Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu mă simt, deseori, uimitor de înviorat după ce trăiesc un astfel de moment, când mediul, trupul şi timpul par să dispară. Momentele de transcendenţă apar întotdeauna când scriu, dar acum, după finalizarea celei de-a doua cărţi, constat că se petrec tot mai des. Cu exerciţiu, am reuşit să preiau controlul, astfel încât momentele de existenţă "în flux" nu mai sunt atât de accidentale şi surprinzătoare ca atunci când s-au întâmplat pentru prima dată. Transcenderea Marii Triplete în scopul facilitării apariţiei unor asemenea momente este esenţială pentru renunţarea la vechea minte şi crearea alteia noi.

CAPITOLUL 5

Supravieţuire vs creaţie

În ultimul capitol am folosit intenţionat exemplul felului în care scriu ca să-mi ilustrez teoria despre transcenderea Marii Triplete pentru că, atunci când scriem, creăm cuvinte (indiferent dacă pe o foaie de hârtie sau într-un document electronic). Aceeaşi creativitate intră în joc când pictăm, cântăm la un instrument, strunjim o bucată de lemn sau ne implicăm în orice altă acţiune care are efectul de a desfiinţa lanţurile în care ne ţine Marea Tripletă.

De ce este atât de greu să trăim astfel de momente creative ? Concentrarea asupra unui trecut nedorit sau a unui viitor care ne înspăimântă înseamnă o viaţă trăită preponderent în condiţii de stres - în regim de supravieţuire. Fie că suntem obsedaţi de sănătate (supravieţuirea trupului), de plata ipotecii (nevoia de supravieţuire legată de adăpostirea în faţa mediului extern) sau de faptul că nu avem suficient timp să facem ce e nevoie pentru supravieţuire, cei mai mulţi dintre noi sunt mult mai familiarizaţi cu starea mentală de dependenţă - pe care o vom numi "supravieţuire" - decât cu viaţa în calitate de creatori.

În prima mea carte, am intrat în multe detalii în ceea ce priveşte diferenţa dintre viaţa în regim de creaţie şi cea în regim de supravieţuire. Aşa că, pentru o explicaţie mai cuprinzătoare a acestei diferenţe, puteţi consulta capitolul 8 şi capitolul 9 din volumul Antrenaţi-vă creierul ! în paginile care vor urma, voi contura, pe scurt, diferenţa dintre cele două.

Imaginaţi-vă viaţa în regim de supravieţuire apelând la imaginea unui animal cum ar fi o căprioară care paşte mulţumită în pădure. Să presupunem că se află într-o stare de homeostază, adică de echilibru perfect. Dar, atunci când percepe vreun pericol în împrejurimi - un prădător să zicem - i se activează sistemul nervos, care funcţionează în regimul luptă-sau-fugi. Acest sistem nervos simpatic face parte din sistemul nervos autonom, care menţine funcţiile autonome ale corpului precum digestia, reglarea temperaturii, nivelurile de glucoza din sânge şi altele asemenea. Pentru a pregăti animalul în vederea confruntării cu situaţia de urgenţă identificată, organismul suferă o transformare chimică - sistemul nervos simpatic activează în mod automat glandele suprarenale în vederea mobilizării unei cantităţi enorme de energie. Dacă animalul este fugărit de o haită de lupi, acesta îşi foloseşte energia ca să fugă. Dacă e suficient de agilă ca să scape nevătămată, atunci, după 15 sau 20 de minute, căprioara îşi reia păscutul, iar echilibrul interior se restabileşte.

Acelaşi sistem funcţionează şi la noi, oamenii. Când simţim pericolul, ni se activează sistemul simpatic, se mobilizează energie şi aşa mai departe, în mod foarte asemănător cu ce se întâmplă cu căprioara. În primele epoci ale istoriei omenirii, această minunată reacţie de adaptare ne-a ajutat să facem faţă ameninţărilor din partea prădătorilor, precum şi altor riscuri care ne puneau în primejdie supravieţuirea. Acele caracteristici animale ne-au servit bine din punctul de vedere al evoluţiei ca specie.

