În momentul în care aţi început să simţiţi acea emoţie de compasiune, într-un sens, aţi împărtăşit (pe cale chimică) propriului organism aceleaşi cunoştinţe pe care le dobândise mintea (pe cale intelectuală) şi care v-au activat şi modificat unele gene. Aţi trecut de la gândire la acţiune: comportamentele vă corespund intenţiilor conştiente; acţiunile coincid cu gândul, iar mintea şi trupul sunt congruente şi lucrează laolaltă. Aţi făcut şi dumneavoastră exact ce au făcut şi persoanele din cărţile respective. Aşadar, învăţând compasiunea pe cale intelectuală, cu mintea şi cu creierul, manifestând apoi acest ideal în propriul mediu înconjurător, prin experienţă, aţi reuşit să întrupaţi acest sentiment superior. Tocmai v-aţi condiţionat corpul în raport cu o nouă configuraţie cerebrală, specifică pentru compasiune. Mintea şi corpul v-au lucrat împreună. Aţi întrupat compasiunea, într-un anumit sens, cuvântul imaterial s-a transformat în ceva palpabil.
Doi creieri v-au purtat de la gândire la acţiune.
Puteţi însă crea o stare de a fi ?
Datorită eforturilor de a întrupa compasiunea, aţi reuşit să vă faceţi neocortexul şi creierul limbic să acţioneze împreună. Aţi părăsit celula sinelui memorat, familiar şi de rutină, care operează în cadrul unui set de programe automate şi vă găsiţi acum într-un ciclu nou de gândire şi simţire. Aţi trăit experienţa compasiunii şi ştiţi cum se simte; vă place mai mult decât ce vă făcea să simţiţi ostilitatea mascată, respingerea şi iritarea reprimată.
Nu vă avântaţi însă, mai aveţi până să atingeţi perfecţiunea. Nu e suficient să vă faceţi corpul şi mintea să lucreze împreună o singură dată. Împrejurarea aceea v-a purtat de la gândire la acţiune, dar sunteţi oare în stare să reproduceţi sentimentul de compasiune ori de câte ori doriţi ? Puteţi întrupa în mod repetat compasiunea, indiferent de condiţiile din jur, astfel încât nicio persoană şi nicio împrejurare să nu vă poată arunca din nou în vechea dumnevoastră stare de a fi ?
Dacă răspunsul este nu, înseamnă că nu stăpâniţi compasiunea încă. Pentru mine, a stăpâni ceva înseamnă ca starea chimică internă să fie superioară oricărui alt lucru din mediul înconjurător. Se numeşte că stăpâniţi ceva atunci când v-aţi condiţionat în raport cu anumite gânduri şi sentimente pentru care aţi optat, nimic din jur nemaiputând să vă facă să renunţaţi la propriile scopuri. Nicio persoană, niciun lucru şi nicio experienţă, indiferent de loc şi timp, nu trebuie să vă tulbure echilibrul chimic interior. Puteţi gândi, acţiona şi simţi diferit, de fiecare dată când vă propuneţi. Veţi reuşi asta.
Dacă putem stăpâni suferinţa, putem stăpâni la fel de uşor şi bucuria
Probabil cunoaşteţi pe cineva care s-a învăţat cu suferinţa, nu-i aşa ? Dacă sunaţi persoana respectivă şi o întrebaţi: "Ce mai faci ?", ea vă va răspunde: "Aşa şi-aşa." "Ascultă, o să merg cu nişte prieteni la o nouă galerie de artă şi apoi la un restaurant unde au tot felul de deserturi sănătoase. La sfârşit, vom merge să ascultăm muzică live. Ai vrea să vii şi tu ?" "Nu, nu am chef."
Dacă ar fi exprimat clar ceea ce intenţionase, probabil ar fi zis: "Am memorat această stare emoţională şi nimic din mediul înconjurător (persoană, experienţă, circumstanţă, absolut nimic) nu mă va mişca de la starea mea chimică internă care presupune să sufăr. Mă simt mai bine când doare decât când renunţ la suferinţă şi sunt fericit. Mă bucur de această adicţie pentru moment şi toate lucrurile astea pe care mi le propui mă distrag de la dependenţa mea emoţională."
Dar ghiciţi ce ? Putem, la fel de simplu şi de uşor, să învăţăm să stăpânim stări emoţionale pozitive, precum bucuria sau compasiunea.
