Dacă imaginea pe care ne-o facem despre noi este de natură pur fizică, ne limităm la perceperea exclusivă prin intermediul simţurilor fizice. Cu cât ne folosim mai intens simţurile ca să ne definim realitatea, cu atât permitem în mai mare măsură simţurilor să ne determine realitatea. Alunecăm în regimul newtonian de gândire, care ne blochează în încercarea de-a anticipa viitorul pe baza vreunei experienţe din trecut. Dacă vă aduceţi aminte, esenţa modelului newtonian al realităţii constă în anticiparea unui rezultat. Încercăm să ne controlăm realitatea, în loc să capitulăm în faţa a ceva superior. Nu facem nimic altceva decât să încercăm să supravieţuim.
Dacă modelul cuantic al realităţii defineşte, în ultimă instanţă, tot ceea ce există ca fiind energie, de ce ne percepem pe noi înşine mai mult ca fiinţe fizice decât ca fiinţe energetice ? S-ar putea spune că emoţiile orientate spre supravieţuire (emoţiile constituie energie în mişcare) sunt de frecvenţă scăzută sau cu energie scăzută. Acestea vibrează la o lungime mai scurtă de undă, împotmolindu-ne în starea fizică de a fi. Devenim mai denşi, mai grei şi mai corporali, pentru că energia ne facem să vibrăm mai lent. Într-un sens destul de literal, alcătuirea corpului devine mai mult masă şi mai puţin energie... mai multă materie, mai puţin spirit.
Notă: Bentov, Itzhak, Stalking the Wild Pendulum: On the Mechanics of Consciousness, Destiny Books, Rochester, 1988. Vezi şi Ramtha, A Beginners Guide to Creating Reality, JZK Publishing, Yelm, 2005. Conform modelului cuantic al realităţii, "orice lucru" sau "niciun lucru" nu constituie altceva decât unde de energie care vibrează cu frecvenţe diferite. Este logic atunci ca densitatea materiei să fie direct proporţională cu frecvenţa vibraţiei - cu cât vibraţia este mai lentă, cu atât va fi materia mai densă şi invers. Emoţiile de stres ne scad frecvenţa de vibraţie şi ne fac să fim mai mult materie şi mai puţin energie.
Comparaţie între emoţiile de supravieţuire şi emoţiile superioare
Undele de frecvenţă înaltă de deasupra vibrează mai rapid, fiind, din această cauză, mai apropiate de frecvenţa vibratorie a energiei şi mai îndepărtate de cea a materiei. Coborând pe scară, se poate observa cum, cu cât este mai lentă lungimea de undă, cu atât mai "materială" devine energia. Astfel emoţiile de supravieţuire ne împotmolesc şi ne determină să semănăm mai mult cu materia şi mai puţin cu energia. Emoţii precum furia, ura, suferinţa, ruşinea, vina, spiritul critic şi dorinţa sexuală ne fac să ne simţim mai fizici, pentru că sunt purtătoarele unei frecvenţe mai lente şi care seamănă mai mult cu cea a obiectelor fizice. Totuşi, emoţiile superioare precum iubirea, bucuria şi recunoştinţa au frecvenţă mai înaltă. în consecinţă, acestea au mai multe în comun cu energia şi mai puţin cu fizicul/materialul.
Aşa că ar putea fi logic că, dacă ne inhibăm emoţiile mai primitive, de supravieţuire, şi începem să ne înfrângem dependenţa de acestea, energia noastră va fi de frecvenţă mai înaltă, iar probabilitatea ca aceasta să ne înrădăcineze la nivelul corpului scade. Într-un fel, vom putea elibera energie din organism, moment în care corpul "se va transforma" în minte şi ne vom ridica, în mod natural, către un nivel superior de conştiinţă, mai aproape de Izvor... şi ne vom simţi mai conectaţi la inteligenţa universală.