Un singur gând are puterea de a declanşa şi menţine reacţia specific umană în faţa stresului

Din păcate, există mai multe diferenţe între Homo sapiens şi tovarăşii noştri care aparţin regatului animalelor care nu ne sunt la fel de favorabile. De fiecare dată când stricăm echilibrul chimic al organismului, ne confruntăm cu ceea ce se numeşte "stres". Reacţia la stres constituie modalitatea prin care organismul răspunde când echilibrul îi este afectat şi ceea ce face pentru a reveni la starea iniţială. Fie că vedem un leu în rezervaţia naturală Serengeti, că dăm nas în nas la băcănie cu chipul, nu prea amical, al fostei sau fostului nostru iubit, fie ne lasă nervii în plină autostradă pentru că am întârziat la o şedinţă, declanşăm reacţia de stres pentru că reacţionăm la mediul nostru extern. Spre deosebire de animale, avem capacitatea de a declanşa reacţia de tip luptă-sau-fugi doar prin acţiunea gândului. Iar gândul respectiv nu e neapărat nevoie să fie asociat cu vreuna dintre condiţiile noastre de mediu din acel moment. Reacţia poate fi declanşată şi în anticiparea unui eveniment viitor. Chiar şi mai dezavantajos este faptul că putem provoca aceeaşi reacţie de stres doar prin rememorarea unei situaţii întipărite în structura materiei noastre cenuşii.

În consecinţă, fie anticipăm experienţe generatoare de stres, fie le evocăm; organismul există fie în viitor, fie în prezent. Spre dezavantajul nostru, transformăm situaţii de stres pe termen scurt în unele pe termen lung.

Pe de cealaltă parte, după câte ne putem da seama, animalele nu au abilitatea (sau labilitatea, mai bine spus) de a declanşa reacţia de stres atât de frecvent şi de uşor încât să n-o mai poată dezactiva. Căprioara despre care vorbeam, cea care se întoarce atât de fericită la păscut, nu se consumă din cauza gândului la ce s-a întâmplat în urmă cu câteva minute, ca să nu mai vorbim de cum a alergat-o lupul acum două luni. Tipul acesta de stres repetitiv ne dăunează, pentru că niciun organism nu a fost conceput cu un mecanism care să facă faţă efectelor negative exercitate asupra sa în cazul în care reacţia de stres este declanşată cu mare frecvenţă şi pe durate îndelungate de timp. Cu alte cuvinte, nu există fiinţă care să poată evita consecinţele unui trai în situaţii prelungite de urgenţă. Când activăm reacţia la stres şi nu o mai putem dezactiva, ne putem aştepta ca organismul să clacheze.

Să zicem că tot activaţi şi dezactivaţi sistemul luptă-sau-fugi din cauza unor condiţii care constituie un pericol (real sau imaginar) din viaţă. Pe când inima vă pompează cantităţi enorme de sânge către extremităţi, iar corpul este scos brutal din starea de homeostază, sistemul nervos vă pregăteşte din ce în ce mai intens să fugiţi sau să luptaţi. Să fim oneşti, însă: nici nu puteţi fugi în Bahamas, nici nu vă puteţi strânge colegul de gât - ar fi primitiv. Ca urmare, vă condiţionaţi inima să fie mereu pe fugă şi s-ar putea să vă îndreptaţi spre probleme precum hipertensiune, aritmie etc.

Şi ce urmează să se întâmple dacă mobilizaţi neîncetat toată această energie menită pentru situaţii de urgenţă ? Dacă vă îndreptaţi cea mai mare parte a energiei asupra aspectelor mediului extern, n-o să vă mai rămână mare lucru pentru mediul intern al organismului. Sistemul imunitar, care monitorizează mediul intern, nu poate ţine pasul cu lipsa rezervelor de energie pentru creştere şi recuperare. Iată de ce vă îmbolnăviţi, indiferent dacă e vorba de o răceală, cancer sau artrită reumatoidă (toate acestea fiind stări cu apariţie mediată imun).

