Discrepanţa identitară
Figura 7A - Discrepanţa dintre "cum suntem în realitate" şi "cum părem".
Mâna de deasupra reprezenta cum păream eu în afară, iar cea de dedesubt ce ştiam eu că e pe dinăuntru. Reflectând asupra propriului sine, am întrezărit ideea că noi, oamenii, trăim într-o dualitate, ca două entităţi separate - "cum părem" şi "cum suntem cu adevărat".
Cum părem este imaginea sau faţada pe care o proiectăm spre lume. Sinele acela constă din tot ce facem ca să arătăm într-un anume fel în ochii lumii şi să prezentăm celor din jur o realitate exterioară coerentă şi consecventă.
Cum suntem noi cu adevărat, idee reprezentată de mâna de dedesubt, este felul în care (ne) simţim, mai ales când nu suntem distraşi de mediul exterior. Constă din emoţiile noastre familiare atunci când nu suntem preocupaţi de "viaţă". Este ceea ce ascundem despre noi înşine.
Când memorăm stări emoţionale generatoare de dependenţă precum vină, ruşine, frică, anxietate, spirit critic, depresie, înfumurare ori ură, creăm o discrepanţă între felul în care apărem în ochii lumii şi felul în care suntem în realitate. Prima imagine evocă cum vrem noi să ne vadă ceilalţi, iar cea de-a doua reprezintă starea noastră de a fi atunci când nu interacţionăm cu toate variatele experienţe, lucruri şi persoane, în diferitele momente şi în diversele locuri din viaţa noastră. Dacă stăm liniştiţi suficient de mult timp, neimplicaţi în nicio acţiune, începem să simţim ceva. Acel ceva este sinele nostru adevărat.
Straturile emoţionale pe care le memorăm şi care creează discrepanţa
Figura 7B - Mărimea discrepanţei diferă de la o persoană la alta. Cum suntem cu adevărat şi cum părem sunt separate de sentimentele pe care le memorăm în diferitele momente ale vieţii (pe baza experienţelor trecute). Cu cât e mai mare discrepanţa, cu atât e mai pronunţată dependenţa de emoţiile memorate.
Strat după strat, îmbrăcăm diferite emoţii care ne formează identitatea. Pentru a ne aminti cine credem că suntem, trebuie să recreăm aceleaşi experienţe ca să ne reafirmăm personalitatea şi emoţiile care îi corespund. Ca identitate, ne ataşăm de universul nostru exterior, identificându-ne cu toţi şi toate, ca să ne amintim cum dorim să ne proiectăm în lume.
Cum părem celorlalţi devine faţada personalităţii noastre, care se bazează pe lumea exterioară ca să-şi aducă aminte cine e în calitate de "cineva". Identitatea acesteia este pe deplin ataşată de mediu. Personalitatea face tot ce îi stă în putinţă să ascundă ce simte cu adevărat sau ca să alunge acea senzaţie de gol: Eu am maşinile acelea. Eu îi cunosc pe oamenii aceia. Eu am fost acolo. Eu pot face lucrurile acestea. Eu am trăit toate aceste experienţe. Eu lucrez la această companie. Eu am reuşit... este cine credem noi că suntem în raport cu tot ce se află în jurul nostru.
Dar nu e acelaşi lucru cu cine suntem - ce simţim - fară stimulare din partea circumstanţelor exterioare: sentimente de ruşine şi mânie provocate de o căsnicie nereuşită; frica de moarte şi nesiguranţa legată de viaţa de apoi, generate de pierderea unei persoane iubite sau chiar a unui animal îndrăgit; un sentiment de inadecvare din cauza insistenţei unuia dintre părinţi de a fi perfect şi de a te realiza cu orice preţ; un sentiment reprimat de nedreptate din cauza condiţiilor economice precare în care am crescut; o preocupare legată de faptul că nu avem acel corp dezirabil pe care societatea în care trăim îl pretinde. Astfel de sentimente sunt ceea ce dorim să ascundem.
Aşa suntem noi adevărat, acesta este sinele nostru real, care se ascunde în spatele imaginii pe care o proiectăm. Nu suportăm să înfăţişăm acel sine în faţa lumii, aşa că ne prefacem că suntem altcineva. Creăm un fel de programe automate memorate care funcţionează ca să ne ascundă părţile vulnerabile. Cu alte cuvinte, ceea ce facem, în esenţă, este să minţim cu privire la cine suntem pentru că suntem conştienţi că moravurile sociale nu sunt îngăduitoare cu o astfel de persoană. Acesta este acel "nimeni" persoana de care ne îndoim că alţii ar simpatiza-o şi accepta-o.
