Avem mai sus relaţia de natură neurochimică dintre creier şi corp. În timpul producerii anumitor gânduri, creierul fabrică substanţe chimice care vă fac să vă simţiţi exact aşa cum gândiţi. Odată ce simţiţi aşa cum gândiţi, începeţi să gândiţi aşa cum simţiţi. Ciclul neîntrerupt creează o buclă de răspuns, care poartă numele de "stare de a fi".

Ne vom ocupa mai în amănunt de această idee pe parcursul cărţii de faţă, dar luaţi în calcul că gândurile au, în primul rând, legătură cu mintea (şi creierul), iar felul în care (ne) simţim are de-a face cu corpul. Iată de ce, când simţirea trupului se aliniază gândurilor dintr-o stare specifică a minţii, când mintea şi corpul sunt la unison, rezultatul final îl constituie ceea ce se numeşte o "stare de a fi". S-ar putea, totodată, spune că procesul permanent de gândire şi simţire şi simţire şi gândire creează o stare de a fi care ne influenţează realitatea.

O stare de a fi înseamnă că ne-am obişnuit cu o stare mental-emoţională, un mod de a gândi şi un fel de a simţi care devin parte integrantă a propriei identităţi. În acest fel descriem cine suntem prin felul în care gândim (şi deci simţim) sau suntem la un moment dat. Sunt furios. Sufăr. Sunt inspirat. Sunt nesigur. Sunt pesimist...

Dar anii de gândire într-un anumit fel şi apoi de simţire în acelaşi fel şi pe urmă de gânduri potrivit celor simţite (hamsterul din roată) creează o stare memorată de a fi, în care putem, cu hotărâre, rosti afirmaţia identitară "Eu sunt" ca absolut. Ceea ce înseamnă că acum suntem în punctul în care ne definim cu ajutorul acestei stări de a fi. Gândurile ni s-au contopit cu ceea ce simţim.

Spunem, de exemplu: Am fost dintotdeauna leneş. Sunt o persoană temătoare. Sunt, de felul meu, nesigur de mine. Am probleme cu stima de sine. Îmi sare repede muştarul şi n-am răbdare. Nu sunt din cale-afară de deştept şi aşa mai departe. Iar aceste feluri anume de a ne simţi contribuie la formarea tuturor trăsăturilor noastre de personalitate.

Un avertisment: atunci când felul în care (ne) simţim devine mijlocul prin care gândim sau dacă nu putem gândi la un nivel superior celui în care (ne) simţim, nu ne vom putea schimba niciodată. Schimbarea înseamnă să gândiţi superior felului în care (vă) simţiţi. A vă schimba înseamnă să acţionaţi superior felului obişnuit de a simţi al sinelui memorat.

Ca exemplu practic, să spunem că e dimineaţă, sunteţi în maşină, în drum spre serviciu, şi începeţi să vă gândiţi la aprinsa confruntare avută cu un coleg acum câteva zile. Pe măsură ce vă trec prin cap gândurile asociate cu persoana şi experienţa respectivă, creierul începe să vă elibereze în corp substanţe chimice care circulă prin organism. Foarte rapid, începeţi să vă simţiţi exact aşa cum gândeaţi. Adică, probabil, v-aţi înfuriat.

Corpul transmite un mesaj de răspuns către creier care sună cam aşa: Da, acum chiar mi-a sărit ţandăra. Sigur că creierul, aflat în permanentă comunicare cu corpul şi în proces necontenit de monitorizare a ordinii chimice interne, este influenţat de schimbarea bruscă a felului în care (vă) simţiţi, în consecinţă, începeţi să gândiţi diferit. În momentul în care începeţi să (vă) simţiţi aşa cum gândiţi, începeţi şi să vă gândiţi aşa cum (vă) simţiţi. În mod inconştient, consolidaţi acelaşi fel de a (vă) simţi, continuând să gândiţi într-un registru de iritare şi frustrare ce vă accentuează apoi starea de iritare şi frustrare. În mod concret, ceea ce simţiţi deţine acum controlul asupra a ceea ce gândiţi. Corpul este cel care vă dirijează mintea.