Dacă vă gândiţi bine, adevărata diferenţă dintre noi şi animale constă în faptul că, deşi trecem şi unii şi ceilalţi prin situaţii de stres, oamenii re-trăiesc şi pre-trăiesc situaţiile traumatizante. Ce anume este atât de dăunător în declanşarea reacţiei noastre faţă de stres de către tensiuni din trecut, prezent şi viitor ? Atunci când suntem atât de frecvent smulşi din starea de echilibru chimic, până la urmă, starea respectivă de dezechilibru se transformă în regulă. În consecinţă, suntem sortiţi să ne trăim până la capăt destinul genetic şi, în majoritatea cazurilor, aceasta înseamnă suferinţă cauzată de boală.

Motivul este clar: efectul de domino al cascadei de hormoni şi alte substanţe chimice pe care le eliberăm ca reacţie la stres ne poate deregla unele dintre gene, ceea ce poate provoca îmbolnăvirea. Cu alte cuvinte, stresul repetat acţionează butoanele genetice care ne împing spre un destin genetic nefast. Ceea ce înseamnă că tot ceea ce constituia, pe vremuri, un comportament adaptativ şi o reacţie biochimică avantajoasă (luptă-sau-fugi) s-a transformat într-un set de stări cu mare grad de inadaptabilitate şi foarte dăunătoare.

De exemplu, atunci când strămoşii vă erau fugăriţi de un leu, reacţia de stres acţiona conform menirii sale - să-i protejeze pe aceştia de mediul înconjurător. Aceasta înseamnă că era adaptativă. Din contră, dacă timp de zile la rând vă frământaţi din cauza unei promovări, vă agitaţi până la obsesie de prezentarea pe care urmează s-o faceţi în faţa şefului sau dacă vă faceţi griji pentru mama care este internată în spital, astfel de situaţii generează aceleaşi substanţe chimice ca şi cum aţi fi fost alergat de un leu.

Acestea sunt comportamente dezadaptative. Rămâneţi prea mult timp în regimul de urgenţă. Reacţia de tip luptă-sau-fugi consumă o cantitate prea mare din energia de care are nevoie mediul dumneavoastră intern. Organismul sustrage această energie vitală de la sistemele imunitar, endocrin şi digestiv, printre altele, şi o direcţionează către muşchii pe care i-aţi folosi pentru a vă lupta cu un prădător sau a fugi din calea primejdiei. Dar, în situaţia dată, aceasta nu face decât să acţioneze împotriva dumneavoastră.

Din perspectivă psihologică, excesul de hormoni de stres generează emoţiile umane de furie, frică, invidie şi ură; incită sentimente de agresivitate, frustrare, anxietate şi insecuritate şi provoacă trăiri de durere, suferinţă, tristeţe, deznădejde şi deprimare. Cei mai mulţi oameni îşi petrec cea mai mare parte a timpului preocupându-se de gânduri şi sentimente negative. Ce probabilitate există ca majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă în prezent să fie negative ? În mod evident, niciuna. Stările emoţionale negative sunt atât de pronunţate pentru că fie trăim într-o stare de anticipare a stresului, fie îl retrăim printr-o amintire, astfel încât cele mai multe dintre gândurile şi sentimentele noastre sunt mânate de aceşti hormoni puternici de stres şi supravieţuire.

Când ni se declanşează reacţia de stres, ne concentrăm asupra a trei aspecte fundamentale:

-          Corpul (Trebuie să fie protejat ?)-          Mediul (Unde să mă duc să scap de această ameninţare ?)-          Timpul (Cât mai am ca să scap de această ameninţare ?)      Trăirea în regim de supravieţuire este motivul pentru care noi oamenii suntem atât de dominaţi de Marea Tripletă. Reacţia de stres şi hormonii pe care îi generează ne forţează să ne concentrăm asupra corpului, mediului şi timpului (şi să fim obsedaţi de acestea). În consecinţă, începem să ne definim "sinele" între limitele domeniului fizic; devenim mai puţin spirituali, mai puţin conştienţi, mai puţin prezenţi şi din ce în ce mai puţin atenţi la ceea ce ne înconjoară.