În special în perioada tinereţii, când ne formăm identitatea, suntem mai înclinaţi să ne angajăm într-un astfel de bal mascat, îi vedem pe adolescenţi cum încearcă diferite identităţi aşa cum îşi încearcă şi hainele. Şi, pe drept cuvânt, ceea ce poartă tinerii este deseori o reflexie mai curând a ceea ce vor să fie, decât a ceea ce sunt cu adevărat. Întrebaţi orice specialist în domeniul sănătăţii mentale, specializat în lucrul cu tinerii, şi vă va spune că adolescenţa poate fi definită printr-un singur cuvânt - insecuritate. În consecinţă, pentru adolescenţi şi preadolescenţi, conformismul şi clasificarea sunt considerate generatoare de securitate.
Mai curând decât să lăsăm lumea să afle cum suntem cu adevărat, adoptăm şi ne adaptăm (în condiţiile în care toată lumea ştie ce păţesc cei percepuţi a fi diferiţi de ceilalţi). Lumea este complexă şi înspăimântătoare, dar o facem mai puţin înfricoşătoare şi mult mai simplă împărţindu-i pe toţi în grupuri. Alegem un grup. Sorbim din mirajul pe care îl considerăm cel mai potrivit.
În final, identitatea respectivă sfârşeşte prin a ni se potrivi. Creştem în ea. Sau cel puţin asta ne spunem. Împreună cu insecuritatea vine şi o conştiinţă foarte marcată de sine. Întrebările abundă: Aşa sunt eu cu adevărat ? Aşa vreau să fiu cu adevărat ? Dar e mult mai uşor să ignorăm astfel de întrebări decât să căutăm răspunsuri la ele.
Experienţele de viaţă ne definesc identitatea. Dacă ne menţinem ocupaţi, ţinem emoţiile nedorite în frâu
Purtăm cu toţii urmele experienţelor traumatice sau dificile trăite în tinereţe. Încă din primii ani de viaţă, am trecut prin evenimente definitorii ale căror emoţii au contribuit, strat după strat, la edificarea persoanei în care ne-am transformat. Să privim lucrurile în faţă: am fost cu toţii marcaţi de evenimente încărcate emoţional. În timp ce revedeam, în mod repetat, cu ochii minţii vreuna dintre experienţele respective, corpul începea să retrăiască la nesfârşit întâmplarea, doar prin forţa gândului. Am prelungit atâta vreme perioada de refracţie a emoţiei, încât am trecut de la o simplă reacţie emoţională la o dispoziţie, apoi la o caracteristică de temperament şi, în cele din urmă, la o trăsătură de personalitate.
Tineri fiind, ne ocupăm timpul cu lucruri care, un timp, stăvilesc aceste emoţii vechi, adânci, ascunzându-le sub preş. Este îmbătător să ne facem prieteni noi, să călătorim în locuri necunoscute, să muncim din greu şi să avansăm în funcţie, să învăţăm să facem ceva nou sau să ne apucăm de un sport neîncercat până acum. Rareori ni se întâmplă însă să ne dea prin cap bănuiala că multe dintre aceste acţiuni sunt motivate de sentimente rămase în urma anumitor evenimente anterioare din viaţă.
Şi pe urmă devenim cu adevărat ocupaţi. Mergem la şcoală, poate apoi la facultate, ne cumpărăm o maşină, ne mutăm în alt oraş, stat sau ţară, ne lansăm într-o carieră, întâlnim persoane noi, ne căsătorim, ne cumpărăm casă, avem copii, adoptăm animale, poate divorţăm, practicăm sporturi, începem o relaţie nouă, ne ocupăm de un hobby... Ne folosim de tot ce cunoaştem în lumea din jur ca să ne definească identitatea şi să ne distragă de la ceea ce simţim cu adevărat pe dinăuntru. Şi, dat fiind faptul că toate aceste experienţe unice produc miriade de emoţii, observăm că emoţiile respective par să şteargă orice senzaţii şi sentimente pe care le ascundem. Un timp, merge.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Atingem cu toţii culmi superioare prin eforturile pe care le facem în diferitele perioade ale anilor noştri de dezvoltare. Pentru realizarea multor lucruri din viaţă, trebuie să ne forţăm pe noi înşine ca să ieşim din zonele de confort şi să ne transcendem sentimentele obişnuite care ne defineau odată. Sunt, desigur, conştient de această dinamică a vieţii. Dar, atunci când nu ne depăşim niciodată limitările şi continuăm să ne cărăm povara venită din trecut, ne va prinde totdeauna din urmă. Lucru care se întâmplă începând de pe la 35 de ani (cu mici variaţii de la o persoană la alta).
