CAPITOLUL 1
Sinele cuantic
În trecutul îndepărtat, fizicienii considerau că lumea este alcătuită din materie şi spirit şi, mai apoi, din materie şi energie. Fiecare dintre ele era considerată a fi complet separată una de celelaltă... însă lucrurile nu stau deloc aşa. Cu toate acestea, dualitatea minte/materie ne-a modelat primele concepţii asupra lumii şi anume că realitatea este în mod fundamental predeterminată, iar oamenii nu pot face mare lucru ca să schimbe acest determinism, nici prin acţiune proprie, nici prin gânduri.
Să dăm timpul înainte spre concepţia contemporană, aceea că facem parte dintr-un câmp vast şi invizibil de energie care conţine toate realităţile posibile şi răspunde gândurilor şi sentimentelor noastre. După cum oamenii de ştiinţă din zilele noastre cercetează legătura dintre gând şi materie, şi noi suntem nerăbdători să facem la fel în viaţă. Aşa că ne punem întrebarea: Pot să-mi creez propria realitate prin intermediul minţii ? Dacă da, există cumva vreo abilitate pe care s-o putem deprinde şi folosi pentru a ajunge ceea ce vrem să fim şi pentru a ne crea viaţa pe care vrem s-o trăim ?
Să fim cinstiţi, nimeni nu e perfect. Fie că vrem să facem vreo schimbare în sinele nostru fizic, emoţional ori spiritual, cu toţii ne dorim acelaşi lucru: o viaţă ca versiune idealizată a ceea ce credem şi suntem convinşi că putem fi. Când ne privim în oglindă şi ne vedem "aripioarele", vedem reflectată mai mult decât imaginea aceea uşor durdulie. Şi, în funcţie de starea noastră de spirit din ziua respectivă, mai vedem şi o versiune mai zveltă, mai în formă a propriei persoane, sau una mai greoaie, mai îndesată. Care dintre imagini e cea reală ?
Întinşi în pat seara, trecând în revistă cele petrecute peste zi şi strădaniile de a deveni mai toleranţi, mai puţin impulsivi, nu vedem doar părintele răstindu-se la copil pentru că nu a executat rapid şi fară comentarii o cerinţă simplă. Ne apare fie un sine angelic a cărui răbdare a fost canonită ca o victimă nevinovată pe eşafod, fie un căpcăun oribil care nimiceşte respectul de sine al copilului. Care dintre aceste imagini e reală ?
Răspunsul este: toate sunt adevărate, şi nu numai extremele amintite, ci o întreagă serie de imagini, de la pozitiv la negativ. Cum se poate aşa ceva ? Ca să înţelegeţi mai bine de ce niciuna dintre aceste versiuni ale sinelui nu este mai puţin reală decât celelalte, voi fi obligat să vă zgudui din temelii concepţia învechită asupra naturii fundamentale a realităţii şi s-o înlocuiesc cu alta nouă.
Un demers major la prima vedere, şi chiar aşa şi este, într-un anume fel, dar eu mai ştiu şi că motivul cel mai probabil pentru care v-aţi simţit atras de cartea aceasta este acela că toate eforturile dumneavoastră de realizare a unor transformări durabile în propria viaţă (fizică, emoţională sau spirituală) n-au reuşit să întruchipeze sinele ideal pe care vi l-aţi imaginat. Iar cauza eşecului acestor eforturi are mai mult decât orice de-a face cu motivul pentru care credeţi că viaţa vă este aşa cum este, inclusiv cu o lipsă resimţită de voinţă, timp, curaj sau imaginaţie.
Întotdeauna, ca să ne schimbăm, trebuie să ajungem la o nouă înţelegere a sinelui şi a lumii, astfel încât să ne formăm noi cunoştinţe şi să trăim noi experienţe.
Iată ce va însemna lectura acestei cărţi.
Rădăcina tuturor nereuşitelor din trecut poate fi atribuită unei neglijenţe majore: nu v-aţi dedicat cu tot sufletul traiului în acord cu adevărul conform căruia gândurile au consecinţe atât de importante încât vă creează realitatea.
Realitatea este că suntem cu toţii binecuvântaţi cu capacitatea de a beneficia de avantajele propriilor strădanii constructive. Nu suntem obligaţi să ne mulţumim cu realitatea prezentă; ne putem construi una nouă ori de câte ori vrem. Avem toţi această capacitate, pentru că, de bine, de rău, gândurile ne influenţează cu adevărat viata.
Cu siguranţă aţi mai auzit acest lucru, dar mă întreb dacă majoritatea dintre noi este cu adevărat încredinţată de acest lucru până în adâncul sufletului. Dacă suntem convinşi că gândurile ne influenţează în mod tangibil viaţa, nu ne-am strădui oare să nu ne scape niciun gând pe care n-am dorit să-l trăim? Şi nu ne-am concentra atenţia pe ce dorim, în loc să ne lăsăm obsedaţi continuu de problemă în sine ?
Ia gândiţi-vă: dacă aţi avea certitudinea adevărului acestui principiu, aţi lăsa să treacă fie şi o singură zi ca să începeţi să vă construiţi voit destinul pe care vi-l doriţi ?