Formulând lucrurile altfel, ne transformăm în "materialişti" - consumaţi frecvent de gânduri legate de obiectele din mediul înconjurător. Identitatea ni se înfăşoară în propriul trup. Suntem absorbiţi de lumea exterioară pentru că aceasta este cea asupra căreia ne forţează substanţele chimice să ne concentrăm - lucrurile pe care le posedăm, oamenii pe care îi cunoaştem, locurile în care trebuie să mergem, problemele cu care ne confruntăm, coafurile care ne displac, părţi ale corpului nostru, greutatea pe care o avem, cum arătăm în comparaţie cu alţii, cât timp mai avem sau nu mai avem... înţelegeţi ce vreau să spun. Şi ne amintim cine suntem, în primul rând, prin referire la ceea ce ştim şi lucrurile pe care le facem.

Viaţa în regim de supravieţuire ne determină să ne concentrăm asupra a 0,00001% din realitate, uitând de restul de 99,99999%.

Supravieţuirea: a te defini ca fiind "cineva"

Cei mai mulţi dintre noi adoptă ideea tradiţională despre sine ca fiind "cineva". Dar adevăratul nostru sine nu are nimic de-a face cu Marea Tripletă. Sinele nostru este o conştiinţă conectată la un câmp cuantic de inteligenţă.

Când ne transformăm în acest "cineva" - un sine fizic materialist care trăieşte în regim de supravieţuire - uităm cine suntem cu adevărat. Legătura se rupe şi avem sentimentul separării de câmpul universal al inteligenţei. Cu cât trăim mai mult sub influenţa hormonilor de stres, cu atât mai pregnant identitatea ni se transformă într-un iureş de natură chimică.

Dacă imaginea pe care ne-o facem despre noi este de natură pur fizică, ne limităm la perceperea exclusivă prin intermediul simţurilor fizice. Cu cât ne folosim mai intens simţurile ca să ne definim realitatea, cu atât permitem în mai mare măsură simţurilor să ne determine realitatea. Alunecăm în regimul newtonian de gândire, care ne blochează în încercarea de-a anticipa viitorul pe baza vreunei experienţe din trecut. Dacă vă aduceţi aminte, esenţa modelului newtonian al realităţii constă în anticiparea unui rezultat. Încercăm să ne controlăm realitatea, în loc să capitulăm în faţa a ceva superior. Nu facem nimic altceva decât să încercăm să supravieţuim.

Dacă modelul cuantic al realităţii defineşte, în ultimă instanţă, tot ceea ce există ca fiind energie, de ce ne percepem pe noi înşine mai mult ca fiinţe fizice decât ca fiinţe energetice ? S-ar putea spune că emoţiile orientate spre supravieţuire (emoţiile constituie energie în mişcare) sunt de frecvenţă scăzută sau cu energie scăzută. Acestea vibrează la o lungime mai scurtă de undă, împotmolindu-ne în starea fizică de a fi. Devenim mai denşi, mai grei şi mai corporali, pentru că energia ne facem să vibrăm mai lent. Într-un sens destul de literal, alcătuirea corpului devine mai mult masă şi mai puţin energie... mai multă materie, mai puţin spirit.

Notă: Bentov, Itzhak, Stalking the Wild Pendulum: On the Mechanics of Consciousness, Destiny Books, Rochester, 1988. Vezi şi Ramtha, A Beginners Guide to Creating Reality, JZK Publishing, Yelm, 2005. Conform modelului cuantic al realităţii, "orice lucru" sau "niciun lucru" nu constituie altceva decât unde de energie care vibrează cu frecvenţe diferite. Este logic atunci ca densitatea materiei să fie direct proporţională cu frecvenţa vibraţiei - cu cât vibraţia este mai lentă, cu atât va fi materia mai densă şi invers. Emoţiile de stres ne scad frecvenţa de vibraţie şi ne fac să fim mai mult materie şi mai puţin energie.

