Unii susţin că "gândirea pozitivă" constituie răspunsul. Vreau să clarific faptul că, în sine, gândirea pozitivă nu dă niciodată rezultate. Mulţi oameni care pretind că gândesc pozitiv au simţit negativ toată viaţa lor, iar acum încearcă să gândească pozitiv. Se găsesc într-o stare polarizată, în care încearcă să gândească într-un fel pentru a suprima ceea ce simţeau pe dinăuntru. La nivelul conştientului, gândesc într-un fel, dar, în fapt, sunt opusul. Când mintea şi corpul se plasează pe poziţii contrare, schimbarea nu se va produce niciodată.
Sentimentele memorate ne limitează la re-crearea trecutului
Prin definiţie, emoţiile constituie produsul final al experienţelor trecute de viaţă. Când sunteţi în miezul unei experienţe, creierul primeşte informaţie vitală de la mediul exterior prin cele cinci canale senzoriale diferite (văz, miros, auz, gust şi pipăit). Pe măsură ce cumulul de informaţie de natură senzorială ajunge la creier şi este supus prelucrării, circuite de neuroni se organizează în tipare specifice, care redau evenimentul extern. În momentul în care celulele nervoase respective se aşază la locul lor în şirag, creierul eliberează substanţe chimice. Aceste substanţe chimice poartă numele de "emoţie" sau "sentiment". (în cartea de faţă, termenul sentimente este folosit alternativ cu cel de emoţii, pentru că sunt destul de aproape de înţelegerea noastră).
Când emoţiile respective încep să vă inunde chimic organismul, veţi descoperi că vi s-a modificat ordinea internă (gândiţi şi simţiţi altfel decât cu câteva clipe înainte). În mod firesc, atunci când observaţi această schimbare de stare internă, veţi fi atent la ce sau cine anume din mediul exterior a determinat schimbarea în cauză. Când vă daţi seama ce anume din universul exterior s-a aflat la originea schimbării din lumea dumneavoastră interioară, evenimentul în şi prin sine se numeşte amintire. Din punct de vedere neurologic şi chimic, codificaţi această informaţie de mediu în creier şi în organism. Astfel, experienţele pot fi evocate mai bine pentru că vă aduceţi aminte ce-aţi simţit în momentul în care s-au petrecut - sentimentele şi emoţiile constituie o înregistrare chimică a experienţelor trecute.
De exemplu, soseşte şeful în evaluare. Observaţi imediat că e roşu la faţă, chiar iritat. Când începe să vorbească pe ton foarte ridicat, simţiţi că respiraţia îi miroase a usturoi. Vă acuză că îi subminaţi autoritatea în faţa altor angajaţi şi vă spune că v-a "sărit" la promovare, moment în care simţiţi că vă ia tremuratul, vă lasă genunchii şi vi se face greaţă, iar inima v-o ia la goană. Sunteţi speriat şi vă simţiţi trădat şi furios. Toată informaţia senzorială cumulativă - tot ce mirosiţi, vedeţi, pipăiţi şi auziţi vă modifică starea interioară. Asociaţi experienţa exterioară cu o schimbare a ceea ce simţiţi pe dinăuntru, ceea ce vă marchează emoţional.
Vă duceţi acasă şi revedeţi mereu în minte această experienţă. De fiecare dată vă amintiţi de privirea acuzatoare, intimidantă, de pe chipul şefului, cum ţipa la dumneavoastră, ce spunea şi chiar cum mirosea. Pe urmă vă simţiţi din nou copleşit de frică şi mânie; în creierul şi în corpul dumneavoastră se produce acelaşi schimb chimic, ca şi cum toată scena s-ar petrece din nou. Pentru că trupul vă crede că trăieşte iar acelaşi eveniment, îl condiţionaţi să trăiască în trecut.
Să ne continuăm analiza. Consideraţi că propriul corp este mintea inconştientă sau un slujitor obiectiv care primeşte ordine de la conştient. Este atât de obiectiv, încât nu-şi dă seama de diferenţa dintre emoţiile create de experienţe din lumea exterioară şi cele confecţionate în universul interior, doar pe calea gândului. Pentru corp, acestea sunt acelaşi lucru.