Ca să vă schimbaţi viaţa, schimbaţi-vă concepţia despre natura realităţii
Sper ca această carte să vă schimbe perspectiva asupra modului în care funcţionează lumea noastră, să vă convingă că deţineţi mai multe puteri decât credeaţi şi să vă inspire să înţelegeţi că gândurile şi convingerile influenţează profund lumea în care trăiţi.
Până nu vă eliberaţi de perspectiva actuală asupra realităţii curente, orice schimbare din viaţă va fi întotdeauna întâmplătoare şi trecătoare. Ca rezultatele dorite să fie durabile, trebuie să vă schimbaţi profund convingerile referitoare la motivul pentru care credeţi că au loc evenimentele. Ca să reuşiţi, veţi avea nevoie să fiţi deschis faţă de o nouă interpretare a ceea ce este real şi adevărat.
Ca să vă ajut să adoptaţi acest mod de gândire şi să vă construiţi viaţa pe care v-o alegeţi, trebuie să încep cu un pic de cosmologie (studiul structurii şi dinamicii universului). Nu vă alarmaţi însă, n-o să facem decât să răsfoim un pic broşura "ABC-ul naturii realităţii" şi să vedem cum ne-au evoluat părerile despre aceasta înainte de a ajunge la concepţia actuală. Toate acestea sunt necesare ca să vă explic (de nevoie, într-o manieră sintetică şi simplă) cum este posibil ca gândurile să vă modeleze soarta.
S-ar putea ca acest capitol să vă pună la încercare disponibilitatea de a abandona idei care, într-un sens, v-au fost programate la nivel atât conştient, cât şi subconştient. În momentul în care vă formaţi o nouă concepţie asupra forţelor şi elementelor fundamentale care alcătuiesc realitatea, aceasta nu-şi va mai găsi locul în vechea concepţie conform căreia linearitatea şi ordinea sunt stăpâne. Fiţi gata să trăiţi experienţa unor transformări fundamentale de percepţie.
De fapt, pe măsură ce deveniţi adepţii acestei noi perspective, însăşi alcătuirea dumneavoastră ca fiinţă umană se va schimba. Dorinţa mea sinceră este să fiţi altă persoană decât cea care a început lectura acestei cărţi.
Sunt în mod evident pe cale să vă lansez o provocare, dar vreau să fiţi convins de empatia mea totală, pentru că şi eu la rândul meu a trebuit să renunţ la ceea ce credeam că este adevărat şi să fac un salt în necunoscut. Ca să ne strecurăm în acest mod nou de gândire asupra naturii lumii în care trăim, să vedem cum anume concepţia timpurie conform căreia mintea şi materia sunt lucruri diferite ne-a modelat perspectiva asupra universului.
Mereu materie, niciodată spirit ?
Mereu spirit, niciodată materie ?
Înţelegerea relaţiei dintre lumea exterioară, fizică, a observabilului, şi universul interior, mental, al gândului, a constituit dintotdeauna o provocare serioasă pentru oamenii de ştiinţă şi pentru filosofi. Chiar şi în zilele noastre, pentru mulţi dintre noi, mintea pare să aibă o influenţă măsurabilă minoră asupra materialului sau chiar deloc. Deşi am fi probabil de acord că materia are consecinţe asupra spiritului, cum ar fi posibil ca mintea să determine vreun fel de modificări fizice la nivelul obiectelor solide ? Spiritul şi materia par separate... cu condiţia să nu ne schimbăm perspectiva asupra existenţei obiectelor solide în sine.
Ei bine, o astfel de schimbare s-a produs şi n-avem de mers foarte departe ca să-i descoperim rădăcinile. O mare perioadă din ceea ce istoricii consideră a fi epoca modernă, omenirea a crezut că natura universului era ordonată şi, deci, previzibilă şi explicabilă. Să ne referim, de exemplu, la matematicianul şi filosoful Rene Descartes, care a trăit în secolul al XVII-lea, cel care a elaborat multe concepte de mare relevanţă încă pentru matematică şi alte domenii (Cuget, deci exist vă spune ceva ?). Privind retrospectiv, totuşi, una dintre teoriile acestuia a făcut mai mult rău decât bine. Descartes era unul dintre susţinătorii modelului mecanicist al universului, concepţie conform căreia universul era controlat de legi previzibile.
Cu privire la gândirea umană, Descartes s-a confruntat cu o adevărată provocare - spiritul uman avea prea multe variabile ca să se potrivească exact vreunei legi. Şi pentru că nu-şi putea uniformiza concepţia privitoare la universul fizic cu cea referitoare la spirit, obligat fiind însă să explice prezenţa amândurora, Descartes a recurs la un joc destul de inteligent al minţii (jocul de cuvinte e intenţionat). A afirmat că spiritul nu se supunea legilor lumii fizice, obiective, astfel încât se situa cu totul în afara graniţelor cercetării ştiinţifice. Studiul materiei constituia jurisdicţia ştiinţei (mereu materie, niciodată spirit), în timp ce spiritul era instrumentul lui Dumnezeu, astfel încât studiul acestuia îi revenea religiei (mereu spirit, niciodată materie).
