V-am vorbit despre felul în care, cu ajutorul lobului frontal, puteţi folosi modalităţi noi de activare a unor circuite noi ca să creaţi o minte nouă. În momentul în care activaţi această minte nouă, creierul creează un fel de hologramă şi vă oferă un model de urmat în crearea noii dumneavoastră realităţi, pe care s-o formaţi pe viitor. Pentru că v-aţi instalat circuite neuronale noi înainte de manifestarea efectivă a oricărei experienţe reale, nu sunteţi nevoit să purtaţi o revoluţie nonviolentă, precum Gandhi, nici să vă aşezaţi în fruntea poporului şi să fiţi ars pe rug, ca Ioana d'Arc. Nu aveţi nimic altceva de făcut decât să vă folosiţi cunoştinţele şi experienţa acumulată în ceea ce priveşte calităţile respective, de curaj şi convingere nestrămutată ca să produceţi un efect emoţional în interior. Rezultatul va fi o stare de a fi. Producând în mod repetat această stare de a fi, vă veţi familiariza cu ea şi veţi crea noi circuite. Cu cât veţi atinge mai des starea în cauză, cu atât mai des gândurile respective se vor transforma în experienţă.
Odată realizată această transformare gând-experienţă, produsul final al experienţei respective va fi o senzaţie, o emoţie. Când se întâmplă acest lucru, corpul (în calitatea sa de inconştient) nu face diferenţa între un eveniment petrecut în realitatea fizică şi emoţiile create exclusiv prin gând.
Ca persoană care îşi condiţionează corpul în raport cu o minte nouă, veţi constata că creierul raţional şi cel emoţional lucrează acum în tandem. Reţineţi că gândurile sunt pentru creier, iar senzaţiile pentru corp. Când şi gândiţi şi simţiţi într-un anume fel în cadrul procesului de meditaţie, sunteţi altfel decât eraţi la început. Circuitele nou instalate, transformările neurologice şi chimice produse de gândurile şi emoţiile în cauză v-au transformat astfel încât există dovezi fizice la nivelul creierului şi corpului care să le susţină.
În acest punct, puteţi spune că sunteţi într-o altă stare de a fi. Încetaţi să mai exersaţi fericirea sau recunoştinţa sau orice altceva - sunteţi recunoscător sau fericit. Puteţi genera zilnic această stare de a fi în minte şi în trup; puteţi retrăi permanent un eveniment şi produce răspunsul emoţional adecvat la experienţa de a fi acest nou sine ideal.
Dacă puteţi încheia astfel şedinţa de meditaţie - transformat neurologic, biologic, chimic şi genetic - v-aţi activat modificările respective înainte de trăirea efectivă a oricărei experienţe; de acum înainte veţi fi mai înclinat să acţionaţi şi să simţiţi conform acestei stări. V-aţi dezvăţat de a fi dumneavoastră înşivă.
Nu uitaţi: când sunteţi într-o nouă stare de a fi - o nouă personalitate - vă creaţi şi o realitate personală nouă. Repet: Starea nouă de a fi creează o personalitate nouă. O personalitate nouă produce o nouă realitate personală.
De la a gândi la a fi
Figura 6D. Se poate trece de la a gândi la a fi fără să fiţi nevoit să faceţi ceva. Dacă exersaţi mental o altă configuraţie neurologică, va sosi un moment în care gândul care vă preocupă se va transforma în experienţă. Produsul final al acestei experienţe exterioare îl constituie o emoţie sau un sentiment. Odată ce vă transpuneţi în locul persoanei care doriţi să fiţi, corpul (în calitatea acestuia de inconştient) începe să creadă că se găseşte în mijlocul acelei realităţi. În momentul acesta, minte şi corp deopotrivă încep să funcţioneze conjugat, iar dumneavoastră "sunteţi" persoana respectivă, fără să fiţi nevoit să faceţi nimic deocamdată. Pe măsură ce se pătrunde mai adânc în interiorul acestei noi stări de a fi, numai prin gândire, veţi fi din ce în ce mai înclinat să acţionaţi şi să gândiţi aşa cum sunteţi.