Dependenţa de a fi "cineva"
Când se declanşează reacţia de stres, indiferent dacă ameninţarea este reală sau închipuită, în sistemul nostru dă năvală o cascadă de substanţe chimice ce ne impulsionează puternic din punct de vedere energetic, "trezindu-ne", pe moment, corpul şi anumite părţi din creier, pentru a ne concentra întreaga atenţie asupra Marii Triplete. Căpătăm, astfel, un grad mare de dependenţă. E ca şi cum am bea un expresso triplu - ne activăm puternic pentru câteva clipe.
Cu timpul, dezvoltăm o dependenţă conştientă de propriile probleme, de situaţiile nefavorabile, de relaţiile noastre nesănătoase, întreţinem în viaţă astfel de situaţii ca să ne alimentăm dependenţa de emoţiile orientate spre supravieţuire, astfel încât să ne amintim cine credem că suntem ca persoană. Suntem, pur şi simplu, îndrăgostiţi de impulsul de energie pe care îl dobândim de la propriile necazuri.
Mai mult, această stare de excitare emoţională o asociem cu fiecare persoană, obiect, loc şi experienţă din lumea înconjurătoare, cunoscute şi familiare. Devenim dependenţi şi de aceste elemente din mediu; ne însuşim mediul ca fiind propria identitate.
Dacă veţi fi de acord că ne putem activa reacţia de stres printr-un simplu gând, atunci este logic că putem dobândi acelaşi flux de substanţe chimice de stres, generatoare de dependenţă, ca în situaţia în cafe am fi fugăriţi de un prădător, în consecinţă, devenim dependenţi de propriile gânduri; acestea încep să ne dea o stare inconştientă de excitare, datorată surplusului de adrenalină şi constatăm că este foarte greu să gândim altfel. A gândi superior felului în care simţim sau a gândi în afara proverbialei cutii devine, pur şi simplu, mult prea dificil. Momentul în care începem să negăm substanţele chimice de care suntem dependenţi - în acest caz, gândurile şi sentimentele obişnuite asociate cu dependenţa noastră emoţională - apar pofte, dureri date de sevraj şi o armată de vociferări interioare care ne îndeamnă să nu ne schimbăm. Şi uite aşa, rămânem ferecaţi în realitatea cu care ne-am obişnuit.
Astfel, gândurile şi sentimentele noastre care sunt, în mod predominant, autolimitative, ne menţin în ghearele tuturor problemelor, stărilor, factorilor de stres şi opţiunilor greşite care s-au aflat la originea efectului de tip luptă-sau-fugi. Ne păstrăm în jur toţi aceşti stimuli negativi ca să putem produce reacţia de stres, pentru că această dependenţă consolidează ideea propriei identităţi, servind numai la reafirmarea acesteia. Mai simplu spus, majoritatea dintre noi suntem dependenţi de probleme şi situaţii de viaţă care produc stres. Indiferent dacă e vorba de o slujbă sau de o relaţie proastă, ne păstrăm necazurile aproape pentru că acestea ajută la afirmarea propriei identităţi în calitate de "cineva"; acestea ne alimentează dependenţele cu emoţii de joasă frecvenţă.
Cel mai dăunător lucru dintre toate este că trăim cu spaima că, dacă problemele respective ar dispărea, n-am şti ce să gândim şi cum să ne simţim şi n-am mai putea trăi impulsul de energie care ne face să ne amintim cine suntem. În cazul celor mai mulţi dintre noi, ferească Dumnezeu să nu fim cineva. Cât ar fi de groaznic să fii un nimeni, să nu ai identitate ?
Sinele egoist
După cum se poate vedea, ceea ce se stabileşte ca fiind sine există în contextul asocierii noastre emoţionale colective cu propriile gânduri şi sentimente, probleme şi toate celelalte elemente ale Marii Triplete. Mai e de mirare că oamenilor li se pare atât de greu să pătrundă în interior, lăsând în urmă această realitate autogenerată ? Cum am putea şti cine suntem dacă n-ar exista mediul nostru, trupul şi timpul ? Iată de ce suntem atât de dependenţi de lumea exterioară. Ne limităm să ne folosim simţurile ca să definim şi să cultivăm emoţii, astfel încât să putem primi răspunsul fiziologic care ne reafirmă propriile dependenţe. Toate acestea au rostul de a ne face să ne simţim umani.