Pe măsura perpetuării acestui ciclu, gândurile de iritare transmit şi mai multe semnale chimice către organism, ceea ce activează substanţele chimice suprarenale asociate cu sentimentul dumneavoastră de iritare. Acum vă simţiţi furios şi agresiv. Vi s-au înroşit obrajii, vi s-a strâns stomacul şi s-a făcut ghem, vă bubuie capul şi încep să vi se încordeze muşchii. Pe măsură ce corpul dumneavoastră e inundat de toate aceste sentimente exacerbate care îi modifică fiziologia, cocteilul respectiv de substanţe chimice activează un set de circuite din creier, provocându-vă gânduri similare acestor emoţii.

Acum îi transmiteţi telepatic colegului vreo două vorbe scoase din cele mai ascunse cotloane ale minţii. Reînviaţi cu indignare în minte un şir de evenimente din trecut care vă validează starea de disconfort, elaborând cu frenezie în minte o scrisoare pe care aţi dorit dintotdeauna s-o trimiteţi şi prin care să vă dezvăluiţi toate nemulţumirile. Chiar înainte de-a fi ajuns la lucru, în mintea dumneavoastră aţi şi trimis-o şefului. Ieşiţi din maşină ameţit şi aproape scos din minţi, simţindu-vă gata-gata de crimă. Salutare, exemplar vorbitor şi umblător de furie ! Şi când vă gândiţi că toate au început de la un simplu gând. În acest moment, pare imposibil să nutriţi gânduri elevate - iată, aşadar, de ce schimbarea este atât de dificil de înfăptuit.

Comunicarea ciclică dintre creier şi organism are drept rezultat tendinţa de a reacţiona previzibil în astfel de situaţii. Se creează tipare ale aceloraşi gânduri şi sentimente cu care v-aţi obişnuit, adoptaţi, inconştient, comportamente automate şi vă afundaţi în astfel de obişnuinţe. Iată cum "funcţionează" sinele chimic.

Mintea controlează corpul ? Ori corpul controlează mintea ?

De ce este atât de greu să vă schimbaţi ?

Să presupunem că mamei îi făcea plăcere să sufere, iar dumneavoastră, prin îndelungată observaţie, v-aţi dat inconştient seama că acest tipar comportamental îi dădea posibilitatea să obţină anumite beneficii. Să mai presupunem şi că aţi avut vreo câteva experienţe dure în viaţă, care v-au făcut să suferiţi destul de mult. Astfel de amintiri încă trezesc o reacţie emoţională, concentrată asupra unei anumite persoane dintr-un loc şi un moment anume din viaţa dumneavoastră. V-aţi gândit suficient de des la trecut şi, cumva, aceste amintiri sunt uşor de reînviat, poate chiar automate. Închipuiţi-vă acum că, timp de mai mult de 20 de ani, aţi exersat permanent ciclul gândit-simţit şi simţit-gândit despre suferinţă.

De fapt, nici nu aveţi nevoie să vă gândiţi la evenimentul trecut respectiv ca să creaţi sentimentul. Pare că nu se poate gândi sau acţiona în niciun alt fel decât aşa cum simţiţi dintotdeauna. Suferinţa s-a memorat prin gândurile şi sentimentele recurente, cele legate de incidentul în cauză, precum şi de alte evenimente din propria viaţă. Gândurile despre dumneavoastră şi viaţa dumneavoastră tind să fie nuanţate de sentimente de victimizare şi autocompătimire. Repetarea aceloraşi gânduri şi sentimente pe care le-aţi cultivat timp de 20 de ani v-au condiţionat organismul să-şi aducă aminte sentimentul de suferinţă fară prea multă gândire conştientă, ceea ce în prezent pare natural şi normal. Şi, ori de câte ori încercaţi să schimbaţi ceva la dumneavoastră, e ca şi cum lucrurile s-ar întoarce împotrivă. Vă treziţi înapoi la ceea ce eraţi.

Ce nu ştiu cei mai mulţi oameni este că, atunci când se gândesc la un eveniment cu mare încărcătură emoţională, îşi activează circuitele cerebrale în exact aceeaşi succesiune şi după aceleaşi tipare ca şi înainte; îşi stimulează şi-şi circuitează creierul către trecut, consolidând circuitele respective şi transformându-le în reţele şi mai solide. Totodată, produc aceleaşi substanţe chimice în corp şi în creier (la niveluri diferite), ca şi cum şi la momentul respectiv ar trece prin aceeaşi experienţă. Astfel de substanţe chimice încep să antreneze creierul să memoreze, pe mai departe, emoţia în cauză. Atât rezultatele de natură chimică ale gândirii şi simţirii şi ale simţirii şi gândirii, precum şi neuronii care se activează împreună, alcătuind şi consolidând acelaşi circuit, condiţionează mintea şi trupul în raport cu exprimarea unui set finit de programe automate.

