— Vrei să-i faci de petrecanie? întrebă Willard cu ochii strălucitori şi injectaţi.
Cobb ezită o clipă.
— Nţţţ! Fă-o tu, c-a fost ideea ta!
Willard trase adânc un fum, apoi scuipă şi zise:
— N-a fost ideea mea. Tu te dai mare că ştii să omori negri. Fă-o tu!
Cobb dezlegă funia din jurul barei şi o întinse bine. Cum trase brusc, peste tot săriră bucăţele de coajă şi aşchii de ulm. Fetiţa tuşi.
Deodată, se auzi ceva – un zgomot puternic de ţeavă de eşapament. Cei doi se întoarseră repede şi priviră în josul drumului prăfuit, până la autostrada din depărtare. Începură să înjure şi să se agite. Unul din ei trânti oblonul remorcii, iar celălalt se îndreptă spre fetiţă. Se aplecă şi o apucă, dezlegându-i laţul din jurul gâtului, apoi o târî şi o aruncă în maşină. Cobb o pocni şi o ameninţă că o omoară, dacă nu stă liniştită. Îi mai spuse că o s-o ducă acasă, numai să stea culcată şi să facă ce-i spune el; altfel, îi suceşte gâtul. Apoi, trântiră portierele şi plecară în viteză. Scăpase, avea să ajungă acasă.
Cobb şi Willard făcură semn cu mâna când trecură pe lângă Firebird-ul zgomotos, pe drumul îngust şi murdar. Willard se uită în spate să se asigure că micuţa negresă stătea întinsă. Cobb o luă pe autostradă şi începu să gonească.
— Şi-acu’, ce facem? întrebă Willard agitat.
— Habar n-am! răspunse Cobb pe acelaşi ton. Da’i musai să facem iute ceva, până nu-mi umple camionul de sânge. Uită-te la ea, mi-a mânjit tot!
Willard reflecta, în timp ce-şi termina berea.
— S-o aruncăm de pe un pod, zise el, mândru de idee.
— Nu-i rău, nu-i rău chiar deloc! spuse Cobb, punând frână brusc şi dându-i ordin lui Willard să-i aducă o bere.
Pete ieşi din maşină şi aduse două cutii.
— E sânge şi-n frigorifer, dădu el raportul, în vreme ce porneau în viteză.
Gwen Hailey avu un presentiment cumplit. De obicei, trimitea pe unul din cei trei băieţi la magazin, dar acum fuseseră pedepsiţi de tatăl lor şi aveau ca sarcină să smulgă buruienile din grădină. Tonya mai fusese şi înainte singură la cumpărături şi se descurcase.
După vreo două ore, când văzu că nu mai soseşte, Gwen îi trimise pe băieţi s-o caute. Aceştia îşi închipuiră că e pe la copiii lui Poynder, la joacă, sau că o fi îndrăznit să treacă de băcănie, să-şi viziteze prietena, pe Bessie Pierson. Domnul Bates, de la magazin, le spuse că fetiţa trecuse pe acolo, dar că plecase de vreo oră. Apoi Jarvis, băiatul mijlociu, găsi sacoşa cu cumpărături la marginea drumului. Gwen îşi anunţă soţul la fabrica de hârtie unde lucra. Îl luă apoi pe Carl Lee Jr. În maşină şi porniră pe drumul cu pietriş din spatele magazinului. Se duseră la armurăria veche de pe plantaţia Graham, să vadă dacă fetiţa nu era la mătuşa ei. Opriră la magazinul lui Broadway, care se afla cam la doi kilometri de băcănie. Nişte negri le spuseră că nu o văzuseră pe acolo. Străbătură toate drumeagurile şi toate uliţele prăfuite, pe o suprafaţă de câţiva kilometri în jurul casei.
Cobb nu găsi niciun pod potrivit pentru planul lor. Peste tot erau negri cu pălării de pai uriaşe, care pescuiau cu undiţe lungi, de trestie. Stăteau nemişcaţi acolo, doar din când în când alungau câte o muscă sau omorau cu palma ţânţarii de pe obraz.
I se făcu frică. Willard se îmbătase şi nu-l mai putea ajuta. Rămăsese să ia singur o decizie, în urma căreia fata să nu mai poată povesti ceea ce se petrecuse. Willard sforăia, în vreme ce el conducea frenetic pe drumurile acelea pline de pietriş, în căutarea unui pod sau a unui mal mai abrupt unde ar fi putut opri s-o arunce fără să fie văzut de o duzină de negri cu pălării de pai. Se uită în oglindă şi văzu că fetiţa încerca să se ridice. Apăsă pe frână şi micuţa se izbi de peretele din faţă al benei, chiar sub lunetă. Willard căzu de pe banchetă, dar nu se trezi. Sforăia în continuare acolo, jos. Cobb îi înjură pe amândoi.