Vârsta de mijloc: o serie de strategii pentru ca sentimentele îngropate să rămână aşa
Ajunşi pe la 35 sau 45 de ani, când personalitatea ne este formată complet, am trăit multe dintre experienţele pe care le are de oferit viaţa. Şi, ca urmare, suntem în mare capabili să anticipăm rezultatul majorităţii experienţelor; ştim ce senzaţii ne vor trezi înainte de a le trăi efectiv. Din cauza multelor relaţii bune şi rele avute în viaţă, a faptului că am avut experienţa competiţiei profesionale, iar acum cariera ni s-a aşezat, pentru că am suferit pierderi şi am repurtat succese sau fiindcă ştim ce ne place şi ce nu, cunoaştem nuanţele vieţii. Odată ce putem prezice emoţiile care ne aşteaptă probabil înainte de experienţa efectivă, decidem dacă ne dorim să trăim acel eveniment "cunoscut" încă înainte de petrecerea sa efectivă. Iar toate acestea se desfăşoară, bineînţeles, dincolo de cortina conştientului nostru.
Acesta este punctul în care lucrurile încep să se încurce. Pentru că putem prezice sentimentele şi senzaţiile pe care ni le vor provoca majoritatea evenimentelor, ştim deja ce anume ne va şterge sentimentele faţă de ceea ce suntem cu adevărat. Şi totuşi, când ajungem la jumătatea vieţii, nimic nu mai poate şterge complet această senzaţie de gol.
Vă treziţi în fiecare dimineaţă şi vă simţiţi aceeaşi persoană. Mediul înconjurător, pe care v-aţi sprijinit atât ca să scăpaţi de vină sau de suferinţă, nu mai estompează aceste sentimente. Şi cum ar putea ? Ştiţi deja că, odată consumate emoţiile generate de lumea din jur, vă întoarceţi la aceeaşi stare obişnuită de leopard care nu şi-a schimbat petele.
Aceasta este criza vârstei de mijloc pe care o cunosc atâţia oameni. Unii încearcă din răsputeri să-şi ţină sentimentele îngropate acolo unde sunt, aruncându-se şi mai frenetic în realitatea exterioară. Cumpără maşini sport noi (obiect), închiriază o barcă (alt obiect). Unii pleacă într-o vacanţă lungă (locuri). Alţii se înscriu într-un club nou ca să întâlnească alţi oameni şi să-şi facă prieteni noi (oameni). Alţii îşi fac operaţii estetice (trup). Mulţi îşi redecorează sau îşi reconstruiesc casa din temelii (dobândesc obiecte şi trăiesc într-un mediu nou).
Toate acestea sunt eforturi inutile de a face sau a încerca ceva nou, întreprinse ca se simtă bine sau altfel. Emoţional vorbind, însă, noutatea odată trecută, se trezesc înţepeniţi în aceeaşi identitate. Revin la ceea ce sunt cu adevărat (adică la mâna de dedesubt). Sunt atraşi înapoi către aceeaşi realitate în care trăiesc de ani de zile, numai pentru a-şi întreţine senzaţia că identitatea lor coincide cu ceea ce cred ei că sunt. În realitate, însă, cu cât întreprind mai multe - cu cât cumpără şi consumă mai mult - cu atât devine mai evidentă senzaţia generată de "cum sunt ei cu adevărat".
Încercarea noastră de scăpa de acest gol sau de a fugi de orice emoţie dureroasă este determinată de senzaţia de disconfort pe care ne-o provoacă o eventuală confruntare. Aşa că, în momentul în care senzaţia începe să ne scape puţin de sub control, cei mai mulţi dintre noi aprind televizorul, navighează pe internet, sună pe cineva sau trimit mesaje. Ne putem modifica emoţiile de atâtea ori, în doar câteva clipe... Putem privi o emisiune de divertisment sau un filmuleţ pe YouTube şi râde isteric, pe urmă putem urmări un meci de fotbal care să ne trezească sentimentul de competitivitate, mai târziu putem asculta ştirile şi ne putem enerva sau speria. Toţi aceşti stimuli exteriori ne pot, cu uşurinţă, distrage de la senzaţiile şi sentimentele acelea nedorite dinăuntru.
