— Tot ce poţi face e să te rogi pentru ea şi pentru noi.
— Ştiu că e dureros.
— Ai şi dumneata o fetiţă, Jake, nu-i aşa?
— Da.
Carl Lee nu mai spuse nimic. Continuară să meargă, iar Jake schimbă subiectul.
— Unde e Lester?
— La Chicago.
— Ce face acolo?
— Lucrează la o companie de prelucrare a oţelului. Are slujbă bună. S-a şi-nsurat.
— Glumeşti! Lester căsătorit!
— Da. S-a şi-nsurat cu o fată albă.
— Cu o albă?! Ce l-o fi apucat?
— Păi, îl ştii pe Lester. A fost totdeauna un negru înfumurat. Vine astăzi pe-acasă. Cred că soseşte deseară.
— De ce?
Se opriră la uşa din spate. Jake îl întrebă din nou:
— De ce se-ntoarce Lester?
— Chestiuni de familie.
— Voi puneţi la cale ceva.
— Vreau doar să-şi vadă nepoata.
— Nu vă ambalaţi.
— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, Jake.
— Ştiu.
— Ce-ţi imaginezi, Jake?
— Nimic. De ce?
— Ai şi tu o fetiţă. Închipuieşte-ţi-o într-un pat de spital, violată şi bătută. Ce-ai face?
Jake se uită pe geamul uşii fără să poată da un răspuns. Carl Lee aştepta.
— Să nu faci vreo prostie.
— Răspunde-mi la întrebare, ce-ai face?
— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu ce-aş face.
— Să te-ntreb altceva. Dacă era vorba de fetiţa ta şi dacă ţi-ar fi violat-o doi negri, iar tu ai pune mâna pe ei, ce-ai face?
— I-aş omorî.
Carl Lee zâmbi, apoi izbucni în râs.
— Sigur că da, Jake, sigur că da. Şi-apoi ai angaja doi avocaţi trăsnet care să demonstreze că eşti nebun, aşa cum ai făcut la procesul lui Lester.
— N-am spus că Lester era nebun, ci că Bowie merita să fie omorât.
— L-ai scăpat, nu-i aşa?
— Da, sigur.
Carl Lee se apropie de scară şi se uită în sus.
— Pe-aici sunt aduşi în sala de judecată, nu-i aşa?
— Cine?
— Tipii aia.
