— Sunt pe cale să termin prezentarea care susţine necesitatea discutării în detaliu a violului, în faţa juriului. Până acum, arată bine.
— Când termini?
— Cam când îţi trebuie?
— Dacă e posibil, până duminică aş vrea s-o am. Şi încă ceva.
Fata îşi puse carnetul deoparte şi ascultă.
— Psihiatrul din partea procuraturii este doctorul Wilbert Rodeheaver, şeful de la Whitfield. E-acolo de când lumea şi are experienţa a sute de cazuri de iresponsabilitate. Aş dori să aflu de câte ori a fost implicat direct în proces.
— I-am întâlnit numele de câteva ori.
— Buuun. Aşa cum ştii, singurele cazuri peste care-am dat sunt cele de la Curtea Supremă, după ce acuzatul a fost condamnat şi a făcut apel. Achitările nu sunt prezentate. Dar pe mine, astea mă interesează cel mai mult.
— Unde baţi?
— Am vaga impresie că Rodeheaver e împotriva confirmării iresponsabilităţii, în orice situaţie. Chiar şi atunci când acuzaţii erau evident nebuni, el n-a dat acest verdict. Aş vrea să-l întreb pe Rodeheaver, la proces, cum se face că el a afirmat că un anume individ era sănătos, deşi se vedea clar că realitatea îl contrazicea. Mi-ar plăcea să găsim un astfel de caz, în care juriul să fi hotărât achitarea.
— Aşa ceva e foarte greu de găsit.
— Ştiu, dar tu poţi s-o faci, Row Ark. Te urmăresc de-o săptămână şi mi-am dat seama că nimic nu-ţi este imposibil.
— Mă flatezi, şefule.
— S-ar putea să fie nevoie să dai telefoane pe la avocaţii care-au avut cazuri în care a fost şi el implicat. O să fie greu, dar, te rog, încearcă.
— Bine, şefule. Sunt sigură că-l vrei pentru ieri!
— Nu tocmai. Mă îndoiesc că audierea lui Rodeheaver se va face mai repede de-o săptămână, aşa că mai ai ceva timp.
— Nu prea ştiu cum am să abordez problema. Zici că nu-i aşa urgent?
— Nu, dar să te grăbeşti cu prezentarea violului.
— Da, şefu’!
— Ai mâncat?
— Nu mi-e foame.
— Bine. Să nu-ţi faci niciun program pentru masa de seară.
— Ce vrei să spui?
— Mi-a venit o idee.
— Vrei să-mi propui o întâlnire amoroasă?
— Nu, vreau să te invit la masă ca între doi profesionişti. Jake îşi puse documentele în două serviete şi plecă. Înainte de a ieşi, spuse:
— Sunt la Lucien. Dar nu mă suna decât în caz de maximă urgenţă. Nu spune nimănui unde mă aflu.
— La ce vrei să lucrezi?
— La componenţa juriului.
Pe Lucien îl găsi dormind în balansoar. Sallie nu era acolo. Jake urcă în biroul de la etaj. Lucien avea mai multe tratate de drept decât toţi avocaţii la un loc. Jake răsturnă conţinutul celor două serviete pe un scaun, iar pe birou aşeză o listă alfabetică a juriului, un teanc de cartonaşe şi mai multe creioane marcatoare: albastru, pentru bărbaţi, roşu, pentru femei, negru pentru oamenii de culoare, indiferent de sex. Primul nume era Barry Acker. Îl scrise cu litere de tipar pe un cartonaş şi făcu vreo câteva însemnări: vârsta, patruzeci; căsătorit a doua oară, cu trei copii, dintre care două fete; e proprietarul unui magazin de feronerie cam neprofitabil; soţia, secretară la o bancă; are o camionetă; îi place să vâneze; poartă cizme de cowboy; e de treabă; Atcavage dăduse, marţi, o raită pe la magazinul lui şi constatase că are şi ceva educaţie, după felul în care vorbea. Jake notă fişa cu nouă.
