Conform modelului din fizica newtoniană "clasică", toate lucrurile erau considerate solide. De exemplu, energia putea fi explicată ca forţă de deplasare a obiectelor sau de modificare a stării fizice a materiei. Dar, după cum veţi vedea, energia este mult mai mult decât o forţă exterioară exercitată asupra lucrurilor materiale. Energia este însăşi urzeala tuturor lucrurilor materiale şi reacţionează la spirit.

Prin extensie, opera lui Descartes şi Newton a stabilit un cadru mental conform căruia, dacă realitatea operează pe principii mecaniciste, atunci omenirea avea prea puţină influenţă asupra rezultatelor. Realitatea era în totalitate predeterminată. Dată fiind această perspectivă, mai e de mirare că oamenilor le venea greu să creadă că acţiunile lor contau şi cu atât mai mult să conceapă că gândurile ar conta sau că liberul arbitru ar avea vreun rol de jucat în măreţul plan al lumii ? Nu e oare adevărat că mulţi dintre noi întâmpină în continuare greutăţi (subconştient sau conştient) sub stăpânirea credinţei că noi oamenii suntem, deseori, doar puţin mai mult decât nişte victime ?

Ţinând cont de faptul că aceste mult preţuite concepţii au deţinut timp de secole supremaţia, a fost nevoie de o gândire revoluţionară ca să-i contracareze pe Descartes şi pe Newton.

Einstein: cum să clatini nu numai barca, ci Universul însuşi

La aproape 200 de ani după Newton, Albert Einstein şi-a elaborat faimoasa formulă E = mc², prin care se demonstra că energia şi materia sunt atât de fundamental legate, încât constituie unul şi acelaşi lucru. În esenţă, opera acestuia a demonstrat că materia şi energia sunt total interşanjabile, ceea ce intra în contradicţie cu Descartes şi Newton şi introducea o nouă perspectivă asupra modului de funcţionare a universului.

Deşi nu a distrus cu mâna lui vechea concepţie asupra naturii realităţii, Einstein i-a subminat totuşi fundaţia, ceea ce a dus în cele din urmă la prăbuşirea unora dintre concepţiile noastre înguste şi rigide. Teoriile acestuia au impulsionat un demers exploratoriu asupra comportamentului enigmatic al luminii. Oamenii de ştiinţă au observat apoi că lumina se comportă uneori ca o undă (ca atunci când se curbează la colţuri, de exemplu), iar alteori ca o particulă. Cum e posibil ca lumina să fie şi undă, şi particulă ? Conform concepţiei lui Newton şi Descartes, n-avea cum, un fenomen era obligatoriu fie una, fie cealaltă.

A devenit rapid evident că modelul cartezian/newtonian era defectuos la nivelul său cel mai de bază: subatomicul. Termenul de subatomic se referă la componentele (electroni, protoni, neutroni şi aşa mai departe) care alcătuiesc atomii şi care constituie cărămizile din care sunt construite toate obiectele fizice.

Componentele elementare de bază ale lumii noastre aşa-numit fizice sunt atât undă (energie), cât şi particulă (materie fizică), în funcţie de mintea observatorului (vom reveni asupra acestui aspect). Pentru a înţelege cum funcţionează universul, trebuia să studiem cele mai mici componente ale acestuia. Astfel, din aceste cercetări s-a născut un nou domeniu al ştiinţei, numit fizică cuantică.

Terenul solid pe care ne sprijinim... nu există

Această transformare a constituit o cartografiere complet nouă, totală, a imaginii lumii în care credeam că trăim, cu consecinţa proverbială a pământului care ne fuge de sub picioare - picioare pe care le crezuserăm înfipte în teren solid. Cum vine asta ? Gândiţi-vă la vechile machete din scobitori şi polistiren ale atomului. Înainte de apariţia fizicii cuantice se credea că atomul este alcătuit dintr-un nucleu relativ solid, obiectele de mai mică substanţă aflându-se fie în interiorul, fie în afara acestuia. Însăşi ideea că, dacă dispunem de un instrument de măsurare suficient de puternic, am putea măsura şi număra particulele subatomice care alcătuiesc atomul (adică le-am putea calcula masa şi stabili numărul) le făceau să ni se pară inerte ca nişte vaci la păscut. Atomii par făcuţi din materie solidă, nu ?

