S-ar putea să nu vi se pară că mediul şi gândurile vă sunt chiar atât de rigide şi că realitatea dumneavoastră s-ar reproduce atât de uşor. Dar, dacă staţi şi vă gândiţi că creierul este o înregistrare completă a propriului trecut, iar mintea este produsul propriei conştiinţe, s-ar putea, într-un anumit sens, să gândiţi mereu în trecut. Răspunzând mereu cu aceleaşi echipamente cerebrale, care corespund celor amintite, creaţi un nivel mental identic cu trecutul, deoarece creierul activează în mod automat circuite deja existente ca să reflecte tot ceea ce cunoaşteţi deja, ce aţi trăit şi puteţi, aşadar, anticipa. Conform legii câmpului cuantic (care, că tot veni vorba, acţionează încă în favoarea dumneavoastră), trecutul vă devine viitor.
Reflectaţi asupra următorului lucru: când gândiţi din perspectiva amintirilor trecute, nu puteţi crea decât experienţe trecute. Din pricina faptului că toate "cunoscutele" din viaţa dumneavoastră vă determină creierul să gândească şi să simtă aşa cum v-aţi obişnuit, construind astfel rezultate recognoscibile, vă reafirmaţi permanent viaţa în forma cunoscută. Şi, dat fiind postulatul care afirmă că creierul "corespunde" mediului, putem traduce prin faptul că, dimineaţă de dimineaţă, simţurile vă conectează la aceeaşi realitate şi activează acelaşi flux al conştiinţei.
Toate elementele senzoriale de intrare din lumea exterioară pe care le prelucrează creierul (adică văzul, mirosul, auzul, pipăitul şi gustul) activează creierul să gândească nu altfel, ci corespunzător tuturor celor cu care v-aţi obişnuit în realitatea proprie. Deschideţi ochii şi ştiţi că persoana de alături din pat este soţul sau soţia datorită experienţelor trăite împreună. Auziţi un lătrat afară la uşă şi ştiţi că e câinele familiei care vrea să iasă. Vă doare spatele şi vă aduceţi aminte că e aceeaşi durere ca şi cea de ieri. Vă asociaţi universul exterior, familiar, cu ceea ce credeţi că sunteţi, amintindu-vă de dumneavoastră înşivă în această dimensiune, timp şi spaţiu.
Obişnuinţele noastre cotidiene: conectarea la priza sinelui obişnuit
Ce fac cei mai mulţi dintre noi în fiecare dimineaţă după ce au intrat în priza propriei realităţi prin intermediul acestor rapeluri senzoriale cu privire la cine suntem, unde suntem şi aşa mai departe ? Păi, rămânem conectaţi la acest sine obişnuit prin adoptarea unui set de comportamente automate, inconştiente, cu grad mare de rutină.
De exemplu, vă treziţi probabil pe aceeaşi parte a patului, vă puneţi halatul în acelaşi fel, vă priviţi în oglindă ca să vă aduceţi aminte cine sunteţi şi intraţi sub duş conform unui obicei automat. Pe urmă vă aranjaţi ca să arătaţi conform imaginii dumneavoastră din ochii lumii şi vă spălaţi pe dinţi după obicei, aşa cum aţi învăţat. Vă beţi cafeaua din ceaşca preferată şi vă mâncaţi obişnuitele cereale de la micul dejun. Vă puneţi haina pe care o purtaţi de obicei şi trageţi inconştient fermoarul.
După aceea vă suiţi automat în maşină şi vă îndreptaţi spre serviciu pe ruta binecunoscută, care vă avantajează. La muncă faceţi lucrurile obişnuite pe care aţi memorat atât de bine cum să le faceţi. Vedeţi aceiaşi oameni care acţionează aceleaşi butoane emoţionale şi care vă fac să gândiţi aceleaşi gânduri despre ei, despre munca şi viaţa dumneavoastră.
Pe urmă vă grăbiţi să plecaţi acasă, ca să vă zoriţi să mâncaţi, ca să vă grăbiţi să urmăriţi emisiunea preferată la TV, ca să-i daţi zor să vă duceţi la culcare, ca să vă repeziţi şi s-o luaţi de la capăt, din nou. Vi s-a schimbat vreun pic creierul în ziua descrisă ?