În exemplul de mai sus cu mama soacră, dacă exersaţi gândurile, comportamentele şi sentimentele de suficient de multe ori, "a fi" plin de compasiune v-ar deveni destul de firesc. Aţi evolua, de la simpla reflecţie la ideea respectivă la acţiune, în direcţia realizării acesteia şi, apoi, la întruparea ei. Compasiunea şi iubirea v-ar deveni la fel de automate şi obişnuite ca şi emoţiile limitative pe care tocmai le-aţi transformat.
Ce vă rămâne de făcut acum este să repetaţi această experienţă de gândire, simţire şi acţiune pline de compasiune. Dacă o faceţi, vă veţi înfrânge dependenţa de vechea stare emoţională şi vă veţi condiţiona neurochimic corpul şi mintea să memoreze mai bine decât conştientul starea chimică interioară numită compasiune. În cele din urmă, dacă re-creaţi în mod repetat şi după dorinţă experienţa compasiunii, exersând-o indiferent de condiţiile dumneavoastră de viaţă, oricare ar fi acestea, corpul vă va deveni mintea compasiunii - veţi memora atât de bine compasiunea, încât nimic din lumea din jur nu v-ar mai putea clinti din această stare de a fi.
Am ajuns la momentul în care toţi cei trei creieri lucrează împreună, iar dumneavoastră, din punct de vedere biologic, neurochimic şi genetic, sunteţi într-o stare de compasiune. Atunci când compasiunea devine, în mod necondiţionat, un comportament familiar şi de rutină, aţi evoluat de la cunoaştere la experienţă şi apoi la înţelepciune.
Evoluţia către o stare de a fi: rolul celor două sisteme de memorie
Dispunem de trei creieri ce ne permit să evoluăm de la a gândi la a face la a fi. Priviţi schema următoare:
Fig. 6B(1) – Amintirile declarative și non-declarative
În creier există două sisteme de memorie.
Primul sistem poartă numele de amintire declarativă sau explicită. Când ne amintim şi putem declara ce am aflat sau am trăit, înseamnă că avem amintiri declarative. Există două tipuri de amintiri declarative: cunoştinţe (amintiri semantice derivate din cunoştinţele filosofice) şi experienţă (amintiri episodice derivate din experienţe senzoriale, identificate ca evenimente din propria viaţă, a căror desfăşurare a presupus implicarea anumitor oameni, anumitor obiecte sau animale, în contextul anumitor acţiuni ale căror autori sau martori eram, într-un anume loc şi la un anume moment). Amintirile episodice au tendinţa de a se imprima pentru mai mult timp în creier şi corp decât amintirile semantice.
Cel de-al doilea sistem de memorie se numeşte non-declarativ sau amintire implicită. Se întâmplă când exersăm ceva de atâtea ori încât ne-a devenit o a doua natură, cu alte cuvinte nu mai suntem nevoiţi să ne gândim la acel lucru, ca şi cum aproape că nu putem declara cum procedăm - corpul şi mintea sunt totuna. Aici ne sunt localizate abilităţile, obişnuinţele, comportamentele automate, amintirile asociative, atitudinile inconştiente şi reacţiile emoţionale.
Astfel, atunci când luăm cele învăţate pe cale intelectuală (neocortexul) şi le aplicăm, le personalizăm, le exprimăm sau le manifestăm, ne modificăm comportamentul într-un fel anume. Când procedăm astfel, creăm o experienţă nouă, care va produce o emoţie nouă (creierul limbic). Dacă putem repeta, multiplica sau retrăi această experienţă după cum şi când ne-o dorim, vom trece într-o stare de a fi (cerebelul).
Fig. 6B(2) - Cei trei creieri: de la a gândi la a face şi apoi la a fi
Înţelepciunea este alcătuită din cunoştinţele acumulate, dobândite prin experienţă repetată. În momentul în care "a fi" plin de compasiune ne este tot atât de firesc ca şi suferinţa, tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi, învinovăţirea altora sau sentimentele de frustrare, pesimism ori insecuritate, în acel moment am devenit înţelepţi. Suntem liberi să ne putem bucura de noi oportunităţi, pentru că viaţa pare cumva să se organizeze corespunzător felului nostru de a fi.
Dezvoltarea propriei fiinţe
Figura 6C - această schemă ilustrează evoluţia modului în care cei trei creieri se aliniază în vederea conjugării diferitelor căi de evoluţie personală.
Cum să treceţi de la a gândi direct la a fi: preludiu la meditaţie
Trecerea de la a gândi la a face şi apoi la a fi este o evoluţie pe care am trăit-o cu toţii de multe ori, fie când am învăţat să conducem, să schiem, să tricotăm, fie când învăţăm o limbă străină atât de bine, încât se transformă într-o a doua natură.