Tehnologia are o mare capacitate de a ne distrage şi de a ne crea o puternică dependenţă. Ia gândiţi-vă: vă puteţi modifica imediat chimismul intern şi scăpa de o senzaţie doar schimbând ceva din exterior. Şi oricare ar fi fost lucrul acela de dinafară care vă făcea să vă simţiţi mai bine pe dinăuntru, veţi apela la el ca să vă deturnaţi singur, la nesfârşit. O astfel de strategie nu implică în mod obligatoriu vreo formă de tehnologie - orice lucru cu potenţial momentan palpitant e la fel de bun.
Şi, cât timp întreţinem această diversiune, ce credeţi că se va întâmpla ? Transformarea noastră interioară va depinde şi mai mult de ceva din exterior. Unii se scufundă, în mod inconştient, din ce în ce mai adânc, în acest hău fară de fund, făcând uz de diferitele aspecte ale propriei vieţi ca să se ţină ocupaţi, într-un efort de a recrea senzaţia iniţială simţită la prima experienţă şi care i-a ajutat să evadeze. Devin prea stimulaţi pentru a se putea simţi altfel decât sunt cu adevărat. Dar, mai devreme sau mai târziu, toţi îşi dau seama că au nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare din acelaşi lucru ca să se simtă mai bine. Totul se transformă într-o căutare devoratoare a plăcerii şi a căilor de evitare cu orice preţ a durerii - un stil hedonist de viaţă generat inconştient de un sentiment oarecare, care se încăpăţânează să nu dispară.
O altă modalitate de a trăi vârsta de mijloc: momentul de confruntare cu sentimentele şi de renunţare la iluzii
Ajunşi în această etapă a vieţii, unii aleg să nu facă eforturi ca să-şi menţină sentimentele îngropate şi-şi pun, în schimb, nişte întrebări capitale: Cine sunt eu ? Ce scop am eu în viaţă ? Încotro mă îndrept ? Pentru cine fac toate acestea ? Ce este Dumnezeu ? Unde mă duc când voi muri ? Oare viaţa înseamnă numai "succes" ? Ce este fericirea ? Ce înseamnă toate acestea ? Ce este dragostea ? Mă iubesc pe mine însămi/însumi ? Iubesc pe altcineva ? Iar sufletul începe să se trezească...
Mintea începe să se frământe cu astfel de tipuri de întrebări pentru că iluzia s-a evaporat, iar noi începem să bănuim că nimic din exterior nu ne poate face fericiţi. Unii dintre noi îşi dau seama, în final, că nimic din propriul mediu nu va "remedia" felul în care (ne) simţim. Realizăm, totodată, enorma cantitate de energie de care este nevoie în vederea întreţinerii acestei proiecţii a sinelui ca imagine pentru uzul lumii din jur, şi cât de epuizant este să ţii mintea şi trupul mereu ocupate. Ajungem, în cele din urmă, să vedem că încercarea noastră inutilă de a menţine o imagine ideală pentru alţii constituie, în fapt, o strategie de a ne asigura că sentimentele acelea presante de care fugim nu ne ajung niciodată din urmă. Cât timp putem jongla cu atâtea mingi, doar ca vieţile noastre să nu se prăbuşească ?
În loc să cumpere un televizor mai mare sau ultimul tip de telefon, astfel de oameni încetează să mai fugă din calea sentimentului pe care încearcă, de atâta vreme, să-l estompeze, îl privesc în faţă şi-l analizează cu atenţie. Când se întâmplă aşa ceva, individul începe să se trezească. După o perioadă de reflecţie, descoperă cine este cu adevărat, ce a încercat să ascundă şi ce nu mai dă randament. Aşa că renunţă la faţadă, la jocuri şi la iluzii. Recunoaşte cu onestitate cum este cu adevărat, indiferent de costuri, şi nu se teme să piardă tot. Această persoană încetează să mai cheltuiască energia pe care o alocase întreţinerii, în formă intactă, a unei imagini iluzorii.
Intră în contact cu propriile sentimente, întorcându-se spre ceilalţi şi spunându-le: Ştiţi ceva ? Nu contează dacă nu vă mai fac fericiţi. M-am săturat să fiu obsedat/obsedată de cum arăt sau despre ce pot gândi ceilalţi despre mine. Am încetat să mai trăiesc pentru ceilalţi. Vreau să mă eliberez din strânsoarea acestor lanţuri.
Acesta este un moment de mare profunzime în viaţa unui om. Sufletul se trezeşte şi îl îndeamnă să spună adevărul despre cine este cu adevărat. Gata cu minciuna.
Schimbarea şi relaţiile interpersonale: ruperea cătuşelor care ne ţin în loc