Lacul Chatulla nu era decât o groapă făcută de mâna omului, plină de mâl, cu un dig acoperit cu iarbă, ce se întindea cam pe o milă, pe graniţa a două comitate, Ford şi Van Buren, la sud-vest de primul. Primăvara, devenea cea mai mare întindere de apă din Mississippi, dar în miezul verii, când ploile încetau şi soarele înfierbânta apa puţin adâncă, lacul seca aproape cu totul. Conturul altădată îndrăzneţ al malurilor se restrângea, formând o băltoacă maronie-roşcată. Era alimentat din toate părţile de pârâiaşe şi izvoraşe nenumărate, dar şi de două ape curgătoare mari, care meritau numele de râuri. Existenţa atâtor văi crease necesitatea construirii multor poduri pe marginea lacului. Cei din camioneta galbenă le traversau în disperare făcând eforturi să găsească un loc potrivit pentru a scăpa de pasagerul incomod. Cobb îşi amintea de un podeţ îngust, de lemn, care trecea peste Foggy Creek. Pe măsură ce se apropiau de el, văzu din nou nişte negri cu undiţe de trestie, aşa că o luă pe un drum lăturalnic şi opri maşina. Lăsă oblonul în jos, trase fetiţa afară şi o aruncă într-o vale plină de mărăcini.
Carl Lee Hailey nu se grăbi prea mult să ajungă acasă. O ştia pe Gwen prăpăstioasă. Îl mai chemase de atâtea ori de la fabrică, temându-se că i-au fost răpiţi copiii. Aşa că aşteptă până să se termine lucrul şi nu se grăbi, mai mult ca de obicei, spre casă. Fu cuprins de panică doar în momentul în care se apropie şi văzu maşina poliţiei parcată în faţa pridvorului. În afară de aceasta, pe alee şi în curte staţionau şi alte automobile, aparţinând celor din familia lui Gwen. Văzu şapte pălării de pai într-o maşină necunoscută, din care ieşeau nişte undiţe, prin geamurile laterale. Unde erau Tonya şi băieţii?
Când deschise uşa din faţă o auzi pe Gwen plângând. În cămăruţa din dreapta, o mulţime de oameni erau aplecaţi asupra unei siluete mici, întinse pe canapea, înfăşurată în prosoape ude. Rudele plângeau în jurul ei. Când se apropie de pat, se dădură cu toţii la o parte. Lângă fetiţă rămase numai Gwen, care o mângâia uşor pe păr. Tatăl îngenunche în faţa canapelei şi atinse umărul fetiţei, vorbindu-i blând. Ea încercă să-i zâmbească. Faţa îi era o masă informă, sângerândă şi tumefiată, plină de vânătăi. Nu-şi putea deschide ochii umflaţi. Tatăl lăcrimă, uitându-se la trupul micuţ, înfăşurat în prosoape, care sângera din cap până în picioare.
Carl Lee o întrebă pe Gwen ce s-a întâmplat. În loc de răspuns, aceasta începu să tremure şi să urle. Atunci, fratele ei o duse repede în bucătărie. Carl Lee se ridică şi-i întrebă pe cei din jur acelaşi lucru. Nu-i răspunse nimeni. Întrebă pentru a treia oară. Ajutorul de şerif, Willie Hastings, văr cu Gwen, îşi luă inima în dinţi şi-i povesti că Tonya fusese găsită pe drum de nişte oameni care pescuiau lângă Foggy Creek. Fetiţa le spusese numele lui, iar ei o aduseseră acasă. Apoi Hastings tăcu şi privi în pământ. Carl Lee se uită la el aşteptând. Toţi ceilalţi coborâră ochii.
— Ce s-a întâmplat, Willie? hohoti Carl Lee, uitându-se fix la poliţist.
Hastings vorbi rar, cu ochii pe fereastră, şi repetă ceea ce-i spusese Tonya mamei sale. Se opri când auzi sunetul sirenei de la ambulanţă.
Ieşiră toţi, cu feţele grave, aşteptând în pridvor. Echipa sanitară scoase o targă din maşină şi se îndreptă spre casă. Brancardierii se opriră în curte, dar Carl Lee, cu fetiţa în braţe, cu ochii şiroind de lacrimi îi ocoli. Intrară în ambulanţă. După ce închiseră uşile, brancardierii o luară cu grijă pe Tonya din braţele tatălui ei.
