestor lanţuri.

Acesta este un moment de mare profunzime în viaţa unui om. Sufletul se trezeşte şi îl îndeamnă să spună adevărul despre cine este cu adevărat. Gata cu minciuna.

Schimbarea şi relaţiile interpersonale: ruperea cătuşelor care ne ţin în loc

Majoritatea relaţiilor se bazează pe cele împărtăşite cu ceilalţi. Gândiţi-vă la următorul lucru. Întâlniţi pe cineva şi începeţi imediat să vă comparaţi experienţele ca şi cum amândoi aţi încerca să verificaţi dacă există vreo congruenţă între reţelele neurologice şi amintirile voastre emoţionale. Spuneţi ceva de genul: "Îi cunosc pe aceşti «oameni». Sunt din acest «loc» şi am trăit în aceste locuri la aceste «momente» diferite din viaţă. Am mers la această şcoală şi am făcut aceste studii. Mă pricep să fac şi fac aceste «lucruri». Şi, cel mai important dintre toate, am trăit aceste «experienţe»".

Pe urmă, celălalt răspunde: "Îi cunosc pe aceşti «oameni». Am trăit în «locurile» acelea la acele «momente». Şi eu fac aceste «lucruri». Şi eu am exact aceleaşi «experienţe»".

Astfel, vă puteţi raporta unul la celălalt. Se formează, apoi, o relaţie pe baza stărilor neurochimice de a fi, pentru că împărtăşiţi aceleaşi experienţe şi aceleaşi emoţii.

Ţineţi cont de faptul că emoţiile sunt "energie în mişcare". Dacă împărtăşiţi aceleaşi emoţii, împărtăşiţi aceeaşi energie. Şi, exact ca şi cei doi atomi de oxigen care împart un câmp invizibil de energie dincolo de spaţiu şi timp pentru a se lega unul de celălalt într-o relaţie şi a alcătui aerul, şi dumneavoastră sunteţi legat într-un câmp invizibil de energie de orice lucru, persoană şi loc din viaţa exterioară. Legăturile dintre oameni sunt cele mai puternice totuşi, pentru că emoţiile deţin energia cea mai puternică. Atât timp cât niciuna dintre părţi nu se schimbă, totul va fi în ordine.

Fig. 7C – Dacă împărtășim aceleași experienȚe, avem în comun aceleași emoȚii și aceeași energie. Exact așa cum cei doi atomi de oxigen se unesc pentru a alcătui aerul pe care îl respirăm, și între noi există un câmp invizibil de energie (dincolo de spaȚiu și timp) care ne leagă emoȚional unii de alȚii.

Aşa că, atunci când prietenul nostru din ultimul exemplu începe să povestească despre cum (se) simte cu adevărat, lucrurile încep să ia o întorsătură foarte deranjantă. Dacă relaţiile de prietenie ale acestuia s-au bazat pe exprimarea nemulţumirii faţă de propria viaţă, atunci este vorba despre o legătură energetică prin emoţii de victimizare. Dacă, într-un moment de iluminare, se hotărăşte să se dezveţe de obiceiul de a fi el însuşi, încetează să se mai etaleze ca persoana aceea cunoscută la care se putea raporta toată lumea. Involuntar, cei din jur se folosesc de el ca să-şi amintească şi ei cine sunt, din punct de vedere emoţional. În consecinţă, familia şi prietenii îi vor răspunde: Ce-i cu tine azi ? Vorbele tale mă rănesc ! Ceea ce se traduce prin: Credeam că e ceva între noi ! Te foloseam să-mi reafirm dependenţa emoţională pentru a-mi aminti cine cred eu că sunt în calitate de "cineva". Îmi plăceai mai mult aşa cum erai înainte.

Când e vorba de schimbare, energia noastră se asociază cu toate elementele experienţelor trăite în lumea exterioară. Când renunţăm la dependenţa memorată de emoţie sau când spunem adevărul despre cum suntem cu adevărat, consumăm energie, nu glumă. Aşa cum este nevoie de energie pentru separarea a doi atomi de oxigen legaţi, este nevoie de energie şi ca să rupem legăturile nefaste cu persoanele din jur.

În consecinţă, apropiaţii din viaţa acestei persoane şi care i-au împărtăşit legăturile emoţionale se vor strânge laolaltă şi vor spune: Nu e în apele lui de ceva timp. Poate şi-a pierdut minţile. Hai să-l ducem la doctor.