Atunci când reacţia de supravieţuire este disproporţionată faţă de cele petrecute în mediul înconjurător, excesul respectiv de hormoni de reacţie la stres ne fixează la nivelul parametrilor sinelui. Se poate spune că devenim excesiv de egoişti. Ne obsedează propriul trup ori vreun aspect anume din mediu şi trăim ca sclavi ai timpului. Suntem prinşi în capcana acestei realităţi anume şi ne simţim lipsiţi de puterea de a ne schimba, de a ne dezobişnui de obiceiurile noastre nocive.
Aceste emoţii disproporţionate de supravieţuire înclină balanţa unui ego sănătos (acel sine la care ne referim în mod conştient când spunem cuvântul "eu"). Când deţine controlul, funcţia sa firească este să se asigure că suntem protejaţi şi în siguranţă în mediul înconjurător. De exemplu, ego-ul se asigură că păstrăm distanţa faţă de un foc de artificii ori că nu ne apropiem prea mult de marginea prăpastiei. În stare de echilibru, instinctul firesc al ego-ului este autoconservarea. Există un echilibru sănătos între nevoile sale şi necesităţile altora, între atenţia îndreptată către sine şi cea concentrată asupra altora.
Când ne aflăm în regim de supravieţuire, într-o situaţie de urgenţă, este logic ca sinele să aibă prioritate. Dar atunci când trupul şi creierul sunt forţate de substanţele chimice de stres să-şi părăsească starea de echilibru, sinele se supra-concentrează asupra supravieţuirii şi se autoplasează pe primul loc, până la excluderea oricărui alt lucru - suntem egoişti fară încetare şi măsură. Astfel, devenim prea îngăduitori cu noi înşine, concentraţi asupra propriei persoane, plini de sine, compătimindu-ne şi culpabilizându-ne în exces. Atunci când ego-ul se află într-o stare permanentă de stres, are o singură prioritate: "Eu înainte de toate".
În astfel de condiţii, ego-ul este preocupat în principal de anticiparea fiecărui rezultat al fiecărei situaţii, concentrat peste măsură pe anumite aspecte şi dând la o parte restul de 99,9999% realitate. De fapt, cu cât definim mai mult realitatea prin propriile simţuri, cu atât realitatea respectivă ne devine lege. Iar realitatea materială ca lege este exact opusul legii cuantice. Orice lucru asupra căruia ne concentrăm atenţia devine realitate. În consecinţă, dacă atenţia ni se apleacă asupra corpului şi asupra universului nostru fizic, şi dacă suntem blocaţi într-o bucată anume de timp liniar, toate acestea ne devin realitate.
Să uităm de oamenii pe care îi ştim, de problemele pe care le avem, de obiectele pe care le posedăm şi de locurile în care mergem; să pierdem noţiunea timpului, să ne depăşim trupul şi nevoia acestuia de rutină; să renunţăm la extazul provocat de experienţele emoţionale familiare care ne reafirmă identitatea; să ne detaşăm de obişnuinţa de a anticipa o situaţie viitoare sau de a rememora o amintire; să lăsăm din braţe sinele egoist care nu are altă preocupare decât propriile nevoi; să gândim sau să visăm mai sus decât simţim şi să tânjim după necunoscut - iată cum se porneşte pe calea eliberării de viaţa noastră nesatisfacătoare.
Dacă gândurile ne pot îmbolnăvi, atunci ne pot şi vindeca ?
Să mai facem un pas: vă explicam mai sus că ne putem declanşa reacţia de stres numai printr-un gând. Vă mai menţionam şi faptul dovedit ştiinţific că substanţele chimice asociate cu stresul acţionează declanşatorul genetic creând un mediu foarte dur în jurul propriilor celule, generând astfel boala. Aşadar, conform logicii pure, gândurile ne pot cu adevărat îmbolnăvi. Dacă gândurile ne pot îmbolnăvi, atunci ne-ar putea oare şi vindeca ?