Ce se întâmplă dacă acest ciclu de gânduri şi sentimente că aţi fost trădat se perpetuează ani la rând ? Dacă vă tot întoarceţi la experienţa avută cu şeful şi retrăiţi toată ziua sentimentele acelea cu care v-aţi obişnuit, nu faceţi decât să transmiteţi necontenit către corp semnale prin sentimente de natură chimică, pe care acesta le asociază cu trecutul. Această continuitate de ordin chimic păcăleşte corpul şi-l face să creadă că retrăieşte trecutul, astfel încât continuă să resimtă aceeaşi experienţă emoţională. Când gândurile şi sentimentele memorate forţează, în mod constant, corpul să "fie" în trecut, am putea spune că trupul se transformă în amintire a trecutului.
Dacă aceste sentimente memorate de trădare v-au dirijat gândurile de ani întregi, atunci corpul v-a trăit în trecut 24 de ore pe zi, timp de 7 zile pe săptămână şi 52 de săptămâni pe an. Cu timpul, corpul v-a devenit ancorat în trecut.
Ştiţi că, atunci când re-creaţi în mod repetat aceleaşi emoţii până nu mai puteţi gândi superior felului în care (vă) simţiţi, sentimentele v-au devenit mijlocul prin care gândiţi. Şi, dat fiind faptul că felul în care (vă) simţiţi este o înregistrare a experienţelor anterioare, gândiţi în trecut. Şi, conform legii cuantice, creaţi şi mai mult trecut.
În concluzie: cei mai mulţi dintre noi trăiesc în trecut şi opun rezistenţă vieţii într-un nou viitor. De ce ? Corpul este atât de obişnuit să memoreze înregistrările chimice ale experienţelor noastre trecute încât se ataşează de emoţiile respective. Într-un sens foarte real, devenim dependenţi de aceste sentimente cu care ne-am obişnuit. Astfel încât, atunci când vrem să privim către viitor şi visăm la apariţia de noi privelişti şi perspective îndrăzneţe în propria realitate nu prea depărtată, corpul, a cărui monedă de schimb o constituie sentimentele, opune rezistenţă la transformarea subită în direcţia respectivă.
Realizarea acestei schimbări radicale este marele efort al schimbării personale. Atâţia oameni se străduiesc să-şi creeze o nouă soartă, dar îşi dau seama că sunt incapabili să depăşească amintirea trecută a ceea ce simt ei că sunt. Chiar dacă tânjim după aventuri neştiute şi visăm la noi posibilităţi care ne aşteaptă în viitor, părem a fi constrânşi să ne întoarcem în trecut.
Sentimentele şi emoţiile nu sunt rele. Acestea constituie produsul final al experienţei. Dar, dacă le retrăim mereu pe aceleaşi, nu ne putem aştepta la nicio experienţă nouă. N-aţi cunoscut oameni care par necontenit să vorbească de "vremurile bune de altădată" ? Ceea ce vor ei să spună, de fapt, este: în viaţa mea nu se mai întâmplă nimic nou care să-mi stimuleze simţirea; de aceea va trebui să mă reafirm pornind de la câteva momente de glorie din trecut. Dacă credem că gândurile noastre au ceva de-a face cu propriul destin, atunci, în calitate de creatori, cei mai mulţi dintre noi nu fac decât să se învârtă în cerc.
Controlul asupra mediului intern: mitul genetic
Până la acest moment, discuţia asupra legăturii dintre modelul cuantic al realităţii şi schimbare s-a concentrat în special asupra emoţiilor noastre, a creierului şi a corpului. Am observat că depăşirea gândurilor şi sentimentelor recurente pe care le memorează corpul reprezintă un demers obligatoriu dacă vrem să scăpăm de obişnuinţa de a fi noi înşine.