Cum vă veţi putea da seama dacă procesul de meditaţie pe care vi l-am prezentat v-a activat cei trei creieri pentru a genera efectul scontat ? Simplu: vă veţi simţi diferit ca urmare a efortului depus în acest proces. Dacă vă simţiţi exact ca înainte, dacă aceiaşi catalizatori vă produc aceleaşi reacţii, atunci în câmpul cuantic nu s-a întâmplat nimic. Gândurile şi senzaţiile neschimbate reproduc în câmp acelaşi semnal electromagnetic. Nu v-aţi transformat din punct de vedere chimic, neurologic, genetic sau în oricare altă privinţă. Dar, dacă sfârşiţi prin a ieşi din meditaţie simţindu-vă altfel decât la începutul acesteia, şi dacă vă puteţi menţine această stare modificată de a fi în minte şi în trup, atunci v-aţi transformat cu adevărat.
Acel lucru pe care l-aţi schimbat în interior - noua stare de a fi pe care aţi creat-o - ar trebui să producă acum un efect în afară. Aţi depăşit modelul cauză-efect al universului, vechiul concept newtonian conform căruia ceva exterior vă controlează gândurile, acţiunile şi emoţiile. Mă voi întoarce, în scurt timp, asupra acestui aspect.
Vă veţi mai da seama că meditaţia a dat roade şi dacă, în urma eforturilor depuse, în viaţa dumneavoastră apare ceva nou şi neaşteptat. Nu uitaţi: conform modelului cuantic, dacă am creat o minte nouă şi o nouă stare de a fi, atunci avem o semnătură electromagnetică nouă. Pentru că gândim şi (ne) simţim diferit, modificăm realitatea. Împreună, gândurile şi senzaţiile pot face aşa ceva, separat nu. Să vă aduc din nou aminte: Viaţa n-are cum să ţi se schimbe dacă gândeşti într-un fel şi simţi într-altul. Combinaţia de gânduri şi senzaţii este starea dumneavoastră de a fi. Schimbaţi-vă starea de a fi... şi transformaţi-vă realitatea.
Iată unde intervin cu adevărat semnalele coerente. Dacă puteţi transmite în câmpul cuantic un semnal coerent în gând şi în simţire (o stare de a fi) care să nu aibă nimic de-a face cu lumea exterioară, atunci în viaţa dumneavoastră se va petrece ceva diferit. În momentul acela veţi trăi cu adevărat experienţa unei reacţii emoţionale puternice, care vă va inspira să creaţi, încă o dată, o altă realitate - puteţi folosi această emoţie ca să generaţi o experienţă mai deosebită.
Să revin la Newton. Suntem cu toţii condiţionaţi de concepţia newtoniană conform căreia viaţa este dominată de principiul cauză-efect. Când ni se întâmplă ceva pozitiv, ne exprimăm recunoştinţa sau bucuria. Aşa că trecem prin viaţă în aşteptarea unei persoane sau a unui lucru din afara noastră care să ne regleze felul în care (ne) simţim.
Ceea ce vă sugerez eu, în schimb, este să preluaţi controlul şi să inversaţi procesul. În loc să aşteptaţi o ocazie care să vă facă să vă simţiţi într-un anume fel, creaţi-l înainte de a trăi vreo experienţă în mediul fizic; convingeţi-vă corpul pe cale emoţională că experienţa "generatoare de recunoştinţă" a avut deja loc.
Ca să reuşiţi acest lucru puteţi să alegeţi un potenţial din câmpul cuantic şi să încercaţi să vă imaginaţi ce senzaţie aţi avea dacă l-aţi trăi în realitate. Vă cer să vă folosiţi gândul şi simţirea ca să vă puneţi în pielea acelui sine viitor, acea identitate posibilă, atât de intens, încât să începeţi să vă condiţionaţi emoţional corpul astfel încât să creadă ca sunteţi deja persoana respectivă. Cine vreţi să fiţi când deschideţi ochii după şedinţa de meditaţie ? Cum v-aţi simţi să fiţi acest sine ideal sau să trăiţi această experienţă dorită ?
Ca să vă dezvăţaţi complet de a fi dumneavoastră înşivă, luaţi-vă adio de la cauză şi efect şi adoptaţi modelul cuantic al realităţii. Alegeţi, după dorinţă, o realitate potenţială, trăiţi-o în gând şi în simţiri şi fiţi recunoscător, înainte ca evenimentul să aibă efectiv loc. Puteţi accepta ideea că, odată transformată starea interioară, nu mai aveţi nevoie de lumea din jur care să genereze motive să simţiţi bucurie, recunoştinţă, apreciere sau orice altă emoţie superioară ?