Suntem capabili să retrăim iar şi iar un eveniment trecut, poate şi de mii de ori în cursul unei vieţi. Această repetare inconştientă este cea care antrenează creierul să-şi amintească starea emoţională respectivă la fel sau chiar mai bine decât conştientul. Când corpul îşi aminteşte mai bine decât conştientul, cu alte cuvinte, atunci când corpul este mintea însăşi, aceasta este ceea ce se numeşte o obişnuinţă.

Psihologii afirmă că, până pe la vârsta de 35 de ani, identitatea sau personalitatea ne este pe deplin formată, ceea ce înseamnă că aceia dintre noi care au trecut de vârsta de 35 de ani au memorat un ansamblu selecţionat de comportamente, atitudini, convingeri, reacţii emoţionale, obişnuinţe, deprinderi, amintiri asociative, reacţii şi percepţii condiţionate care s-au programat subconştient în noi. Aceste programe ne dirijează, deoarece corpul s-a transformat în minte.

Aceasta înseamnă că vom avea aceleaşi gânduri, (ne) vom simţi la fel, vom reacţiona identic, ne vom comporta în acelaşi mod, vom crede în aceleaşi dogme şi vom percepe realitatea la fel. Aproximativ 95% din ceea ce suntem cam pe la mijlocul vieţii constituie o serie de programe subconştiente, devenite automate - condusul maşinii, spălatul pe dinţi, mâncatul peste măsură în situaţii de stres, îngrijorarea pentru viitor, atitudinea critică faţă de prieteni, lamentarea la adresa propriei vieţi, blamarea părinţilor, lipsa de încredere în sine şi persistenţa în ideea unei existenţe aflate sub semnul nefericirii cronice, şi asta ca să menţionăm doar câteva.

Notă: Szegedy-Maszak, Marianne, "Mysteries of the Mind: Your unconscious is making your everyday decisions", U.S. News and World Report, 28 noiembrie 2005. Vezi Kappas, John G., Professional Hypnotism Manual, Panorama Publishing Company, Knoxville, TN, 1999. Prima dată m-am întâlnit cu acest concept în anul 1981, pe când studiam hipnoza cu John Kappas la Hypnosis Motivation Institute. Pe vremea aceea, autorul susţinea că subconştientul constituie 90% din conţinutul minţii. Mai recent, oamenii de ştiinţă estimează că acesta reprezintă cam 95%. Indiferent de procent, este, oricum, foarte mult.

Deseori, nu suntem decât în aparenţă treji

Odată ce corpul ia locul minţii subconştiente, este uşor de văzut că, în situaţiile în care trupul devine minte, conştientul nu mai are de-a face cu comportamentul nostru. În clipa în care apare un gând ori o reacţie sau simţim ceva, corpul se porneşte pe pilot automat. Devenim inconştienţi.

Să luăm ca exemplu o mamă aflată la volanul unei maşini, care îşi duce copiii la şcoală. Cum e în stare să se orienteze şi să se descurce în trafic, să calmeze spirite, să bea cafea, să schimbe vitezele şi să-şi ajute fiul să-şi sufle nasul... şi toate în acelaşi timp ? Foarte asemănător unui program de computer, aceste acţiuni au devenit funcţii automate care se desfăşoară cu mare fluiditate şi uşurinţă. Corpul mămicii face cu îndemânare tot pentru că a memorat, prin multă repetiţie, cum să realizeze aceste acţiuni. Nu mai conştientizează demult nimic referitor la modul în care le face; au devenit obişnuinţă.

Ia să ne gândim: 5 % din minte o constituie conştientul, care are de luptat cu restul de 95% care acţionează programe automate subconştiente. Am memorat atât de bine un ansamblu de comportamente, încât am devenit un tandem automat de obişnuinţe minte-corp. De fapt, când corpul a memorat un gând, o acţiune, sau un sentiment în asemenea măsură încât se transformă cu adevărat în minte, când mintea se contopeşte cu trupul, suntem într-o stare de a fi, o amintire a nouă înşine. Şi, dacă 95% din cine suntem la vârsta de 35 de ani este un ansamblu de programe involuntare, comportamente memorate şi reacţii emoţionale, înseamnă că în proporţie de 95% din fiecare zi suntem într-o stare de inconştienţă. Nu suntem decât în aparenţă treji. Aoleu.