Să ne amintim că aceştia sunt oamenii cu care împărtăşea aceleaşi experienţe, ceea ce înseamnă că aveau în comun şi aceleaşi emoţii. Dar acum, această persoană distruge legăturile energetice cu toţi şi cu toate - chiar şi cu locurile - care au reprezentat ceea ce înţelegem prin "familiar". Este un moment pe care toţi cei care au jucat acelaşi joc cu ea, timp de atâţia ani, îl resimt ca pe o ameninţare. Persoana respectivă nu mai vrea să se joace.

Aşa că o duc la doctor, care-i prescrie Prozac sau alt medicament şi, în scurt timp, personalitatea ei anterioară revine. Şi iat-o din nou, proiectându-şi vechea imagine spre lume, gata să dea mâna cu înţelegerile emoţionale ale altora. E din nou amorţită şi zâmbitoare - orice, numai să dispară senzaţia. Lecţia rămâne neînvăţată.

Aşa e, persoana nu era ea însăşi - nu sinele corespunzător "mâinii de deasupra" cu care se obişnuiseră toţi-  ci, pe scurt, era sinele "mânii de dedesubt", cel cu trecutul şi durerea. Şi cine-i poate învinui pe cei dragi care au insistat ca ea să revină la sinele ei amorţit, care "lăsa de la ea ca să păstreze pacea" ? Sinele cel nou se profila imprevizibil, chiar radical. Cine vrea să fie în preajma unei asemenea persoane ? Cine vrea să fie în preajma adevărului ?

Ce contează cu adevărat la final

Dacă aveţi nevoie de mediul din jur ca să vă aduceţi aminte cine sunteţi în calitate de cineva, ce se întâmplă când muriţi, iar mediul îşi face bagajele şi iese din peisaj ? Ştiţi ce-l însoţeşte ? Acel cineva, identitatea, imaginea, personalitatea (mâna de deasupra) care s-a identificat cu toate elementele cunoscute şi predictibile din viaţă, care era dependent de mediu. Puteaţi fi omul cel mai plin de succes, cel mai popular şi cel mai frumos, puteaţi avea toată averea de care aţi fi avut nevoie vreodată... însă, când vine sfârşitul, iar realitatea exterioară dispare, toate cele din afară, care vă defineau, încetează s-o mai facă. Totul se evaporă.

Singurul lucru care vă rămâne este cine sunteţi cu adevărat (mâna de dedesubt), şi nu cel care păreţi. Când viaţa vi se sfârşeşte şi nu vă mai puteţi baza pe lumea exterioară care să vă definească, nu vă mai rămâne decât acest sentiment de care nu v-aţi ocupat niciodată. Vă veţi găsi în situaţia de a nu fi evoluat ca suflet în viata aceasta.

De exemplu, presupunând că în ultimii 50 de ani aţi trecut prin anumite experienţe care v-au marcat şi v-au plasat sub semnul insecurităţii sau al slăbiciunii, iar dumneavoastră n-aţi încetat o clipă de atunci încoace să vă simţiţi aşa, atunci înseamnă că v-aţi întrerupt dezvoltarea emoţională cu 50 de ani în urmă. Dacă scopul sufletului este să înveţe din experienţă şi să dobândească înţelepciune, iar dumneavoastră aţi rămas împotmolit în acea emoţie anume, înseamnă că nu v-aţi transformat niciodată experienţa în lecţie, nu v-aţi depăşit emoţia în cauză şi nu aţi folosit-o ca monedă de schimb pentru un sens mai înalt. Atât timp cât sentimentul respectiv vă ancorează încă mintea şi trupul în evenimentele acelea din trecut, nu veţi fi niciodată liber să treceţi în viitor. Şi, dacă în viaţă apare o experienţă similară cu cea trăită anterior, evenimentul respectiv va declanşa aceeaşi emoţie, iar dumneavoastră veţi acţiona la fel ca persoana de acum 50 de ani.

Aşadar, sufletul vă spune: Fii atent ! Te informez că nimic nu-ţi aduce bucurie. Îţi transmit îndemnuri. Dacă mai continui aşa, n-o să-ţi mai atrag atenţia şi-o să adormi la loc. Apoi să te văd, când viaţa-ţi va fi pe sfârşite...

Totdeauna e nevoie de mai mult

Majoritatea oamenilor care nu ştiu cum să se transforme gândesc cam aşa: Cum să fac să scap de această senzaţie ? Dacă noutatea acumulării de obiecte noi se erodează şi nu mai funcţionează, cum procedează ? Îşi întorc privirea spre lucruri şi mai mari, un nivel nou de acumulare, iar strategiile de evitare li se transformă în dependenţe: Dacă iau medicamente/droguri sau beau suficient alcool, senzaţia o să dispară. Acest lucru venit din afară va produce o transformare chimică internă şi o să mă facă să mă simt bine. O să fac cumpărături din greu (chiar dacă nu am bani) pentru că doar aşa o să dispară golul. O să văd filme porno... O să joc jocuri video... O să joc jocuri de noroc... O să mănânc...