Modelul clasic al atomului

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevărul revelat de modelul cuantic. În cea mai mare parte, atomii sunt spaţiu liber; atomii sunt energie. Ia gândiţi-vă: nimic din ce e fizic în viaţa dumneavoastră nu este materie solidă, ci, mai curând, câmpuri energetice sau modele de frecvenţă a informaţiei. Materia este mai mult "nimic" (energie) decât "ceva" (particule).

Modelul cuantic al atomului

Avem mai jos versiunea modernă, cuantică a modelului atomic, cu nor electronic. Atomul este 99,99999% energie şi 0,00001 % materie. Aproape nimic, din punct de vedere material.

      Modelul cuantic real al atomului

      Avem mai sus cel mai realist model al atomului. Este "nimic" din punct de vedere material şi "totul" din punct de vedere al potenţialităţilor.

Altă enigmă: particulele subatomice şi obiectele de dimensiuni mai mari sunt guvernate de legi diferite

Această descoperire nu era suficientă în ea însăşi pentru a explica natura realităţii. Einstein şi alţii mai aveau o enigmă de rezolvat - materia părea a nu se comporta întotdeauna la fel. Când au început să analizeze şi să măsoare universul minuscul al atomului, aceştia au observat că, la nivel subatomic, elementele constitutive fundamentale ale atomului nu erau guvernate de legile fizicii clasice, ca în cazul obiectelor mai mari.

Evenimentele care implică obiectele din universul "mare" erau previzibile, reproductibile şi uniforme. În momentul în care mărul legendar a căzut din pom şi s-a deplasat spre centrul pământului până i-a căzut lui Newton în cap, masa i s-a accelerat cu o viteză constantă. Dar electronii, ca particule, s-au comportat în mod imprevizibil, neobişnuit. Când au interacţionat cu nucleul atomului şi s-au deplasat spre centrul acestuia, au câştigat şi pierdut energie, au apărut şi au dispărut, părând a se ivi peste tot, fară să ţină cont de timp şi spaţiu.

Oare universul mic şi cel mare funcţionau după reguli diferite ? Dat fiind faptul că particulele subatomice precum electronii sunt cărămizile din care sunt construite toate lucrurile din natură, cum se pot supune unui anume set de reguli, iar lucrurile pe care le alcătuiesc se comportă conform altui set de reguli ?

De la materie la energie: particulele pun în scenă ultimul act al dispariţiei

La nivelul electronilor, oamenii de ştiinţă pot măsura parametrii dependenţi de energie precum lungimea de undă, valorile de potenţial electric şi altele asemenea, dar aceste particule au o masă infinitezimală şi sunt atât de efemere, încât putem afirma că sunt aproape inexistente.

Iată ce conferă unicitate universului subatomic: posedă caracteristici nu numai fizice, ci şi energetice. De fapt, la nivel subatomic, materia există ca fenomen momentan. Este atât de tranzitorie, încât apare şi dispare în mod constant, apărând în spaţiul tridimensional şi dispărând în neant (în câmpul cuantic, fară spaţiu, fară timp) transformându-se din particule (materie) în undă (energie) şi invers. Unde se duc însă particulele când se fac nevăzute ?

Reducerea funcţiei de undă

În figura de mai jos, la un moment dat, electronul există ca undă de probabilitate, iar la momentul următor apare ca particulă solidă, pentru ca apoi să dispară, transformându-se în nimic, urmând să reapară, ulterior, în alt loc.

Crearea realităţii: energia răspunde la concentrarea atenţiei

Să revenim la modelul vechi al structurii atomice, acela confecţionat din scobitori şi polistiren. Pe vremea aceea, nu-i aşa că eram învăţaţi să credem că electronii se deplasau pe orbită în jurul nucleului ca planetele în jurul Soarelui ? Dacă da, puteam stabili unde se aflau, nu ? Răspunsul este, într-un fel, da, dar motivul nu este deloc acela pe care îl credeam noi.