Aşa că cineva îşi poate dori mult şi bine în mod conştient să fie fericit, sănătos sau liber, degeaba, dacă 20 de ani de experienţă ca gazdă a unui sentiment de suferinţă şi reluarea regulată a ciclului de substanţe chimice care definesc durerea şi mila i-au condiţionat în mod subconştient corpul să existe într-o stare cu care s-a obişnuit. Trăim conform obişnuinţei atunci când nu mai conştientizăm ceea ce gândim, ce facem sau cum (ne) simţim - am devenit inconştienţi.

Cea mai mare obişnuinţă de care trebuie să ne dezvăţăm este aceea de a fi noi înşine.

Când corpul se află la pupitrul de comandă

Iată câteva ilustrări practice ale situaţiei în care corpul se află într-o stare cu care s-a obişnuit. Aţi fost vreodată în situaţia de a nu vă putea aduce aminte un număr de telefon atunci când vreţi ? Oricât aţi încerca, nu vă puteţi aminti nici măcar trei cifre din şirul de care e nevoie ca să daţi telefonul. Şi, totuşi, dacă puneţi mâna pe receptor, veţi observa cum degetele formează numărul. Creierul conştient, care gândeşte, nu-şi poate aminti numărul. Dar degetele v-au exersat această acţiune de atâtea ori, încât acum corpul ştie şi-şi aminteşte mai bine decât creierul. (Exemplul a fost pentru cei care au ajuns la vârsta de adult înainte de apariţia apelării rapide şi a telefoanelor celulare; poate aţi păţit acelaşi lucru când aţi vrut să vă tastaţi PIN-ul la bancomat sau aţi introdus o parolă de internet). În mod similar, îmi vine în minte vremea în care lucram la sală şi aveam un dulap al meu cu un lacăt cu cifru. Eram atât de obosit după exerciţii încât nu-mi puteam aminti combinaţia. Mă uitam la cadran, încercând să-mi aduc aminte succesiunea de cifre, iar acestea se încăpăţânau să nu apară. Şi totuşi, când începeam să rotesc cadranul, combinaţia îmi răsărea ca prin minune în minte. Din nou, aşa ceva e posibil pentru că am exersat atât de mult, încât corpurile noastre ştiu mai bine decât conştientul. Corpul ia, subconştient, locul minţii. Să nu uităm că 95% din ceea ce devenim până la vârsta de 35 de ani se regăseşte în acelaşi sistem subconştient al memoriei, în care corpul acţionează automat un set programat de comportamente şi reacţii emoţionale; cu alte cuvinte, corpul este la pupitrul de comandă.

Când servitorul ia locul stăpânului

Adevărul este că trupul este servitorul minţii. În consecinţă, dacă trupul s-a transformat în minte, servitorul s-a transformat în stăpân, iar fostul stăpân (conştientul) a adormit. Mintea poate crede că deţine în continuare controlul, dar corpul influenţează luarea unor decizii care corespund emoţiilor memorate.

Şi-acum, să zicem că mintea vrea să recapete controlul. Ce credeţi că va spune corpul ?

Pe unde-ai umblat ? Du-te înapoi la culcare. Am aranjat eu lucrurile aici. Tu n-ai nici voinţa, nici tenacitatea şi nici conştienta să faci tot ce-am făcut eu tot timpul ăsta, de când tu îmi urmezi inconştient comenzile. În timp, am reuşit chiar să-mi modific nişte zone receptoare ca să te slujesc mai bine. Tu credeai că frâiele sunt la tine în mână, când, de fapt, eu te influenţam tot timpul şi te îndemnam să iei toate deciziile pe care le simt eu în mod obişnuit c-ar fi corecte.

Iar când cele 5 procente care reprezintă conştientul se opun celor 95 care acţionează programe automate, cele 95 au un caracter atât de reflex, încât e suficient un singur gând hoinar ori un singur stimul din mediu pentru ca programul automat să se declanşeze din nou. Şi-atunci ne întoarcem tot la noi, cei de dinainte, gândind aceleaşi gânduri, acţionând în acelaşi fel, dar aşteptând să ne apară ceva neobişnuit în viaţă.