Un alt aspect major al renunţării la această obişnuinţă are de-a face cu sănătatea noastră fizică. Aspectele legate de sănătate se situează, cu siguranţă, foarte sus în ierarhia lucrurilor pe care majoritatea vrea să le schimbe în viaţă. Şi, când vine vorba despre ce am dori să schimbăm în legătură cu propria sănătate, există un ansamblu de dogme pe care va trebui să le analizăm şi să le demitizăm - mitul că genele generează boala şi aberaţia determinismului genetic. Vom arunca o privire şi asupra unei teorii ştiinţifice de care se poate să nu mai fi auzit, şi anume epigenetica, un control al genelor dinspre exteriorul celulei ori, mai precis, studiul modificărilor funcţionale ale genei, care se petrece fară o modificare a secvenţei ADN (Dawson, Church, The Genie in Your Genes. Epigenetic Medicine and the New Biology oflntention, Elite Books, Santa Rosa, 2007).
Exact aşa cum, asemenea fiicei mele, ne stă în putere să creăm experienţe noi pentru propria viaţă, tot aşa putem şi prelua controlul asupra unei părţi foarte importante din viaţă - ceea ce considerăm de obicei a fi destinul nostru genetic. Pe măsură ce avansăm, veţi observa cât sunt de importante informaţiile despre propriile gene şi despre ce anume le transmite semnale ca să se exprime sau nu, pentru a putea înţelege de ce e important să vă schimbaţi pornind dinăuntru spre exterior.
Pe vremuri, ştiinţa susţinea că genele erau răspunzătoare de majoritatea bolilor. Apoi, acum vreo douăzeci de ani, comunitatea ştiinţifică menţiona în trecere că se înşelase, anunţând că mediul, prin acţiunea sa de activare sau dezactivare a anumitor gene, este factorul cu cea mai mare influenţă în producerea bolii. Acum ştim că mai puţin de 5% din toate bolile prezentului (sindromul Tay-Sachs şi boala Huntington, de exemplu) îşi au rădăcina în tulburări de genă unică, în timp ce 95% din numărul total al bolilor au legătură cu opţiunile de stil de viaţă, cu stresul cronic şi factorii toxici din mediu (Lipton, Bruce, The Biology ofBelief, Hay House, Carlsbad, 2009).
Şi totuşi, factorii de mediu extern nu constituie decât o parte a tabloului. Care este explicaţia faptului că doi oameni pot fi expuşi aceloraşi condiţii toxice de mediu şi doar unul se îmbolnăveşte şi celălalt nu ? Cum se întâmplă că, la persoanele care suferă de tulburare de personalitate multiplă, una dintre personalităţi manifestă alergie severă la un anumit alergen, iar altă personalitate a aceluiaşi trup poate fi imună la acelaşi antigen sau stimul ? De ce oare, în condiţiile în care cea mai mare parte a personalului din sănătate este expusă zilnic germenilor patogeni, doctorii şi ceilalţi membri ai comunităţii medicale nu sunt într-o permanentă stare de boală ?
La cele de mai sus se adaugă şi nenumăratele studii de caz efectuate asupra unor gemeni identici (care împărtăşesc aceleaşi gene) şi care demonstrează că experienţele acestora în ceea ce priveşte sănătatea şi longevitatea au fost foarte diferite. De exemplu, dacă în istoricul lor familial comun apărea o anumită boală, au fost frecvente cazurile în care boala s-a manifestat la unul, dar nu şi la celălalt. Aceleaşi gene, rezultate diferite (Rabinoff, Michael, Ending the Tobacco Holocaust, Elite Books, Santa Rosa, 2007).
În toate aceste cazuri, e posibil ca persoana care îşi păstrează sănătatea să dispună de o ordine vitală internă atât de coerentă, de echilibrată, încât, chiar şi în condiţii de expunere a corpului la aceleaşi condiţii periculoase de mediu, mediul exterior să nu aibă nicio influenţă asupra expresiei genetice, să nu transmită semnale către gene şi să declanşeze boala ?
Este adevărat că mediul extern ne influenţează mediul intern. Cu toate acestea, dacă ne-am schimba starea de a fi, am putea depăşi efectele unui mediu stresant sau toxic astfel încât să nu se activeze anumite gene ? Condiţiile de mediu extern s-ar putea să nu poată fi controlate în totalitate, dar, cu siguranţă, avem un cuvânt de spus în controlarea propriului mediu intern.
Genele: amintiri ale mediului din trecut
Pentru a explica felul în care ne putem controla mediul intern, e nevoie să vă vorbesc un pic despre gene, care se manifestă în corp atunci când celulele produc diferite proteine, cărămizile vieţii.