Când corpul simte evenimentul petrecându-se, iar dumneavoastră îl simţiţi ca fiind real, numai pe baza concentrării şi a celor simţite la nivel emoţional, atunci trăiţi viitorul în prezent. Aceasta este clipa în care, aflat în acea stare de a fi, în acel moment de acum şi prezent în mijlocul experienţei respective, deveniţi conectat la toate realităţile posibile ale câmpului cuantic. Singura modalitate prin care se poate accesa câmpul cuantic este să vă aflaţi în mijlocul momentului prezent.
Reţineţi că acesta nu poate fi doar un proces intelectual. Gândurile şi senzaţiile/sentimentele trebuie să fie coerente, cu alte cuvinte, meditaţia vă ajută să coborâţi cu vreo douăzeci şi cinci de centimetri de la cap şi să pătrundeţi în inimă. Deschideţi-vă inima şi reflectaţi cum v-aţi simţi dacă aţi întrupa o combinaţie a tuturor trăsăturilor pe care le admiraţi şi care alcătuiesc modelul dumneavoastră ideal de sine.
S-ar putea să obiectaţi că n-aveţi cum să ştiţi despre ce senzaţii şi sentimente este vorba, pentru că nu aţi cunoscut niciodată experienţa de a fi înzestrat cu astfel de trăsături şi de a fi acel model ideal de sine. Vă răspund că trupul poate trăi aşa ceva înainte de apariţia vreunei dovezi fizice şi înaintea simţurilor: dacă în viaţa dumneavoastră s-ar manifesta, realmente, un eveniment viitor pe care vi-l doriţi şi pe care nu l-aţi trăit efectiv niciodată, trebuie să fiţi de acord că aţi trăi o emoţie superioară precum bucurie, plăcere sau recunoştinţă... aşa vă puteţi, în mod firesc, concentra pe acestea. În loc să rămâneţi sclavii unor emoţii care constituie numai un reziduu al trecutului, vă folosiţi acum de emoţii superioare ca să creaţi un viitor nou.
Emoţiile superioare de gratitudine, iubire şi aşa mai departe prezintă frecvenţe mai înalte, care vă vor ajuta să treceţi într-o stare de a fi în care să (vă) puteţi simţi ca şi cum evenimentele dorite au avut, de fapt, loc. Dacă vă aflaţi într-o stare caracterizată de sentimente nobile, atunci transmiteţi în câmpul cuantic un semnal conform căruia evenimentele s-au întâmplat deja. Sentimentul de recunoştinţă vă permite să vă condiţionaţi emoţional corpul astfel încât să creadă că motivul recunoştinţei s-a manifestat deja în realitate. Activându-vă şi coordonându-vă cei trei creieri, meditaţia vă permite să treceţi de la a gândi la a fi şi, din momentul în care vă aflaţi într-o nouă stare de a fi, sunteţi mai dispus să acţionaţi şi să gândiţi la acelaşi nivel cu acela al stării de a fi.
Vă gândiţi poate că ar fi dificil să intraţi într-o stare de recunoştinţă sau să mulţumiţi înainte de manifestarea evenimentului în realitate. Este posibil să fi trăit conform unei emoţii memorate care devenise în asemenea grad o parte din propria identitate, la nivel subconştient, încât acum nu (vă) puteţi simţi în niciun alt fel decât acela cu care v-aţi obişnuit ? Dacă este adevărat în cazul dumneavoastră, poate că identitatea dumneavoastră este dependentă de percepţia celor din jur pentru a vă distrage şi a vă influenţa felul în care vă simţiţi pe dinăuntru.
În capitolul care urmează ne propunem să analizăm cum să reducem acest decalaj şi să înfăptuim adevărata eliberare. Când puteţi simţi imediat recunoştinţă sau bucurie, ori atunci când vă puteţi îndrăgosti de viitor - fară să aveţi nevoie de vreo persoană, vreun lucru sau vreo experienţă care să vă facă să vă simţiţi aşa - atunci veţi avea acces la aceste emoţii superioare care să vă alimenteze creaţiile.