2
Ozzie Walls era singurul şerif negru din Mississippi. Mai existaseră astfel de cazuri în istoria recentă a statului, dar, pentru moment, era singurul. Se mândrea cu acest lucru, mai ales că în comitatul Ford şaptezeci şi patru la sută din populaţie era formată din albi. Şerifii negri de până atunci activaseră în comitate unde predominau oamenii de culoare. Oricum, nu mai fusese ales niciun şerif negru, de la Reconstrucţie încoace, într-o regiune în care albii erau majoritari. Se născuse în Ford şi se înrudea cu majoritatea celor de acolo, indiferent de culoare. Pe la sfârşitul anilor şaizeci, când s-a abolit segregaţia rasială în şcoli, a învăţat în prima clasă mixtă care a absolvit liceul din Clanton. Voise să joace fotbal în echipa Ole Miss. Aceştia însă aveau deja câţiva negri, aşa că s-a dus la Alcom State, pe post de apărător în echipa Rams. Dar a fost nevoit să se întoarcă la Clanton, din cauza unei lovituri la genunchi. Fotbalul i-a lipsit mult, acum însă se simţea bine ca şerif, mai ales că la alegeri fusese preferat albilor. Copiii albi îl iubeau pentru că apăruse la televizor şi în reviste ca un adevărat erou. Părinţii îl respectau şi îl votaseră pentru că era un poliţist dur, care nu făcea nicio diferenţă între ticăloşii albi şi cei negri. Politicienii îl susţineau deoarece, de când ajunsese şerif, nu mai avuseseră loc anchete ale procuraturii pe teritoriul comitatului Ford. Iar negrii îl adorau ca pe unul de-al lor.
Ozzie sărise peste cină aşteptând raportul lui Hastings, în biroul său de lângă camerele de arest. Avea un suspect, pe Billy Ray Cobb, un obişnuit al casei, despre care Ozzie ştia că vinde droguri, dar nu putuse să dovedească acest lucru… Ştia, de asemenea, că tipul era periculos.
Dispecerul îi făcu legătura cu poliţiştii din teren, iar şeriful le dădu instrucţiuni să-l repereze pe Billy Ray Cobb, dar să nu-l aresteze încă.
În total, avea doisprezece oameni în subordine: nouă albi şi trei negri. Aceştia se răspândiseră în tot ţinutul, să caute o camionetă Ford galbenă, cu un fanion la parbrizul din spate.
Când sosi, Hastings plecă împreună cu şeriful la spitalul din Ford. Ca de obicei el conducea, iar Ozzie dădea ordine prin radio.
În sala de aşteptare, găsiră tot clanul Hailey: unchi, mătuşi, bunici, prieteni şi oameni străini – toţi înghesuiţi în încăperea aceea mică. Mulţi stăteau pe hol şuşotind sau plângând înăbuşit. Tonya se afla la chirurgie.
Carl Lee stătea pe o banchetă ordinară de plastic, într-un colţ mai retras, alături de Gwen şi de băieţii lui. Se uita în pământ fără să observe mulţimea. Femeia îşi culcase capul pe umărul lui, plângând încetişor. Băieţii înţepeniseră cu mâinile pe genunchi, aruncând priviri furişe spre tatăl lor, aşteptând un cuvânt de încurajare.
Ozzie îşi făcu loc prin mulţime, strângând mâinile tuturor în linişte şi bătându-i pe umăr, şoptindu-le că-i va prinde pe ticăloşi. Îngenunche în faţa lui Carl şi a soţiei acestuia:
— Cum se simte? se interesă el.
Carl Lee nu schiţă niciun gest că l-ar fi auzit. Gwen începu să plângă mai tare, iar obrajii băieţilor se umplură şi ei de lacrimi. Şeriful se ridică, bătând-o pe Gwen uşor pe genunchi. Unul din fraţii ei îi conduse pe Ozzie şi Hastings în hol, unde nu se afla nimeni din familie. Aici, strânse mâna şerifului, mulţumindu-i că a venit.
— Cum se simte fetiţa? întrebă Ozzie.
— Nu prea bine. E în operaţie şi cred că o să mai dureze până iese. Are oase rupte şi e în stare de şoc. Au bătut-o rău de tot. I-au găsit şi urme pe gât, probabil au încercat s-o spânzure.
— A fost violată? întrebă el, sigur de răspuns.