Descoperirea fizicii cuantice constă în faptul că observatorul (sau cel care întreprindea măsurătorile) particulelor infime care alcătuiesc atomii influenţează comportamentul energiei şi al materiei. Cercetările fizicii cuantice au demonstrat că electronii există simultan într-o gamă infinită de posibilităţi sau probabilităţi într-un câmp energetic invizibil. Concentrarea atenţiei observatorului asupra oricărui loc în care se află electronul, oricare ar fi acesta, este esenţială pentru apariţia electronului respectiv. Cu alte cuvinte, o particulă nu se poate manifesta în realitate (complexul spaţiu-timp aşa cum îl cunoaştem noi) până nu o observăm.

Notă: vezi, de exemplu, Dr. Amit Goswami, The Self-Aware Universe, Jeremy P. Tarcher, New York, 1993. De asemenea, "Interpretarea Copenhaga" a teoriei cuantice elaborate de Niels Bohr, Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli şi alţii, afirmă că, printre altele, "realitatea este egală cu totalitatea fenomenelor observate (ceea ce înseamnă că realitatea nu există în lipsa observatorului)". Vezi Keepin, Will, "David Bohm" (Lifework of David Bohm).

În fizica cuantică, acest fenomen poartă denumirea de "reducere a funcţiei de undă" sau "efectul de observator". Cunoaştem faptul că, în momentul în care observatorul caută un electron, există un anume punct specific în timp şi spaţiu în care toate probabilităţile de existenţă a electronului se reduc într-un eveniment fizic. După această descoperire, spiritul şi materia nu mai pot fi considerate separate; acestea se află într-o relaţie intrinsecă, deoarece mintea subiectivă produce modificări măsurabile la nivelul universului obiectiv, fizic.

Acum începeţi să întrevedeţi motivul pentru care acest capitol a fost întitulat "Sinele cuantic" ? La nivel subatomic, energia reacţionează la atenţia conştientă şi devine materie. Cum vi s-ar schimba viaţa dacă aţi învăţa să direcţionaţi efectul de observator şi să reduceţi o gamă infinită de probabilităţi cuantice vizavi de o realitate la propria dumneavoastră alegere ? Aţi putea dobândi capacitatea de observare a vieţii pe care vi-o doriţi ?

Un număr infinit de realităţi posibile stau în aşteptarea observatorului

Să reflectăm asupra următorului lucru: totul în universul fizic este alcătuit din particule subatomice precum electronii. Prin însăşi propria natură, atunci când există ca pură posibilitate, aceste particule se află în starea de undă, atât timp cât nu sunt supuse observaţiei. Până nu devin obiect al observaţiei, acestea sunt potenţial "totul" şi "nimic", existând peste tot şi nicăieri până atunci. Astfel, toate componentele realităţii noastre fizice există ca potenţial pur.

Dacă particulele subatomice pot exista simultan într-un număr infinit de coordonate spaţiale posibile, atunci potenţial suntem capabili să reducem la existenţă un număr infinit de realităţi posibile. Cu alte cuvinte, dacă vă puteţi imagina un eveniment viitor în propria viaţă pe baza uneia dintre dorinţele dumneavoastră, realitatea respectivă există deja ca posibilitate în câmpul cuantic, aşteptând s-o observaţi. Dacă mintea dumneavoastră poate influenţa apariţia unui electron, atunci, teoretic, aceasta poate influenţa şi apariţia oricărei posibilităţi.

Deci câmpul cuantic conţine o realitate în care sunteţi sănătos, bogat şi fericit, înzestrat cu toate calităţile şi capacităţile sinelui idealizat care sălăşluieşte în mintea dumneavoastră. Însoţiţi-mă mai departe şi veţi vedea cum, cu atenţie voluntară, aplicarea sinceră a noilor cunoştinţe şi cu eforturi repetate, zilnice, vă puteţi folosi mintea ca observator pentru a vă reduce particulele cuantice şi pentru a vă structura un număr vast de unde subatomice de probabilitate la un eveniment fizic dezirabil, numit experienţă.