Corpul este o uzină producătoare de proteine. Celulele musculare produc proteine musculare numite actină şi miozină, celulele pielii produc proteine cutanate care poartă numele de colagen şi elastin, iar celulele stomacale produc proteine stomacale denumite enzime. Majoritatea celulelor din corp produc proteine, iar genele constituie felul în care le producem. Exprimăm anumite gene pe calea anumitor celule care produc anumite proteine.
Majoritatea organismelor se adaptează la condiţiile specifice de mediu prin modificări genetice progresive. De exemplu, un organism care se confruntă cu condiţii dure de mediu precum temperaturi extreme, prădători periculoşi, pradă cu mobilitate rapidă, deplasări cu efect devastator ale unor mase de aer, curenţi puternici şi aşa mai departe este forţat să depăşească condiţiile potrivnice ale lumii în care trăieşte ca să supravieţuiască. Pe măsură ce organismele înregistrează experienţele respective şi le stochează în circuitele din creier şi emoţiile din trup, acestea se transformă cu timpul. Dacă prada pe care o fugăresc leii aleargă mai repede decât ei, atunci, reluând în mod activ aceeaşi experienţă timp de generaţii, acestora li se vor lungi picioarele, li se vor ascuţi dinţii, iar inima li se va mări. Toate aceste transformări constituie rezultatul activităţii genelor în ceea ce priveşte producerea de proteine care modifică organismul în vederea adaptării la propriul mediu.
Să rămânem în lumea animală ca să analizăm cum funcţionează cele de mai sus în domeniul adaptării sau evoluţiei. Să presupunem că un grup de mamifere a migrat către un mediu în care temperaturile variau între -26 şi 44 grade Celsius. După multe generaţii în care au trăit în condiţii de frig extrem, genele respectivelor animale vor fi, în cele din urmă, determinate să fabrice o nouă proteină, care să ducă la producerea unor cantităţi mai mari de lână şi la îngroşarea firului acesteia (părul şi lâna sunt proteine).
Numeroase specii de insecte şi-au dezvoltat capacitatea de camuflare. Cele care trăiesc în copaci sau alt tip de frunziş s-au adaptat pentru a semăna cu rămurelele sau ţepii, ceea ce le permite să nu fie observate de păsări. Cameleonul este probabil cel mai cunoscut dintre animalele care se camuflează, capacităţile acestuia de schimbare a culorii datorându-se expresiei de proteine. În aceste procese, genele codează condiţiile de mediu extern. Şi asta înseamnă evoluţie, nu ?
Epigenetica sugerează că putem transmite semnale către gene ca să ne rescriem viitorul
Genele noastre sunt la fel de maleabile ca şi creierul. Cele mai recente cercetări în domeniul geneticii arată faptul că la diferite momente se activează gene diferite - se află permanent în flux şi sub permanentă influenţă. Există gene dependente de experienţă, activate în caz de creştere, vindecare sau învăţare, aşa cum există şi gene care depind de comportament/stare, influenţate în situaţii stresante, excitare emoţională sau vis (Dawson, Church, The Genie in Your Genes. Epigenetic Medicine and the New Biology oflntention, Elite Books, Santa Rosa, 2007).
Una dintre cele mai active zone de cercetare în zilele noastre este epigenetica (termen care, literal, înseamnă "deasupra geneticii"), care studiază controlul exercitat de mediu asupra activităţii genice. Modelul epigenetic îl contrazice pe cel genetic convenţional, conform căruia ADN-ul controlează întreaga viaţă, iar expresia genetică în totalitatea acesteia se desfăşoară în interiorul celulei. Această percepţie învechită ne sortea un viitor previzibil, în care destinul cădea pradă moştenirii genetice, iar întreaga viaţă celulară era predeterminată, ca o "stafie mecanică" automată.
Modificările epigenetice se pot, de fapt, transmite generaţiilor viitoare. Dar cum se transmit în situaţia în care codul ADN rămâne acelaşi ?