Comparaţie între emoţiile de supravieţuire şi emoţiile superioare

Undele de frecvenţă înaltă de deasupra vibrează mai rapid, fiind, din această cauză, mai apropiate de frecvenţa vibratorie a energiei şi mai îndepărtate de cea a materiei. Coborând pe scară, se poate observa cum, cu cât este mai lentă lungimea de undă, cu atât mai "materială" devine energia. Astfel emoţiile de supravieţuire ne împotmolesc şi ne determină să semănăm mai mult cu materia şi mai puţin cu energia. Emoţii precum furia, ura, suferinţa, ruşinea, vina, spiritul critic şi dorinţa sexuală ne fac să ne simţim mai fizici, pentru că sunt purtătoarele unei frecvenţe mai lente şi care seamănă mai mult cu cea a obiectelor fizice. Totuşi, emoţiile superioare precum iubirea, bucuria şi recunoştinţa au frecvenţă mai înaltă. în consecinţă, acestea au mai multe în comun cu energia şi mai puţin cu fizicul/materialul.

Aşa că ar putea fi logic că, dacă ne inhibăm emoţiile mai primitive, de supravieţuire, şi începem să ne înfrângem dependenţa de acestea, energia noastră va fi de frecvenţă mai înaltă, iar probabilitatea ca aceasta să ne înrădăcineze la nivelul corpului scade. Într-un fel, vom putea elibera energie din organism, moment în care corpul "se va transforma" în minte şi ne vom ridica, în mod natural, către un nivel superior de conştiinţă, mai aproape de Izvor... şi ne vom simţi mai conectaţi la inteligenţa universală.

Dependenţa de a fi "cineva"

Când se declanşează reacţia de stres, indiferent dacă ameninţarea este reală sau închipuită, în sistemul nostru dă năvală o cascadă de substanţe chimice ce ne impulsionează puternic din punct de vedere energetic, "trezindu-ne", pe moment, corpul şi anumite părţi din creier, pentru a ne concentra întreaga atenţie asupra Marii Triplete. Căpătăm, astfel, un grad mare de dependenţă. E ca şi cum am bea un expresso triplu - ne activăm puternic pentru câteva clipe.

Cu timpul, dezvoltăm o dependenţă conştientă de propriile probleme, de situaţiile nefavorabile, de relaţiile noastre nesănătoase, întreţinem în viaţă astfel de situaţii ca să ne alimentăm dependenţa de emoţiile orientate spre supravieţuire, astfel încât să ne amintim cine credem că suntem ca persoană. Suntem, pur şi simplu, îndrăgostiţi de impulsul de energie pe care îl dobândim de la propriile necazuri.

Mai mult, această stare de excitare emoţională o asociem cu fiecare persoană, obiect, loc şi experienţă din lumea înconjurătoare, cunoscute şi familiare. Devenim dependenţi şi de aceste elemente din mediu; ne însuşim mediul ca fiind propria identitate.

Dacă veţi fi de acord că ne putem activa reacţia de stres printr-un simplu gând, atunci este logic că putem dobândi acelaşi flux de substanţe chimice de stres, generatoare de dependenţă, ca în situaţia în cafe am fi fugăriţi de un prădător, în consecinţă, devenim dependenţi de propriile gânduri; acestea încep să ne dea o stare inconştientă de excitare, datorată surplusului de adrenalină şi constatăm că este foarte greu să gândim altfel. A gândi superior felului în care simţim sau a gândi în afara proverbialei cutii devine, pur şi simplu, mult prea dificil. Momentul în care începem să negăm substanţele chimice de care suntem dependenţi - în acest caz, gândurile şi sentimentele obişnuite asociate cu dependenţa noastră emoţională - apar pofte, dureri date de sevraj şi o armată de vociferări interioare care ne îndeamnă să nu ne schimbăm. Şi uite aşa, rămânem ferecaţi în realitatea cu care ne-am obişnuit.