Ca şi lutul, energia posibilităţilor infinite este modelată de către conştient, adică de către minte. Şi, dacă întreaga materie este alcătuită din energie, atunci este logic ca şi conştientul ("mintea", în acest caz, ca să folosim numele pe care i-l dădeau Descartes şi Newton) şi energia ("materia", conform modelului cuantic) să se afle într-o relaţie atât de apropiată, încât să fie unul şi acelaşi lucru. Mintea şi materia se întrepătrund cu totul. Conştientul (mintea) influenţează energia (materia), deoarece conştientul este energie, iar energia este înzestrată cu conştient. Deţineţi suficient de multă putere ca să influenţaţi materia deoarece, la nivelul cel mai de bază, sunteţi energie cu conştient. Sunteţi materie conştientă.

În modelul cuantic, universul fizic este un câmp imaterial, unificat prin informaţie, care inter-relaţionează, cu potenţial de a fi orice, dar nefiind, fizic, nimic. Universul cuantic nu face decât să stea în aşteptarea unui observator conştient (dumneavoastră sau eu) care să influenţeze energia sub formă de materie potenţială, folosindu-şi mintea şi conştientul (ele însele energie) pentru a determina fuziunea undelor de probabilitate energetică şi transformarea acestora în materie fizică. În acelaşi mod în care unda de posibilitate a electronului se manifestă ca particulă în cadrul unui anume eveniment specific momentan, noi, ca observatori, determinăm ca o particulă sau grup de particule să se manifeste în experienţe fizice sub formă de evenimente de viaţă.

Acesta este un aspect crucial pentru înţelegerea modului în care putem produce un efect sau o schimbare în propria viaţă. Când învăţaţi să vă ascuţiţi simţul de observaţie ca să vă schimbaţi soarta, vă aflaţi deja pe calea spre o versiune ideală de viaţă, devenind dumneavoastră înşivă o versiune idealizată a propriului sine.

Suntem conectaţi la toate componentele câmpului cuantic

Ca toate lucrurile din univers, suntem, într-un fel, şi noi conectaţi la un ocean de informaţie, într-o dimensiune dincolo de spaţiul şi timpul fizic. Nu este nevoie de contact direct sau de o apropiere mare de un element fizic din câmpul cuantic ca să ne influenţeze sau ca să-l influenţăm. Corpul fizic este alcătuit, de fapt, din modele organizate de energie şi informaţie, în unitate cu toate celelalte componente ale câmpului cuantic.

Ca noi toţi ceilalţi, şi dumneavoastră răspândiţi un model distinct de energie sau o semnătură energetică. De fapt, toate cele materiale emit permanent modele specifice de energie. Iar energia respectivă este purtătoare de informaţie. Stările psihice fluctuante prin care treceţi vă modifică moment de moment, inconştient sau conştient, semnătura, pentru că sunteţi mai mult decât un corp fizic. Sunteţi o conştiinţă care foloseşte un corp şi un creier ca să exprime diferite niveluri mentale.

Un alt mod de studiu al interconectării dintre fiinţa umană şi câmpul cuantic este cel care utilizează conceptul de entanglare cuantică sau întrepătrundere cuantică nelocalizată. În esenţă, dată fiind posibilitatea existenţei unei conexiuni iniţiale între două particule, acestea vor fi întotdeauna interconectate, dincolo de spaţiu şi timp. În consecinţă, toate acţiunile exercitate asupra uneia se vor reflecta şi asupra celeilalte, în ciuda separării spaţiale a acestora, ceea ce înseamnă că şi noi, fiind alcătuiţi din particule, suntem cu toţii interconectaţi implicit, dincolo de spaţiu şi timp. Ce facem noi altora, ne facem nouă înşine.

Să reflectăm asupra implicaţiilor acestui lucru. Dacă vă puteţi concentra asupra acestui concept, atunci trebuie să fiţi de acord că "sinele" existent într-un viitor probabil este deja în conexiune cu "sinele" din prezent într-o dimensiune care transcende timpul şi spaţiul. Rămâneţi pe recepţie... la finalul acestei cărţi s-ar putea ca ideea aceasta să vi se pară normală !

O ştiinţă stranie: cum ne putem influenţa trecutul ?