De ce mai nutriţi speranţa secretă că-n viaţa dumneavoastră va apărea ceva diferit, când rumegaţi aceleaşi gânduri, întreprindeţi aceleaşi acţiuni şi trăiţi aceleaşi emoţii în fiecare zi dată de la Dumnezeu ? Nu asta-i definiţia nebuniei, oare ? Am căzut cu toţii, într-un moment sau altul, pradă acestui fel de viaţă limitată. Acum înţelegeţi din ce motiv.
În exemplul precedent se poate spune, cu certitudine, că reproduceţi acelaşi nivel mental zi de zi. Şi dacă modelul cuantic al lumii arată că mediul constituie o prelungire a minţii (şi că spiritul şi materia sunt totuna), atunci, atât timp cât mintea rămâne neschimbată, şi viaţa dumneavoastră va rămâne în statu-quo.
Astfel, dacă mediul vă rămâne acelaşi şi reacţionaţi gândind în mod identic, atunci, conform modelului cuantic al realităţii, n-ar trebui oare să creaţi mai multe exemplare ale aceleiaşi serii ? Gândiţi-vă astfel la acest lucru: elementul de intrare e neschimbat, şi-atunci rezultatul e, la rândul său, obligatoriu acelaşi. Cum să puteţi, atunci, crea vreodată ceva nou ?
Circuite conectate la vremuri grele
Mai există o consecinţă posibilă pe care ar trebui s-o menţionez, şi anume aceea a declanşării permanente a aceloraşi modele neuronale prin reluarea aceluiaşi mod de viaţă în fiecare zi. De fiecare dată când reacţionaţi la realitatea obişnuită prin re-crearea aceleiaşi minţi (adică prin declanşarea aceloraşi celule nervoase pentru a face creierul să funcţioneze în acelaşi mod), vă "echipaţi" creierul cu circuite astfel încât să corespundă condiţiilor obişnuite din realitatea personală, indiferent dacă sunt bune sau rele.
Există în neuroştiinţă un principiu cunoscut sub numele de legea lui Hebb, conform căruia, în esenţă, "celulele nervoase care se declanşează împreună se unesc în acelaşi circuit". Crezul lui Hebb demonstrează că, dacă activezi în mod repetat acelaşi celule nervoase, atunci, de fiecare dată când se declanşează, le va fi mai uşor să se activeze din nou la unison. În cele din urmă, neuronii respectivi vor dezvolta o relaţie pe termen lung (D.O. Hebb, "The Organization of Behavior: A Neuropsychological Theory", 2002).
Aşa că, în momentul când folosesc termenul de "echipat cu circuite", mă refer la faptul că anumite grupuri de neuroni s-au declanşat împreună în acelaşi fel şi de atâtea ori încât s-au organizat în modele specifice, cu conexiuni de lungă durată. Cu cât se declanşează mai mult aceste reţele, cu atât se leagă mai strâns împreună, formând căi statice de activitate. Cu timpul, oricare ar fi gândul, comportamentul sau sentimentul repetat la nesfârşit, acesta va deveni o obişnuinţă automată, inconştientă. Când mediul vă influenţează mintea în asemenea măsură, habitatul devine habitual.
Astfel, dacă gândiţi mereu aceleaşi gânduri, dacă întreprindeţi neîncetat aceleaşi acţiuni, veţi începe să vă cablaţi creierul într-un tipar finit, care constituie reflecţia directă a realităţii dumneavoastră finite. În consecinţă, vă va fi mai uşor şi mai natural să reproduceţi, clipă de clipă, aceeaşi minte.
Acest ciclu nevinovat de reacţie vă determină creierul şi apoi mintea să consolideze şi mai mult realitatea particulară care vă concretizează lumea exterioară. Cu cât activaţi mai mult aceleaşi circuite prin reacţia la universul exterior, cu atât vă veţi cabla mai solid creierul să corespundă lumii dumneavoastră. Veţi deveni ataşat neurochimic de condiţiile propriei vieţi. Cu timpul, veţi începe să gândiţi convenţional, deoarece creierul nu va activa decât un set limitat de circuite, care creează ulterior o semnătură mentală specifică. Această semnătură poartă denumirea de personalitate.
Cum se formează obişnuinţa de a fi tu însuţi
Ca efect al acestei formări de obişnuinţe la nivelul activităţii neuronale, cele două realităţi, cea a universului interior, al minţii, şi cea al lumii exterioare, par să devină aproape inseparabile. De exemplu, dacă nu vă puteţi abţine să vă gândiţi la propriile probleme, atunci mintea şi viaţa vi se vor confunda. Lumea obiectivă capătă culoarea dată de percepţiile minţii subiective şi, astfel, realitatea se conformează în mod continuu. Vă pierdeţi în iluzia unui vis.