Deşi găsirea unei explicaţii ştiinţifice nu intră în rostul acestei cărţi, voi folosi totuşi o analogie. Haideţi să facem o comparaţie între o secvenţă genetică şi un plan de construcţie. Să ne închipuim că începem cu un plan de casă, pe care îl scanăm şi îl salvăm în computer. Apoi, cu programul Photoshop, îi putem modifica aspectul pe spaţiul de lucru, schimbând numărul de caracteristici, fară a modifica planul în sine. Am putea, de exemplu, schimba unele variabile precum culoarea, dimensiunea, scara, volumul, materialele şi aşa mai departe. Mii de oameni (care reprezintă variabilele de mediu) ar putea genera imagini diferite, care ar fi însă toate expresii ale aceluiaşi plan.
Epigenetica ne permite să reflectăm mai profund asupra schimbării. Schimbarea de paradigmă petrecută odată cu apariţia epigeneticii ne oferă libertatea de opţiune în ceea ce priveşte activarea propriei activităţi genice şi modificarea destinului genetic personal. De dragul exemplificării şi al simplificării, de fiecare dată când mă voi referi la stimularea unei gene prin manifestarea ei în diferite moduri, voi folosi termenul de "activare". De fapt, genele nu pot fi stimulate sau inhibate, acestea fiind activate de semnale chimice, manifestându-se prin producerea de diferite proteine.
Schimbându-ne felul în care gândim, simţim, reacţionăm emoţional şi ne comportăm (ca în cazul optării, de exemplu, pentru nişte alternative mai sănătoase de viaţă în ceea ce priveşte alimentaţia şi nivelul de stres), transmitem celulelor noi semnale, iar acestea fabrică noi proteine, fară a modifica planul genetic de construcţie. Astfel, în condiţiile în care codul ADN rămâne neschimbat, în momentul în care o celulă e activată altfel de o informaţie nouă, aceasta poate crea mii de variaţiuni ale aceleiaşi gene. Putem transmite propriilor gene un semnal ca să ne rescrie viitorul.
Perpetuarea vechilor stări de a fi ne expune unui destin genetic nedorit
Exact aşa cum în creier există atât zone preconfigurate, cât şi altele mai maleabile (care permit modificarea prin învăţare şi experienţă), consider că şi cu genele se întâmplă la fel. Există anumite părţi din zestrea noastră genetică care sunt mai uşor de activat, în timp ce altele, din cauza mai marii lor vechimi în istoricul nostru genetic, sunt mai dificil de stimulat. Cel puţin asta susţine ştiinţa în momentul de faţă.
Cum menţinem unele gene activate şi pe altele dezactivate ? Dacă rămânem în aceeaşi stare toxică de enervare, în aceeaşi stare melancolică de deprimare, în aceeaşi stare vigilentă de anxietate sau în aceeaşi stare creată de sentimentul de inferioritate care decurge din resimţirea acută a lipsei propriei valori, fiecare dintre semnalele chimice redundante despre care am discutat continuă să acţioneze aceleaşi butoane genice, care determină, în ultimă instanţă, declanşarea anumitor boli. Aşa cum veţi afla mai târziu, emoţiile stresante amorsează, de fapt, mecanismul genic de declanşare, dereglând celulele (dereglarea se referă la deteriorarea unui mecanism reglator fiziologic) şi producând îmbolnăvirea.
Atunci când, în cea mai mare parte a vieţii, gândim şi simţim în acelaşi fel şi memorăm stări de a fi cu care ne-am obişnuit, starea noastră chimică internă continuă să activeze aceleaşi gene, ceea ce înseamnă că producem, fară încetare, aceleaşi proteine. Dar organismul nu se poate adapta la aceste solicitări repetate şi începe să se şubrezească. Dacă procedăm încontinuu aşa, timp de 10 sau 20 de ani, genele încep să se "tocească" şi să producă proteine "de mâna a doua". Ce vreau să spun cu asta ? Gândiţi-vă ce se petrece când îmbătrânim.
Pielea se lasă, deoarece colagenul şi elastina sunt produse din proteine de calitate inferioară. Iar cu muşchii ce se întâmplă ? Se atrofiază, ceea ce nu e o surpriză, pentru că actina şi miozina sunt şi acestea proteine.