Criza vârstei de mijloc: o tentativă de creare a unei noi identităţi dinspre exterior

Figura 7D - Atunci când aceiaşi oameni şi aceleaşi obiecte din viaţa noastră generează aceleaşi emoţii, iar sentimentul pe care ne străduim să-l facem să dispară nu se mai schimbă, căutăm alţi oameni şi alte obiecte sau încercăm alte locuri, în tentativa de a transforma felul în care (ne) simţim din punct de vedere emoţional. Dacă nu reuşim, trecem la următorul nivel - dependenţele.

Indiferent care este dependenţa concretă, oamenii cred că există ceva în exterior care să poată înlătura acel sentiment dinăuntru. Şi nu uitaţi: suntem, în mod firesc, înclinaţi să asociem ceva din exterior, care face senzaţia să dispară, cu transformarea noastră chimică internă. Iar dacă acel ceva din exterior ne face să ne simţim bine, atunci ne place. Fugim, aşadar, din calea a ceea ce ne face să ne simţim rău sau e dureros, şi ne îndreptăm spre ce ne oferă o stare de bine şi de confort sau care ne produce plăcere.

Şi, deoarece starea de emoţie produsă de dependenţă le stimulează permanent oamenilor centrii plăcerii din creier, aceştia beneficiază de un val de substanţe chimice generate de excitaţia produsă de experienţa respectivă. Problema este că, de fiecare dată când se aşază la masa de joc, când merg la o petrecere sau rămân noaptea târziu jucând jocuri pe calculator, următoarea dată vor avea nevoie de un strop mai mult.

Motivul pentru care oamenii au nevoie de mai multe droguri, de mai multe cumpărături sau de mai multe aventuri amoroase este acela că asaltul chimic determinat de astfel de activităţi activează zonele receptoare de pe suprafaţa celulelor, ceea ce "declanşează" celulele. Dar, în condiţiile stimulării continue a zonelor receptoare, acestea se desensibilizează şi se închid. În consecinţă, data următoare va fi nevoie de un semnal mai puternic, de un pic mai multă stimulare, pentru a putea fi declanşate - nu se mai poate obţine acelaşi efect decât printr-un exces de substanţe chimice.

Acum veţi fi obligat să pariaţi 25 000 de dolari în loc de 10 000, pentru că, altfel, nu veţi mai simţi niciun fior. Când nu reuşiţi să simţiţi nimic după o repriză de cumpărături care v-a costat 5 000 de dolari, trebuie să măriţi miza şi să vă ridicaţi nivelul de credit de pe două carduri pentru a putea simţi aceeaşi stimulare. Şi toate acestea doar pentru a face să dispară acel sentiment provocat de cine sunteţi cu adevărat. Indiferent ce faceţi ca să obţineţi aceeaşi surescitare, trebuie supralicitat, şi cantitativ, şi ca intensitate. Mai multe droguri, mai mult alcool, mai mult sex, mai multe jocuri de noroc, mai multe cumpărături, mai mult timp petrecut la televizor. înţelegeţi ce vreau să spun.

Cu timpul, devenim dependenţi de ceva ca să alinăm durerea, anxietatea sau depresia sub stindardul cărora ne ducem traiul de zi cu zi. E rău ? Nu chiar. Majoritatea oamenilor procedează astfel pentru că, pur şi simplu, nu ştiu cum să se schimbe din interior. Nu fac decât să-şi urmeze impulsul înnăscut de a-şi alina felul în care (se) simt, nutrind convingerea subconştientă că salvarea le vine de la lumea din jur. Nu li s-a explicat niciodată că folosirea universului exterior pentru schimbarea celui interior nu face decât să înrăutăţească lucrurile... să crească discrepanţa.

Să presupunem că ambiţiile noastre în viaţă sunt obţinerea succesului şi acumularea de averi. Procedând astfel, ne consolidăm propria identitate, fară a acorda vreodată atenţie felului în care (ne) simţim cu adevărat. Eu numesc acest fenomen a fi posedat de propria avere. Devenim posedaţi de obiectele materiale pentru a ne consolida ego-ul, care are nevoie de mediu să-i aducă aminte cine este.

Dacă aşteptăm ceva din afară ca să ne facă fericiţi, atunci nu ne conformăm legii cuantice. Ne sprijinim pe exterior ca să schimbăm interiorul. Dacă credem că, având la dispoziţie mijloacele materiale de a cumpăra mai multe lucruri vom deveni peste poate de bucuroşi, am înţeles lucrurile pe dos. Trebuie să fim fericiţi înainte de apariţia belşugului.