Ei bine, să discutăm despre unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a făcut evoluţia şi anume capacitatea de a trece de la a gândi la a fi - fară intervenţia vreunei acţiuni fizice. Altfel spus, putem crea o nouă stare de a fi înainte de a trăi efectiv vreo experienţă concretă.
Tot timpul facem asta, şi nu e vorba de aplicarea zicalei: "Prefa-te până reuşeşti". De exemplu, aveţi o fantezie sexuală în care trăiţi, în interior, toate gândurile, senzaţiile şi acţiunile pe care le aşteptaţi, nerăbdător, la întoarcerea celuilalt dintr-o călătorie. Sunteţi atât de pătruns de experienţa dumneavoastră interioară, încât corpul vi se modifică din punct de vedere chimic şi reacţionează ca şi cum aţi participa deja, chiar acum, la evenimentul din viitor. Aţi trecut într-o nouă stare de a fi. În mod similar, fie că exersaţi mental discursul pe care îl veţi ţine, că vă aduceţi aminte cum să gestionaţi discuţia pe care trebuie s-o aveţi cu colegul sau că vă imaginaţi ce doriţi să mâncaţi când sunteţi mort de foame, dar blocat în trafic - şi de fiecare dată vă gândiţi numai şi numai la asta şi sunteţi opac la orice altceva - corpul începe să treacă la o stare de a fi doar prin intermediul gândului.
Bine, dar cât de departe se poate merge ? Doar prin gândire şi senzaţie puteţi ajunge, în sfârşit, persoana care vă doriţi să fiţi ? Se poate crea o realitate pe care să v-o alegeţi singur şi să o şi trăiţi, la fel ca fiica mea, atunci când cu experienţa vacanţei de vară a visurilor ei ?
Aici intervine meditaţia. Aşa cum ştiţi, tehnicile meditative sunt utilizate într-o mulţime de scopuri. În cartea de faţă veţi învăţa un tip special de meditaţie, concepută într-un anumit scop - să vă ajute să vă dezvăţaţi de a fi dumneavoastră înşivă şi să vă însuşiţi sinele ideal la care visaţi. Restul acestui capitol se va ocupa cu punerea în legătură a cunoştinţelor prezentate până acum cu meditaţia pe care o veţi deprinde în curând (ori de câte ori vom discuta despre meditaţie sau despre procesul de meditaţie, mă voi referi la procesul asupra căruia ne vom concentra în partea a III-a).
Meditaţia ne permite să ne transformăm creierul, trupul şi felul de a fi. Cel mai important lucru este că astfel de transformări se pot realiza fară intervenţia vreunei acţiuni de ordin fizic sau a unei interacţiuni cu ambientul. Prin meditaţie putem instala echipamentul neurologic necesar, exact aşa cum cei care exersau la pian sau făceau exerciţii de digitaţie reuşiseră nişte transformări prin exerciţiu mental repetat. (Subiecţii respectivi foloseau exclusiv repetiţia mentală, dar, pentru scopurile noastre, aceasta constituie doar una dintre componentele - deşi una foarte importantă - procesului de meditaţie).
Dacă v-aş cere să reflectaţi la calităţile cu care ar fi înzestrat acest sine ideal sau dacă v-aş sugera să vă gândiţi cum v-aţi simţi dacă aţi fi în pielea unei personalităţi precum Maica Tereza sau Nelson Mandela, atunci, numai reflectând la un nou fel de a fi, aţi începe să vă acţionaţi creierul altfel şi să vă creaţi o altă minte (creier în acţiune). Acesta este exerciţiul mental repetitiv. Acum, vă cer să vă gândiţi la cum ar fi să fiţi fericit, mulţumit, satisfăcut şi împăcat. Ce v-aţi închipui dacă ar fi să creaţi un nou ideal de sine ?
În esenţă, procesul de meditaţie vă permite să răspundeţi la această întrebare, punând laolaltă toate informaţiile aflate şi configurate în circuitele sinaptice din creier referitor la ce înseamnă să fii fericit, mulţumit, satisfăcut şi împăcat. În cadrul meditaţiei luaţi cunoştinţele respective şi apoi vă puneţi pe dumneavoastră în ecuaţie. În loc să vă întrebaţi doar ce ar însemna să fiţi fericit, vă puneţi în situaţia de a exersa - şi deci de a trăi - o stare de fericire. La urma urmei, ştiţi cum arată şi cum se simte fericirea. Aţi avut astfel de experienţe în trecut, aţi văzut versiunile altor oameni în astfel de situaţii. Acum, selectaţi dintre cunoştinţele dobândite şi testaţi pentru a crea un ideal de sine.
