Deschiseră uşile, trecură pe sub verandă şi o luară pe drumul care ducea spre strada Washington, vizavi de biroul lui Jake. Îşi strânseră mâinile. Avocatul promise că va trece pe la spital a doua zi s-o întâlnească pe Gwen şi pe ceilalţi din familie.

— Încă un lucru, Jake. Îmi promiţi c-ai să vii să mă vezi la închisoare, după ce mă arestează?

Avocatul aprobă, după o clipă de gândire. Carl Lee zâmbi, îndreptându-se spre camioneta lui.

5

Lester Hailey se căsătorise cu o suedeză din Wisconsin şi, deşi părea încă îndrăgostită de el, băiatul se temea să n-o piardă, din cauza culorii pielii lui. Deşi o asigurase că nu avea ce să i se întâmple în Mississippi, fata refuzase categoric să călătorească spre sud cu soţul ei. Nu-i cunoscuse încă familia, dar nici ai lui nu mureau de nerăbdare s-o întâlnească. Cei din clanul Hailey nu-şi amestecaseră sângele niciodată, deşi nu era nimic ieşit din comun pentru un negru care se muta în nord să-şi ia o soţie albă. Familia lui Lester nu fusese deloc impresionată de părul blond al suedezei, aşa că acum călătorea spre Clanton singur, în Cadillacul său.

Ajunse târziu la spital. În sala de aşteptare îi găsi pe verii lui citind nişte reviste. Îl îmbrăţişă pe Carl Lee. Nu se mai văzuseră de la Crăciun, când jumătate din negrii din Chicago dăduseră buzna acasă, în Mississippi şi în Alabama.

Cei doi bărbaţi ieşiră pe hol, să poată vorbi în linişte.

— Cum se simte? întrebă Lester.

— Mai bine, mult mai bine. S-ar putea să vină acasă la sfârşitul săptămânii.

Lester răsuflă uşurat. Cu unsprezece ore în urmă, când plecase din Chicago, fusese anunţat de un văr că fetiţa era aproape moartă. Îşi aprinse o ţigară Kool, chiar sub afişul cu fumatul interzis, şi îl privi lung pe fratele lui mai mare.

— Tu eşti bine?

Carl Lee dădu aprobator din cap, uitându-se în lungul coridorului.

— Gwen ce face?

— A-nnebunit de tot. Acum e la maică-sa. Tu ai venit singur?

— Da, răspunse Lester încurcat.

— Bine.

— Nu mai face pe nebunu’. Doar n-am condus o zi întreagă ca să te-ascult pe tine cum îmi foarfeci nevasta.

— Hai, nu te supăra! Tu cum o mai duci, mai ai gaze?

Lester zâmbi şi tuşi uşor. Avusese probleme cu stomacul încă din ziua în care se căsătorise cu suedeza. Îi pregătise tot felul de mâncăruri cu nume ciudate, greu de pronunţat şi-i dăduse digestia peste cap. Lui îi era dor de mazăre, de fripturi şi de grătar de porc – mâncăruri serioase!

Găsiră o cameră mică de aşteptare, la etajul al treilea, unde se aflau mai multe scaune rabatabile şi o masă lungă, cu fişier. Lester aduse două ceşti cu cafea rece şi tare, de la un automat, în care puse puţin lapte praf şi amestecă atent cu degetul. Îl ascultă cu multă atenţie pe Carl Lee, cum povestea ceea ce se întâmplase: violul, arestările, înfăţişarea. Lester găsi nişte şerveţele şi făcu un plan al tribunalului şi al închisorii. Trecuseră patru ani de la procesul lui şi nu-şi mai amintea prea bine amănuntele. Petrecuse numai o săptămână la arest, înainte de cauţiune, şi nu mai văzuse locul acela de când fusese achitat. De fapt, plecase la Chicago imediat după proces. Victima lui avea prea multe rude.

Făcură planuri, apoi le schimbară, complotând până târziu, după miezul nopţii.

În după-amiaza zilei de joi, Tonya fu mutată de la reanimare, într-o rezervă. Pericolul trecuse. Medicii răsuflată uşuraţi, iar cei din familie îi aduseră bomboane, jucării şi flori, însă aşa cum era, cu maxilarele rupte şi cu gura plină de fire, nu putea decât să se uite la dulciuri, fără să se atingă de ele. Le mâncau fraţii ei. Se agăţau de pat şi-o ţineau de mână, ca şi cum ar fi vrut s-o ocrotească. Camera era tot timpul plină de prieteni şi de cunoştinţe şi toţi o mângâiau, spunându-i vorbe de încurajare, purtându-se cu foarte multă grijă. Intrau pe rând, iar asistentele supravegheau tot acest pelerinaj. Rănile o dureau şi, uneori, plângea. I se dădeau calmante din trei în trei ore.