Avocatul era foarte mulţumit de modul lui de lucru. Cu siguranţă, Buckley nu se străduia atât.
Următorul era Bill Andrews. Ce mai nume! În cartea de telefon existau vreo şase! Jake, Harry Rex şi Ozzie cunoşteau fiecare câte unul, dar nu ştiau despre care era vorba, aşa că puse semnul întrebării în dreptul lui Gerald Ault. Jake zâmbi când îi scrise numele pe fişă. Ault trecuse pe la el, prin birou, cu câţiva ani în urmă, când banca îi luase dreptul de a mai achita ipoteca pe casa lui din Clanton. Soţia se îmbolnăvise grav de rinichi şi cheltuielile cu tratamentul îi ruinaseră. Era un intelectual educat la Princeton, unde o şi cunoscuse pe soţia lui. Ea se trăgea din comitatul Ford, singurul copil al unei familii de nebuni care îşi investiseră toţi banii în căile ferate. Sosiseră aici tocmai când părinţii fetei fuseseră ruinaţi şi viaţa lor se transformă într-o luptă continuă pentru existenţă. Ault predase o vreme la o şcoală, apoi fusese şeful bibliotecii şi, mai târziu, funcţionar la tribunal. Nu putea suferi muncile grele. Apoi, soţia lui se îmbolnăvise şi îşi pierduseră casa. Ault lucra acum într-un magazin de mărunţişuri.
Jake ştia despre Gerald Ault ceva despre care ceilalţi habar n-aveau. Pe când era copil, în Pennsylvania, familia lui trăia la o fermă de lângă autostradă. Într-o noapte, pe când dormeau, izbucnise un incendiu. Un motociclist care trecea întâmplător se oprise şi spărsese uşa, salvându-i pe cei din familia Ault. Focul se întinsese repede, iar Gerald şi fratele lui se treziseră încercuiţi de flăcări, în dormitorul lor de la etaj. Alergaseră la fereastră şi începuseră să plângă şi să ţipe. Părinţii şi lucrătorii de la fermă urlau zadarnic pe pajiştea din faţa casei. Flăcările cuprinseseră toată clădirea, cu excepţia dormitorului lor. Deodată, salvatorul se stropi din belşug cu apă de la furtunul din grădină, se strecură în casă, luptă cu flăcările şi cu fumul şi ajunse sus, în dormitor. Acolo, sparse fereastra, îi înşfăcă pe Gerald şi pe fratele lui şi sări de la etaj. Printr-un miracol, nu păţiră nimic. Toată lumea îi mulţumise salvatorului, cu lacrimi în ochi. Fusese primul negru pe care îl văzuseră copiii, până atunci.
Gerald Ault era unul dintre puţinii oameni albi care îi iubeau din suflet pe negri. Jake scrise un zece în dreptul numelui său.
Şase ore lucră la lista juriului, făcând fişe, concentrându-se asupra numelor, închipuindu-şi-l pe fiecare deliberând şi aducând argumente, la tribunal. Le dăduse şi note. Scrisese automat, în dreptul fiecărui negru, câte un zece. În cazul albilor, fu mai greu. Bărbaţii primiseră note mai mari decât femeile; tinerii fură notaţi mai bine decât bătrânii; cei cu educaţie şi liberalii, la fel. Îi elimină pe candidaţii care primiseră avertismentul din partea Klan-ului. Acum ştia câte ceva despre o sută unsprezece persoane din juriu. Cu siguranţă, Buckley nu avea cum să fie mai bine informat.
Ellen bătea la maşină, când Jake se întoarse de la Lucien. Se opri, închise tratatul de pe birou şi se uită la el.
— Unde mergem să mâncăm?
— Facem o excursie.
— Unde?
— Ai fost vreodată la Robinsonville, Mississippi?