Momentul în care încercăm să recâştigăm controlul este şi cel în care corpul semnalează creierului să înceapă să ne convingă să nu acţionăm conform obiectivelor noastre conştiente. Vociferările noastre interne vin însoţite de o armată de motive pentru a ne convinge să nu încercăm să facem nimic diferit decât de obicei, să nu ne eliberăm de starea de a fi cu care ne-am obişnuit. Va face apel la toate slăbiciunile noastre, pe care le cunoaşte şi le cultivă, şi ni le va azvârli în faţă, una după alta.

În mintea noastră, construim tot felul de scenarii apocaliptice, astfel încât să nu fim nevoiţi să ne ridicăm deasupra simţămintelor obişnuite, pentru că, atunci când încercăm să întrerupem ordinea chimică internă pe care ne-am transformat-o singuri în asemenea măsură încât a devenit o a doua natură, corpul intră într-o stare haotică. Pare aproape imposibil să rezişti acestei cicăleli interne, astfel încât, de nenumărate ori, cedăm.

Pătrundeţi în subconştient ca să-l schimbaţi

Mintea subconştientă nu ştie decât ce aţi programat-o să facă. Vi s-a întâmplat vreodată să staţi concentrat la laptop şi să lucraţi și, dintr-odată, computerul să pornească programe automate asupra cărora nu aveţi niciun fel de control ? Când încercaţi să vă folosiţi conştientul ca să opriţi programele automate, subconştiente, stocate în corp, e ca şi cum aţi striga la un computer scăpat de sub control, care a activat mai multe programe şi pe ecranul căruia tot apar ferestre care vă bulversează. Hei ! Potoleşte-te ! Computerul nici măcar nu va înregistra informaţia, ci o va ţine în continuare tot aşa, până nu se intervine cumva, până nu intraţi în sistemul lui de operare şi schimbaţi nişte setări.

Din această carte veţi afla cum să pătrundeţi în subconştient şi să-l reprogramaţi cu un set nou de strategii. Într-adevăr, va trebui să vă dezvăţaţi sau să demontaţi circuitele, vechiul dumneavoastră mod de a gândi şi a simţi, şi apoi să reînvăţaţi ori să vă faceţi alte circuite în creier, cu alte tipare de gândire şi simţire, pornind de la cine vreţi să fiţi. Când vă condiţionaţi corpul în raport cu o minte nouă, cele două nu mai acţionează antagonic, ci lucrează în armonie. Acesta este pragul de transformare... de creaţie personală.

Vinovat până la proba contrarie

Haideţi să facem apel la o situaţie din viaţa reală pentru a evidenţia ce se întâmplă când ne hotărâm să ne eliberăm de o stare emoţională memorată şi să ne transformăm mintea - cred că ne putem cu toţii raporta la o stare comună de a fi: vina. O voi folosi, aşadar, ca să ilustrez în termeni practici în ce fel anume acest ciclu de gândire şi simţire lucrează împotriva noastră. Apoi, vom identifica câteva dintre eforturile pe care sistemul minte-trup le va întreprinde ca să păstreze controlul şi starea negativă de a fi.

Închipuiţi-vă că vă simţiţi deseori vinovat de un lucru sau altul. Dacă este ceva care scârţâie într-o relaţie, o simplă comunicare defectuoasă, cineva care îşi varsă nervii pe nedrept sau mai ştiu eu ce, sfârşiţi prin a lua vina asupra dumneavoastră şi vă simţiţi prost. Închipuiţi-vă că sunteţi unul dintre cei care spun sau gândesc frecvent: A fost vina mea.

După 20 de ani de când vă inoculaţi acelaşi mesaj, vă simţiţi vinovat din orice şi aveţi automat gânduri de vinovăţie. V-aţi creat singur un mediu propice acestui sentiment. Au fost şi alţi factori care au contribuit la această stare, dar, pentru moment, să ne concentrăm asupra noţiunii referitoare la felul în care gândirea şi simţirea v-au creat o anumită stare de a fi şi un mediu aferent.

De fiecare dată când aveţi gânduri de vinovăţie, semnalaţi corpului să producă substanţele chimice specifice ce alcătuiesc sentimentul de vinovăţie. Aţi facut-o de atâtea ori, încât celulele vă înoată într-o mare de substanţe de vinovăţie.