Astfel, gândurile şi sentimentele noastre care sunt, în mod predominant, autolimitative, ne menţin în ghearele tuturor problemelor, stărilor, factorilor de stres şi opţiunilor greşite care s-au aflat la originea efectului de tip luptă-sau-fugi. Ne păstrăm în jur toţi aceşti stimuli negativi ca să putem produce reacţia de stres, pentru că această dependenţă consolidează ideea propriei identităţi, servind numai la reafirmarea acesteia. Mai simplu spus, majoritatea dintre noi suntem dependenţi de probleme şi situaţii de viaţă care produc stres. Indiferent dacă e vorba de o slujbă sau de o relaţie proastă, ne păstrăm necazurile aproape pentru că acestea ajută la afirmarea propriei identităţi în calitate de "cineva"; acestea ne alimentează dependenţele cu emoţii de joasă frecvenţă.

Cel mai dăunător lucru dintre toate este că trăim cu spaima că, dacă problemele respective ar dispărea, n-am şti ce să gândim şi cum să ne simţim şi n-am mai putea trăi impulsul de energie care ne face să ne amintim cine suntem. În cazul celor mai mulţi dintre noi, ferească Dumnezeu să nu fim cineva. Cât ar fi de groaznic să fii un nimeni, să nu ai identitate ?

Sinele egoist

După cum se poate vedea, ceea ce se stabileşte ca fiind sine există în contextul asocierii noastre emoţionale colective cu propriile gânduri şi sentimente, probleme şi toate celelalte elemente ale Marii Triplete. Mai e de mirare că oamenilor li se pare atât de greu să pătrundă în interior, lăsând în urmă această realitate autogenerată ? Cum am putea şti cine suntem dacă n-ar exista mediul nostru, trupul şi timpul ? Iată de ce suntem atât de dependenţi de lumea exterioară. Ne limităm să ne folosim simţurile ca să definim şi să cultivăm emoţii, astfel încât să putem primi răspunsul fiziologic care ne reafirmă propriile dependenţe. Toate acestea au rostul de a ne face să ne simţim umani.

Atunci când reacţia de supravieţuire este disproporţionată faţă de cele petrecute în mediul înconjurător, excesul respectiv de hormoni de reacţie la stres ne fixează la nivelul parametrilor sinelui. Se poate spune că devenim excesiv de egoişti. Ne obsedează propriul trup ori vreun aspect anume din mediu şi trăim ca sclavi ai timpului. Suntem prinşi în capcana acestei realităţi anume şi ne simţim lipsiţi de puterea de a ne schimba, de a ne dezobişnui de obiceiurile noastre nocive.

Aceste emoţii disproporţionate de supravieţuire înclină balanţa unui ego sănătos (acel sine la care ne referim în mod conştient când spunem cuvântul "eu"). Când deţine controlul, funcţia sa firească este să se asigure că suntem protejaţi şi în siguranţă în mediul înconjurător. De exemplu, ego-ul se asigură că păstrăm distanţa faţă de un foc de artificii ori că nu ne apropiem prea mult de marginea prăpastiei. În stare de echilibru, instinctul firesc al ego-ului este autoconservarea. Există un echilibru sănătos între nevoile sale şi necesităţile altora, între atenţia îndreptată către sine şi cea concentrată asupra altora.

Când ne aflăm în regim de supravieţuire, într-o situaţie de urgenţă, este logic ca sinele să aibă prioritate. Dar atunci când trupul şi creierul sunt forţate de substanţele chimice de stres să-şi părăsească starea de echilibru, sinele se supra-concentrează asupra supravieţuirii şi se autoplasează pe primul loc, până la excluderea oricărui alt lucru - suntem egoişti fară încetare şi măsură. Astfel, devenim prea îngăduitori cu noi înşine, concentraţi asupra propriei persoane, plini de sine, compătimindu-ne şi culpabilizându-ne în exces. Atunci când ego-ul se află într-o stare permanentă de stres, are o singură prioritate: "Eu înainte de toate".