CAPITOLUL 7
Golul
Stăteam întins pe canapea într-o zi şi mă gândeam cum e să fii fericit. Cum reflectam eu aşa asupra lipsei mele totale de fericire, m-am gândit ce discurs de încurajare mi-ar fi ţinut, pe loc, toţi cei importanţi din viaţa mea. Şi mi-am închipuit ce mi-ar fi spus: Ai un noroc incredibil. Ai o familie minunată şi nişte copii extraordinari. Ai reuşit în meserie. Ţii conferinţe în faţa a mii de oameni, călătoreşti prin lumea întreagă şi ajungi prin locuri pe unde nu ajunge toată lumea, ai apărut în filmul What The BLEEP Do We Know !?, iar mesajul tău a încântat o mulţime de oameni. Ai scris chiar şi o carte care are succes şi se vinde bine. Ar fi punctat toate aspectele emoţionale şi logice corecte. Dar, din punctul meu de vedere, ceva nu era în ordine.
Mă aflam într-un moment din viaţă în care, la fiecare sfârşit de săptămână, călătoream dintr-un oraş într-altul ţinând conferinţe; mi se întâmpla, câteodată, să merg în două oraşe într-un interval de trei zile. Mi-a dat prin cap că eram atât de ocupat încât n-aveam timp să pun efectiv în practică ce-i învăţam pe alţii să facă.
A fost un moment descurajant, pentru că am început să văd că toată fericirea mea se baza pe intervenţia unor factori din exterior şi că bucuria pe care o simţeam când călătoream şi le vorbeam oamenilor n-avea nimic de-a face cu fericirea adevărată. Mi se părea că aveam nevoie de toţi, de toate obiectele şi locurile din afara mea ca să mă simt bine. Imaginea aceasta pe care o proiectam în faţa lumii depindea de factori externi. Şi, când nu eram în lume, vorbind oamenilor sau dând interviuri ori tratând pacienţi, şi eram acasă, mă simţeam gol.
Să nu mă înţelegeţi greşit: din anumite puncte de vedere, lucrurile acelea din afara mea erau extraordinare. Oricine care mă vedea ţinând conferinţe, profund concentrat asupra unei prezentări în timpul unui zbor sau răspunzând - dintr-un aeroport sau dintr-un hol de hotel - la zeci de e-mailuri, v-ar fi spus că păream destul de fericit.
Tristul adevăr este acela că dacă m-aţi fi întrebat pe mine într-un astfel de moment, aş fi dat probabil un răspuns foarte asemănător: Da, lucrurile stau foarte bine. Îmi e bine. Sunt un tip norocos.
Dar dacă mă prindeaţi într-un moment de linişte, când nu eram bombardat de toţi ceilalţi stimuli, aş fi răspuns complet diferit: Ceva nu e în ordine. Nu mă simt în apele mele. Totul se simte la fel, nimic nou. Lipseşte ceva.
În ziua în care am recunoscut care era nucleul nefericirii mele, mi-am dat seama şi de motivul pentru care aveam nevoie de lumea din jur ca să-mi aduc aminte cine eram. Identitatea mea se transformase în oamenii cărora le vorbeam, oraşele pe unde mergeam, lucrurile pe care le făceam în cursul călătoriilor şi experienţele de care aveam nevoie ca să mă reafirm ca persoana care poartă numele de Joe Dispenza. Şi, când nu mă aflam în preajma nimănui care să mă ajute să aduc în prim-plan această personalitate pe care lumea o putea recunoaşte ca fiind eu însumi, nu mai eram sigur cine eram eu. De fapt, am constatat că întreaga mea fericire, aşa cum le apărea ea celorlalţi, nu era decât o reacţie la stimuli din exterior care mă făceau să mă simt într-un fel sau în altul. Pe urmă am înţeles că eram total dependent de propriul mediu, precum şi că sugestiile din exterior îmi erau necesare ca să-mi consolideze dependenţa emoţională.
Ce moment a fost pentru mine ! Auzisem de un milion de ori că fericirea vine din interior, dar niciodată nu mă izbise ca acum.
Cum stăteam eu întins pe canapeaua din casă în ziua aceea, m-am uitat pe geam afară şi am avut o viziune. Mi-am văzut cele două mâini, una peste cealaltă, despărţite de un gol.