Este ceea ce s-ar putea numi un făgaş, pe care alunecăm cu toţii, dar lucrurile sunt mult mai profunde: nu numai acţiunile, ci şi atitudinile şi felul în care simţim devin repetitive. V-aţi format obişnuinţa de a fi dumneavoastră înşivă, devenind, într-un fel, sclavul propriului mediu. Gândirea este "corespunzătoare" condiţiilor în care vi se desfăşoară viaţa şi, astfel, ca observator cuantic, vă creaţi o minte care nu reafirmă în realitatea dumneavoastră specifică decât circumstanţele respective. Nu faceţi altceva decât să reacţionaţi la universul extern, cunoscut, imuabil.
Concret, aţi devenit un efect al circumstanţelor exterioare dumneavoastră. V-aţi permis să renunţaţi la controlul asupra propriului destin. Spre deosebire de personajul interpretat de Bill Murray în filmul Ziua cârtiţei, nici măcar nu mai luptaţi împotriva monotoniei fară de sfârşit a propriului fel de a fi şi a ceea ce v-a devenit propria viaţă. Mai rău decât atât, nu sunteţi victimele vreunei forţe nevăzute şi misterioase care să vă fi plasat în această buclă repetitivă - dumneavoastră înşivă sunteţi creatorul buclei.
Vestea bună este aceea că, fiind creatorul buclei respective, opţiunea de a-i pune punct vă aparţine tot dumneavoastră.
Conform modelului cuantic al realităţii, pentru a ne transforma viaţa trebuie, în mod esenţial, să ne schimbăm modul de a gândi, acţiona şi simţi. Trebuie să ne schimbăm starea de a fi, pentru că modul nostru de gândire, simţire şi purtare constituie, în esenţă, propria personalitate, iar personalitatea noastră este cea care ne creează realitatea personală. Aşadar, pentru crearea unei noi realităţi personale, a unei vieţi noi, trebuie să creăm o nouă personalitate - trebuie să ne transformăm în altcineva.
Schimbarea, deci, înseamnă să gândiţi şi să acţionaţi la un nivel superior circumstanţelor prezente şi propriului mediu.
Măreţia constă în tenacitatea urmăririi unui vis, indiferent de circumstanţe
Înainte de a începe explorarea modalităţilor prin care se poate gândi la un nivel superior propriului mediu şi de a vă dezbăra astfel de obişnuinţa de a fi dumneavoastră înşivă, vreau să vă amintesc ceva.
Este posibil să gândiţi superior realităţii curente, iar cărţile de istorie sunt pline de nume de personalităţi care au făcut acest lucru, bărbaţi şi femei precum Martin Luther King Jr., William Wallace, Marie Curie, Mahatma Gandhi, Thomas Edison şi Ioana d'Arc. Fiecare dintre aceşti oameni îşi formase în minte un concept de realitate viitoare care exista ca potenţial în câmpul cuantic. Această viziune era vie într-o lume interioară de posibilităţi, dincolo de simţuri şi, cu timpul, fiecare dintre ei au transformat aceste idei în realitate.
Firul comun care îi uneşte pe aceşti oameni este faptul că aveau cu toţii un vis, o viziune sau un obiectiv care le era mult superior. Cu toţii credeau într-un destin viitor care era atât de real în propria minte, încât au început să trăiască ca şi cum visul respectiv se împlinea deja. Nu-l puteau vedea, auzi, gusta, mirosi sau pipăi, dar erau atât de subjugaţi de acesta încât acţionau într-un fel care corespundea în avans acestei realităţi potenţiale. Cu alte cuvinte, se comportau ca şi cum ceea ce întrevăzuseră ca fiind posibil era deja realitate.
De exemplu, sloganul imperialist care ţinea India sub jugul colonial în prima parte a secolului al XX-lea era demoralizant pentru indieni. În ciuda acestui fapt, Gandhi credea într-o realitate care nu era încă prezentă în viaţa propriului popor. Acesta a susţinut cu convingere neabătută şi din tot sufletul conceptele de egalitate, libertate şi nonviolenţă.
În ciuda faptului că Gandhi susţinea ideea de libertate pentru toţi, tirania şi controlul britanic din vremea respectivă constituiau o cu totul altă realitate. Convingerile convenţionale din epoca respectivă erau în contradicţie cu speranţele şi aspiraţiile acestuia. Deşi experienţa libertăţii nu era realitate în momentul primei sale angajări în transformarea Indiei, acesta nu a permis dovezilor exterioare de adversitate să-l abată de la idealul pe care îl nutrea.
