— Doamne, păi tu eşti un adevărat liberal! Spune-mi, ce gândeşti despre homosexuali?
— Mi-e milă de ei. Nu-şi dau seama ce pierd. Dar asta-i treaba lor!
— Ai putea fi prieten cu un homosexual?
— Cred că da, atâta vreme cât nu ştiu că e.
— Nu, am greşit! Eşti republican.
Ea îi luă cutia goală de bere din mână şi o aruncă pe bancheta din spate. Mai desfăcu două. Soarele scăpătase şi aerul greu se răcorise, devenind tăios la viteza de o sută patruzeci de kilometri pe oră.
— Deci, nu putem fi prieteni, zise ea.
— În niciun caz!
— Şi nici iubiţi.
— Te rog, lasă-mă să conduc.
— Atunci, ce suntem?
— Păi, eu sunt avocatul şi tu eşti funcţionarul meu juridic. Eu sunt şeful, tu, subalternul.
— Tu eşti bărbat, eu sunt femeie.
Jake se uită cu nesaţ la sânii ei conturaţi frumos de tricou.
— În privinţa asta, nu e nicio îndoială.
Ellen întoarse capul, uitându-se la peisajul încântător prin care treceau. Jake zâmbi şi acceleră, luând câte-o gură de bere. Trecură prin nişte intersecţii şi, deodată, dealurile dispărură şi terenul deveni plat.
— Şi cum se numeşte restaurantul? întrebă ea.
— Hollywood.
— Cum?
— Hollywood.
— De ce se numeşte aşa?
— Pentru că, mai de mult, localul se afla într-un orăşel cu numele acesta, de aici, din Mississippi. A dispărut într-un incendiu şi-a fost reconstruit la Robinsonville. Lumea-i zice tot Hollywood.
— Şi ce-i aşa grozav?
— Au mâncare excelentă, muzică bună, iar atmosfera e nemaipomenită. Mai are avantajul că se află la mare distanţă de Clanton şi n-o să mă vadă nimeni luând masa cu o femeie frumoasă.
— Eu nu sunt o femeie; sunt subaltern.
— Un subaltern ciudat şi frumos.
Ellen îşi zâmbi în barbă şi îşi trecu degetele prin păr. La o intersecţie, cotiră spre stânga şi merseră spre vest, până intrară în localitatea pe care o căutau. Pe-o parte a drumului se aflau o mulţime de case de lemn goale, iar vizavi, un fel de magazin, în jurul căruia parcaseră vreo douăsprezece automobile. Prin fereastră străbătea o muzică plăcută. Jake înşfacă sticla de Chablis şi o conduse pe funcţionara lui juridică sus, pe trepte. Intrară. Lângă uşă, se afla o scenă mică, unde o negresă bătrână, dar frumoasă, Merle, stătea la pian şi cânta Nopţi ploioase în Georgia. În restaurant erau trei rânduri de mese, pe jumătate ocupate. O chelneriţă turnă bere dintr-o cană şi le făcu semn să se aşeze la o măsuţă roşie.
— Poate doriţi să vă servim nişte murături prăjite cu mărar? îl întrebă ea pe Jake.
— Te rog! Două porţii.
Ellen se încruntă şi se uită la Jake.
— Murături prăjite cu mărar?
— Sigur. Voi, la Boston, nu mâncaţi aşa ceva?
— Frigeţi chiar totul aici?
— Tot ce e comestibil. Dacă nu-ţi place, mănânc eu tot.
De la masa vecină, se auziră râsete şi chicoteli. Patru perechi toastau în cinstea cuiva sau a ceva. Întreg restaurantul era plin de râsete şi de toasturi.
— Ce-mi place mie aici, e că poţi sta oricât şi poţi face orice. Nu te bagă nimeni în seamă. În curând vor începe să cânte şi să danseze.
Jake comandă creveţi şi somn pentru amândoi. Ellen trecu peste picioruşele de broască. Chelneriţă le turnă Chablis şi ei toastară pentru Carl Lee Hailey şi nebunia lui.
— Ce zici de Bass? întrebă Jake.
— E martorul perfect. Va spune tot ce vrem noi.
— Şi asta te pune pe gânduri?