Să zicem că o persoană a trecut prin câteva experienţe într-o perioadă scurtă de timp, care i-au produs o mulţime de resentimente. Consecinţa reacţiilor sale inconştiente la evenimentele respective a fost că persoana a persistat în propria amărăciune. Substanţele chimice care corespund acestei emoţii i-au inundat celulele. Cu trecerea săptămânilor, emoţia i s-a transformat în dispoziţie, care s-a continuat, luni la rând şi s-a transformat în trăsătură de temperament, perpetuată timp de ani de zile, până când a format o puternică trăsătură de personalitate numită resentiment. De fapt, a memorat atât de bine această emoţie, încât organismul a ajuns să ştie mai bine decât conştientul ce înseamnă resentimentul, pentru că persoana se păstra, de foarte mulţi ani, în limitele unui ciclu de gândire-simţire, simţire-gândire.
Pe baza celor aflate despre emoţii ca semnătură chimică a unei experienţe, nu aţi fi de acord că, atât timp cât persoana se agaţă de resentiment, organismul acesteia va reacţiona ca şi cum ar trăi încă experienţa evenimentelor de demult care îl determinaseră, la început, să adopte emoţia respectivă ? În plus, dacă reacţia organismului la substanţele chimice care definesc resentimentul tulbură funcţionarea anumitor gene, iar reacţia susţinută respectivă semnalează neîncetat aceloraşi gene să reacţioneze în acelaşi mod, n-ar putea organismul să dezvolte, în cele din urmă, o maladie fizică precum cancerul, de exemplu ?
Dacă aşa stau lucrurile, nu este posibil ca, odată dememorată această emoţie de permanent resentiment, renunţând la gândurile care generau senzaţia de resentiment şi invers, organismul persoanei (în calitate de inconştient) să se elibereze de această sclavie emoţională ? Iar, cu timpul, n-ar înceta oare să mai transmită aceleaşi semnale către aceleaşi gene ?
Să încheiem închipuindu-ne că persoana respectivă a început să gândească şi să simtă în moduri benefice într-o asemenea măsură încât şi-a inventat un nou ideal de sine asociat unei noi personalităţi. Pe măsură ce trece într-o nouă stare de a fi, n-ar putea să trimită semnale binefăcătoare către propriile gene, condiţionându-şi astfel organismul în raport cu o stare emoţională superioară, înainte de a trece prin experienţa efectivă a însănătoşirii ? N-ar putea realiza acest lucru în asemenea măsură, încât corpul să înceapă să se transforme doar prin forţa gândului ?
Ceea ce tocmai v-am descris în termeni simpli i s-a întâmplat unui participant la unul dintre seminarele susţinute de mine, care a învins cancerul.
Bill, în vârstă de 57 de ani, era constructor de acoperişuri, îi apăruse o leziune pe faţă, pe care dermatologul o diagnosticase ca melanom malign. În ciuda intervenţiei chirurgicale, a tratamentului cu radiaţii şi chimioterapiei, cancerul i-a revenit la gât, apoi la o coapsă şi, în cele din urmă, la călcâi. De fiecare dată, Bill a urmat acelaşi tip de tratament.
În mod firesc, Bill a trecut şi el prin momentele lui de “De ce tocmai mie ? “. Îşi dădea seama că expunerea excesivă la soare era un factor de risc, dar mai cunoştea şi pe alţii care fuseseră la fel de expuşi şi care nu făcuseră cancer. A rămas fixat pe această nedreptate.
După tratamentul împotriva aceluiaşi tip de cancer la coapsa stângă, Bill a început să se gândească dacă nu cumva propriile gânduri, emoţii şi comportamente avuseseră partea lor de contribuţie la apariţia bolii de care suferea. într-un moment de reflecţie, şi-a dat seama că de mai bine de 30 de ani fusese înţepenit într-o stare de resentimente, gândind şi simţind că fusese întotdeauna obligat să renunţe la ceea ce-şi dorea, de dragul celorlalţi.