Şi ce se întâmplă dacă persoanele dependente nu pot să facă rost de mai mult ? Simt şi mai multă mânie, frustrare, amărăciune, iar senzaţia de gol se accentuează. Pot încerca alte metode, desigur - să combine jocurile de noroc cu băutura, cumpărăturile cu privitul la televizor sau cu găsirea unui nou refugiu în filme. În final, însă, nimic nu e vreodată de-ajuns. Centrii de plăcere s-au rearanjat la o valoare atât de înaltă, încât atunci când din afară nu vine nicio transformare chimică, persoana dependentă nu mai poate găsi bucurie în lucrurile simple.

Ideea e că fericirea adevărată nu are nimic de-a face cu plăcerea, pentru că dependenţa de astfel de lucruri intens stimulante pentru crearea unei stări de bine nu face decât să ne îndepărteze de bucuria adevărată.

Cel mai mare gol - dependenţa emoţională

Nu este în intenţia mea să diminuez severitatea prejudiciilor determinate de ceea ce numesc eu în mod vag aici dependenţe materiale - droguri, alcool, sex, jocuri de noroc, consum şi aşa mai departe. Astfel de probleme afectează profund nenumărate persoane, precum şi pe cei care iubesc sau lucrează cu astfel de "dependenţi". Deşi, odată ce intră în alcătuirea Marii Triplete, multe dintre dependenţele menţionate şi altele asemenea pot fi depăşite prin aplicarea paşilor prezentaţi în aceste pagini, totuşi, abordarea specifică potrivită în cazul unor astfel de dependenţe nu intră în sfera de interes pe care o acoperă cartea de faţă. Este obligatoriu însă să realizăm că în spatele fiecărei dependenţe se ascunde o emoţie memorată care determină comportamentul.

Ceea ce nu depăşeşte, fiind, de fapt, scopul acestei cărţi, este sprijinirea oamenilor în efortul acestora de a se dezvăţa de ei înşişi, indiferent cum îşi percep sinele respectiv - alcoolic, dependent de sex, de jocuri de noroc, de cumpărături sau ca bolnav cronic de singurătate, tristeţe, mânie, amărăciune ori atins de o suferinţă fizică.

Gândindu-vă la discrepanţa despre care vorbeam, poate că v-aţi spus: Păi, sigur că ne ascundem temerile, nesiguranţele, slăbiciunile şi partea întunecată de ochii celorlalţi. Dacă am da frâu liber acelor lucruri să se exprime nestingherit, probabil că nimeni n-ar putea ţine la noi, ca să nu mai vorbim de noi înşine. într-un sens, aşa şi este. Dar, dacă vrem să ne eliberăm, înseamnă că trebuie să ne confruntăm cu acel sine adevărat şi să aducem la lumină acea parte a personalităţii noastre pe care am ţinut-o în umbră.

Avantajul sistemului folosit de mine este acela că vă puteţi confrunta cu acele aspecte mai întunecate ale propriei personalităţi, fară a le aduce la lumina realităţii de zi cu zi. Nu sunteţi nevoit să intraţi în birou sau într-o reuniune de familie şi să anunţaţi: "Hei, atenţie la mine, toată lumea ! Sunt un om rău pentru că îmi urăsc părinţii, deoarece şi-au petrecut vremea ocupându-se de fraţii mei mai mici, în timp ce eu simţeam că nevoile mele nu erau băgate în seamă. Aşa că m-am transformat într-un adevărat egoist, care tânjeşte după atenţie şi are nevoie de recompense imediate ca să nu se mai simtă neiubit şi inadecvat."

În loc de aşa ceva, în intimitatea propriului cămin şi a propriei minţi, puteţi acţiona în scopul eliminării aspectelor negative ale sinelui şi înlocuirii acestora cu altele, mai pozitive şi productive (sau măcar, metaforic vorbind, să diminuaţi efectele lor, permiţându-le să se manifeste doar sporadic).

Îmi doresc să uitaţi întâmplările din trecut care vă validează emoţiile memorate şi transformate în parte integrantă a propriei personalităţi. Nu vă veţi rezolva niciodată problemele dacă le analizaţi prins fiind încă în emoţiile trecutului. Reflecţia asupra experienţei sau retrăirea evenimentului care a generat problema nu va face decât să învie vechile emoţii în cadrul aceleiaşi conştiinţe care o crease şi nu va constitui decât un nou motiv de a simţi la fel. Când încercaţi să vă înţelegeţi viaţa prin prisma conştiinţei care a creat-o, veţi ajunge, în urma analizei, să consideraţi problema încheiată şi, astfel, să găsiţi o scuză pentru a nu vă schimba niciodată.