Zonele receptoare de pe celule se adaptează astfel încât să primească şi să prelucreze această expresie chimică specifică de vinovăţie. Cantitatea enormă de vinovăţie care scaldă celulele începe să li se pară normală şi, în cele din urmă, ceea ce corpul percepe ca fiind normal începe să fie resimţit şi ca o sursă de plăcere. E ca atunci când trăiţi de-o viaţă lângă un aeroport - vă obişnuiţi atât de tare cu zgomotul, că nu mai conştientizaţi că-l auziţi decât atunci când zboară vreun avion mai jos ca de obicei, iar zgomotul produs de motoare este atât de puternic încât vă atrage atenţia. Acelaşi lucru se petrece şi cu celulele noastre. Ca urmare, se desensibilizează cu adevărat la chimismul sentimentului de vinovăţie; ca să se declanşeze din nou data viitoare, vor avea nevoie de o emoţie mai puternică, mai plină de forţă - un prag superior de stimulare. Iar când "valul" acela mai puternic de substanţe chimice care definesc vinovăţia atrage atenţia corpului, celulele "ciulesc urechile" la stimulul respectiv, asemănător efectului primei ceşti de indoneziana asupra amatorului de cafea.

Iar când fiecare celulă se divizează la sfârşitul vieţii ei, dând naştere unei celule-fiice, zonele receptoare de pe suprafaţa noii celule vor avea nevoie de un nivel superior de vină ca să se declanşeze. Acum, ca să se simtă viu, organismul cere un flux emoţional mai puternic de sentimente. V-aţi transformat singur într-un dependent de vină.

Când ceva nu merge sau e anapoda în viaţă, presupuneţi în mod automat că dumneavoastră sunteţi cel vinovat. Dar acum aşa ceva vi se pare normal. Nici măcar nu mai e nevoie să vă gândiţi că vă simţiţi vinovat - sunteţi aşa, pur şi simplu. Nu numai că mintea nu conştientizează cum vă exprimaţi starea de vinovăţie prin lucrurile pe care le spuneţi şi le faceţi, ci şi corpul vrea să simtă nivelul de vinovăţie cu care s-a obişnuit, pentru că aşa l-aţi antrenat. În cea mai mare parte a timpului aţi devenit inconştient vinovat - corpul a devenit mintea vinovăţiei.

Numai atunci când, să spunem, un prieten vă atrage atenţia că nu era nevoie să vă scuzaţi în faţa casierului de la magazin pentru că v-a dat restul greşit, vă daţi seama câtă influenţă are acest aspect al propriei personalităţi. Să zicem că acesta activează unul dintre acele momente de revelaţie, o epifanie, când gândiţi: Are dreptate. De ce oare îmi cer tot timpul scuze ? De ce mă simt responsabil pentru toate greşelile altora ? După ce reflectaţi asupra istoricului de permanentă "asumare a vinovăţiei", vă spuneţi: De azi n-o să mai iau vina asupra mea şi nu voi mai căuta scuze pentru greşelile celorlalţi. O să mă schimb.

Ca urmare a acestei decizii, veţi renunţa la gândurile care produc aceleaşi sentimente şi invers. Şi dacă ezitaţi, aţi făcut un legământ cu dumneavoastră înşivă să vă stăpâniţi şi să vă aduceţi aminte ce vă propuseserăţi. Trec două ore şi sunteţi realmente mulţumit de dumneavoastră înşivă. Vă ziceţi: Super, chestia asta chiar funcţionează.

Din păcate, celulele din organism nu se simt chiar aşa de bine. Cu anii, le-aţi antrenat să ceară mai multe molecule de emoţie (vină, în cazul acesta), ca să le satisfacă necesităţile chimice. V-aţi antrenat organismul să trăiască în conformitate cu o continuitate chimică memorată, căreia acum îi puneţi punct însă, negându-i necesitatea chimică şi mergând în contra programelor sale subconştiente.

Corpul devine dependent de vină sau de oricare altă emoţie în acelaşi mod în care ar deveni dependent de droguri (Sapolsky, Robert M., Why Zebras Don’t Get Ulcers, Henry Hoit and Company, New York, 2004. Sapolsky este un expert renumit în domeniul stresului şi al efectelor acestuia asupra creierului şi organismului). La început nu aveţi nevoie decât de o cantitate mică de emoţie/drog ca să-l simţiţi, dar pe urmă organismul se desensibilizează, iar celulele cer din ce în ce mai mult, numai pentru a se simţi la fel din nou. Încercarea de a vă transforma tiparul emoţional seamănă cu experimentarea sevrajului.