După terminarea liceului dorise, de exemplu, să-şi aleagă profesia de muzician. Tatăl lui suferise însă un accident şi nu mai putea lucra, iar Bill fusese obligat să intre în afacerea de construcţii de acoperişuri a familiei. Obişnuia să-şi retrăiască sentimentele pe care le încercase anunţat fiind că trebuie să renunţe la aspiraţiile pe care le nutrea, şi încă în asemenea măsură, încât corpul îi trăia încă în acel moment. Acest fapt mai stabilise şi un tipar recurent de visuri amânate. Ori de câte ori nu-i ieşea ceva după dorinţă, ca atunci când s-a prăbuşit piaţa imobiliară exact când îşi extinsese el afacerea, găsea totdeauna pe cineva pe care să arunce vina.
Bill memorase atât de bine amărăciunea ca model de răspuns emoţional, încât îi domina personalitatea şi se transformase într-un program inconştient. Starea lui de a fi transmisese acel semnal către aceleaşi gene un timp atât de îndelungat, încât acestea generaseră boala care îl chinuia în prezent.
Bill nu mai putea permite mediului să-l controleze: oamenii, locurile şi influenţele din viaţa lui îi dictaseră dintotdeauna cum să simtă, ce să gândească şi cum să se comporte. Simţea că, pentru a rupe legăturile cu vechiul sine ca să reinventeze unul nou, trebuia să-şi părăsească mediul obişnuit. Aşa că s-a retras pentru două săptămâni din viaţa sa de zi cu zi şi a plecat la Baja, în Mexic.
În primele cinci dimineţi, Bill a analizat cum gândea când era plin de resentimente. S-a transformat într-un observator cuantic al propriilor gânduri şi sentimente; şi-a conştientizat inconştientul. Pe urmă, a fost atent la comportamentele şi acţiunile inconştiente de până atunci. S-a hotărât să nu mai repete niciun gând, comportament sau emoţie care să nu conţină măcar un strop de iubire de sine.
După prima săptămână petrecută în această stare de veghe, Bill s-a simţit liber, pentru că-şi eliberase corpul de dependenţa emoţională de resentimente. Inhibându-şi gânduri şi sentimente cu care se obişnuise şi care îi determinaseră comportamentul, Bill s-a oprit cumva singur să transmită semnalele specifice emoţiilor de supravieţuire, care să-i condiţioneze organismul în raport cu aceeaşi configuraţie mentală. Ulterior, organismul a eliberat energie, disponibilă spre utilizare pentru conceperea unui destin pentru sine.
În săptămâna care a urmat, Bill s-a simţit atât de înălţat, încât s-a gândit la noul sine pe care şi-l dorea şi cum ar reacţiona acesta la oamenii, locurile şi influenţele care îl controlaseră. A hotărât, de exemplu, ca de fiecare dată când nevasta sau copiii îşi exprimau vreo dorinţă, să le răspundă cu blândeţe şi generozitate în loc să-i facă să se simtă o povară. Pe scurt, s-a concentrat pe cum voia să gândească, să acţioneze şi să simtă când s-ar fi aflat într-una dintre situaţiile care-l stârniseră în trecut. Îşi crea o nouă personalitate, o minte nouă şi o nouă stare de a fi.
Bill a început să pună în practică tot ce-şi pusese în minte pe plaja din Baja. La puţin timp după întoarcerea acasă, a observat că tumoarea de la călcâi se făcuse nevăzută. În răstimp de aproximativ o săptămână, când s-a dus la medic, cancerul dispăruse. Pentru totdeauna.
Acţionându-şi în noi moduri creierul, Bill s-a transformat la nivel biologic faţă de cum era. În consecinţă, a transmis semnale noi unor gene noi, iar celulele canceroase n-au putut coexista cu noua sa configuraţie mentală, cu noua sa chimie internă şi cu noul sine. Prins cândva în capcana emoţiilor trecutului, acum trăieşte într-un nou viitor.