Timp îndelungat, judecând după majoritatea răspunsurilor primite de la lumea exterioară, lui Gandhi nu i s-a demonstrat că reuşea să realizeze mare lucru. În ciuda acestui fapt, rareori a permis condiţiilor din mediul exterior să preia controlul asupra felului său de a fi. Gandhi credea într-un viitor pe care nu-l putea vedea sau simţi prin simţuri, dar care îi era atât de viu în minte, încât nu putea trăi în niciun alt fel. Se lăsa absorbit de o viaţă nouă viitoare în timp ce fizic îşi trăia viaţa prezentă. Gandhi a înţeles că modul său de a gândi, acţiona şi simţi va sfârşi prin a schimba condiţiile prezente ale mediului său de viaţă. Şi, în cele din urmă, realitatea a început să se transforme ca rezultat al eforturilor sale.
Când comportamentul ne corespunde intenţiilor, când acţiunile noastre sunt pe aceeaşi lungime de undă cu gândurile, când mintea şi trupul acţionează împreună, când cuvintele şi faptele ne sunt în rezonanţă... în fiecare dintre noi se descătuşează o forţă imensă.
Giganţii istoriei: de ce visurile lor erau un "nonsens nerealist"
Cele mai măreţe figuri din istorie erau neabătut angajate faţă de un destin viitor, fară să simtă nevoia unui răspuns imediat din partea mediului. Nu le păsa dacă nu primiseră niciun indiciu senzorial sau dovadă materială a schimbării dorite; trebuie că-şi aminteau zilnic de realitatea asupra căreia se concentraseră profund. Mintea le era în avans faţă de mediul în care trăiau, pentru că mediul nu le mai controla gândirea. O luaseră, cu adevărat, înaintea vremurilor.
Un alt element fundamental pe care îl au în comun toţi aceşti oameni faimoşi este faptul că, în mintea lor, le era foarte clar exact ce doreau să se întâmple. (Reţineţi, modul de realizare a lucrurilor trebuie lăsat pe seama conştiinţei superioare, iar ei trebuie să fi cunoscut acest lucru.)
Ei bine, unii contemporani s-ar putea să-i fi catalogat drept nerealişti. De fapt, erau complet nerealişti, la fel ca şi visurile pe care le nutreau. Evenimentul de care se lăsau acaparaţi în gând, acţiune şi emoţie nu era realist pentru că realitatea respectivă nici nu se născuse încă. Un alt lucru pe care-l mai puteau spune ignoranţii şi cinicii era că viziunea lor era un nonsens, şi ar fi avut dreptate denigratorii - viziunea asupra realităţii viitoare era un "non-sens" (joc de cuvinte din limba engleză, bazat pe omonimia substantivului "senses" = simţuri/sensuri): exista într-o realitate aflată dincolo de simţuri.
Ca să dăm un alt exemplu, Ioana d'Arc a fost considerată nesocotită, chiar nebună, iar ideile ei au reprezentat o provocare la adresa convingerilor vremii, transformând-o într-un pericol pentru sistemul politic al timpului. Dar, odată ce viziunea ei s-a conturat, a fost considerată profund virtuoasă.
Măreţia constă în tenacitatea păstrării unui vis, indiferent de mediu. În cele ce urmează vom vedea că depăşirea mediului este inextricabil legată de depăşirea trupului şi a timpului. În cazul lui Gandhi, acesta nu s-a lăsat abătut de cele întâmplate în lumea din jurul său (mediul), nu s-a lăsat afectat de felul în care se simţea şi ce i s-ar fi întâmplat (trupul) şi nu s-a îngrijorat cât ar fi durat până la realizarea visului său de libertate (timp). Ştia, pur şi simplu, că toate aceste elemente se vor plia, mai devreme sau mai târziu, după propria intenţie.
În cazul tuturor giganţilor istoriei, este oare posibil ca ideile să le fi înflorit în asemenea măsură în laboratorul minţii încât pentru propriul creier să fi fost ca şi cum experienţa se petrecuse deja ? Puteţi oare, la rândul dumneavoastră, schimba cine sunteţi numai prin puterea gândului ?
Exerciţiul de repetiţie mentală: cum ni se pot transforma gândurile în experienţă