În esenţă, Descartes a pus bazele unui sistem de concepţii care impunea o dualitate între conceptele de spirit şi materie. Secole de-a rândul, această separare a constituit concepţia acceptată asupra naturii realităţii.
În sprijinul perpetuării convingerilor lui Descartes au venit cercetările şi teoriile lui Isaac Newton, matematicianul şi omul de ştiinţă englez care nu numai că a consolidat conceptul de univers ca maşinărie, dar a şi elaborat un set de legi conform cărora fiinţele umane puteau stabili, calcula şi prezice cu precizie modalităţile ordonate de operare ale lumii fizice.
Conform modelului din fizica newtoniană "clasică", toate lucrurile erau considerate solide. De exemplu, energia putea fi explicată ca forţă de deplasare a obiectelor sau de modificare a stării fizice a materiei. Dar, după cum veţi vedea, energia este mult mai mult decât o forţă exterioară exercitată asupra lucrurilor materiale. Energia este însăşi urzeala tuturor lucrurilor materiale şi reacţionează la spirit.
Prin extensie, opera lui Descartes şi Newton a stabilit un cadru mental conform căruia, dacă realitatea operează pe principii mecaniciste, atunci omenirea avea prea puţină influenţă asupra rezultatelor. Realitatea era în totalitate predeterminată. Dată fiind această perspectivă, mai e de mirare că oamenilor le venea greu să creadă că acţiunile lor contau şi cu atât mai mult să conceapă că gândurile ar conta sau că liberul arbitru ar avea vreun rol de jucat în măreţul plan al lumii ? Nu e oare adevărat că mulţi dintre noi întâmpină în continuare greutăţi (subconştient sau conştient) sub stăpânirea credinţei că noi oamenii suntem, deseori, doar puţin mai mult decât nişte victime ?
Ţinând cont de faptul că aceste mult preţuite concepţii au deţinut timp de secole supremaţia, a fost nevoie de o gândire revoluţionară ca să-i contracareze pe Descartes şi pe Newton.
Einstein: cum să clatini nu numai barca, ci Universul însuşi
La aproape 200 de ani după Newton, Albert Einstein şi-a elaborat faimoasa formulă E = mc2, prin care se demonstra că energia şi materia sunt atât de fundamental legate, încât constituie unul şi acelaşi lucru. În esenţă, opera acestuia a demonstrat că materia şi energia sunt total interşanjabile, ceea ce intra în contradicţie cu Descartes şi Newton şi introducea o nouă perspectivă asupra modului de funcţionare a universului.
Deşi nu a distrus cu mâna lui vechea concepţie asupra naturii realităţii, Einstein i-a subminat totuşi fundaţia, ceea ce a dus în cele din urmă la prăbuşirea unora dintre concepţiile noastre înguste şi rigide. Teoriile acestuia au impulsionat un demers exploratoriu asupra comportamentului enigmatic al luminii. Oamenii de ştiinţă au observat apoi că lumina se comportă uneori ca o undă (ca atunci când se curbează la colţuri, de exemplu), iar alteori ca o particulă. Cum e posibil ca lumina să fie şi undă, şi particulă ? Conform concepţiei lui Newton şi Descartes, n-avea cum, un fenomen era obligatoriu fie una, fie cealaltă.
A devenit rapid evident că modelul cartezian/newtonian era defectuos la nivelul său cel mai de bază: subatomicul. Termenul de subatomic se referă la componentele (electroni, protoni, neutroni şi aşa mai departe) care alcătuiesc atomii şi care constituie cărămizile din care sunt construite toate obiectele fizice.
Componentele elementare de bază ale lumii noastre aşa-numit fizice sunt atât undă (energie), cât şi particulă (materie fizică), în funcţie de mintea observatorului (vom reveni asupra acestui aspect). Pentru a înţelege cum funcţionează universul, trebuia să studiem cele mai mici componente ale acestuia. Astfel, din aceste cercetări s-a născut un nou domeniu al ştiinţei, numit fizică cuantică.
Terenul solid pe care ne sprijinim... nu există
Această transformare a constituit o cartografiere complet nouă, totală, a imaginii lumii în care credeam că trăim, cu consecinţa proverbială a pământului care ne fuge de sub picioare - picioare pe care le crezuserăm înfipte în teren solid. Cum vine asta ? Gândiţi-vă la vechile machete din scobitori şi polistiren ale atomului. Înainte de apariţia fizicii cuantice se credea că atomul este alcătuit dintr-un nucleu relativ solid, obiectele de mai mică substanţă aflându-se fie în interiorul, fie în afara acestuia. Însăşi ideea că, dacă dispunem de un instrument de măsurare suficient de puternic, am putea măsura şi număra particulele subatomice care alcătuiesc atomul (adică le-am putea calcula masa şi stabili numărul) le făceau să ni se pară inerte ca nişte vaci la păscut. Atomii par făcuţi din materie solidă, nu ?