În seara aceea, televiziunea din Memphis prezentă fotografiile celor doi bărbaţi. În rezervă se făcuse linişte, dar fetiţa nu putu să urmărească emisiunea.

Tribunalul teritorial din Ford îşi începea activitatea la ora opt dimineaţa şi o încheia la ora cinci după-amiază, cu excepţia zilei de vineri, când se închidea la patru şi jumătate. Carl Lee rămăsese ascuns într-o cameră de la primul etaj. Stătuse într-o toaletă şi ascultase atent, timp de o oră, până nu mai rămase niciun om de serviciu în clădire. Era linişte. Trecu prin holul larg, semiluminat, către uşile din spate şi se uită pe fereastră. Nu se vedea nimeni. Ascultă o clipă. Tribunalul era gol. Se întoarse şi se uită în depărtare, ca să studieze clădirea. Cele două uşi din spate dădeau într-o sală de intrare rectangulară. Mai încolo, în dreapta, erau nişte scări, identice cu cele din stânga. Sala de la intrare se îngusta şi ajungea într-un hol. Carl Lee îşi luă rolul de inculpat. Îşi puse mâinile la spate şi se spri-jini de uşă. Apoi porni spre scări, urcă zece trepte, ajunse pe un palier mic şi făcu o întoarcere de nouăzeci de grade la stânga, exact cum îi spusese Lester. Mai urcă apoi vreo zece trepte, până la anticameră, o încăpere mică, patru pe patru, cu o fereastră şi cu două uşi. Deschise una din ele şi se trezi în sala de judecată, chiar în faţa şirului de scaune tapisate. Se aşeză pe unul din ele, în primul rând. În faţa lui era o balustradă care separa publicul de completul de judecată. Apoi se duse până la uşile din spate şi cercetă sala cu atenţie. Arăta altfel decât miercuri. Se întoarse în anticameră şi intră, pe cealaltă parte, în sala de judecată. Se aşeză la masa lungă, unde stătuseră Lester şi Cobb şi Willard. În dreapta se afla una asemănătoare, la care stăteau procurorii. În spatele meselor, era un şir de scaune de lemn, apoi bara cu uşi batante. Judecătorul stătea sus, maiestuos, cu spatele la perete, sub portretul decolorat al lui Jefferson Davis, încruntându-se la toată lumea din sală. Boxa juraţilor era la perete, în stânga lui Carl Lee, sub portretele îngălbenite ale altor trei eroi uitaţi. Locul martorilor se afla lângă judecător, ceva mai jos, chiar în faţa juriului. Vizavi de boxa juriului era o masă de lucru plină de cărţi. În timpul proceselor, pe aici se foiau o mulţime de funcţionari şi de avocaţi. Camera în care aşteptau inculpaţii se afla chiar în spatele acestei mese de lucru.

Carl Lee se ridică de parcă ar fi avut încă mâinile încătuşate şi urmă drumul pe care îl făceau acuzaţii. După ce coborî zece trepte, ajunse la palier şi privi în josul scării. De aici se puteau vedea uşile din spate ale tribunalului şi mare parte din porţiunea de la intrare. Jos, în dreapta, dădu peste o debara cu lucrurile oamenilor de serviciu. Încăperea ducea până sub scări, într-un ungher întunecat şi prăfuit, unde stăteau claie peste grămadă găleţi şi mături nefolosite.

Carl Lee mai cercetă clădirea vreo oră şi văzu că scările celelalte duceau la o altă sală de aşteptare pentru inculpaţi, identică cu prima. Mai sus, la al treilea etaj, se afla biblioteca tribunalului şi două încăperi pentru martori, exact cum îi spusese Lester.

Urcând şi coborând, el repetase toate mişcările pe care aveau să le facă bărbaţii care îi violaseră fiica. Se aşezase şi în jilţul judecătorului, şi la masa juraţilor, unde se lăfăi într-un scaun confortabil. Suflase, chiar, de probă, în microfonul din boxa martorilor.

Pe la şapte, când se întunecase, ridică o fereastră de la toaleta vecină cu debaraua de serviciu şi se strecură afară, fără zgomot, dispărând printre tufe, în noapte.

*

— Şi n-ai de gând s-anunţi acest lucru? întrebă Carla închizând cuptorul pentru pizza şi turnând nişte limonadă în pahare.

Jake se legăna încet în balansoarul lui de răchită din pridvor şi se uita la Hanna care sărea coarda pe trotuarul din faţa casei, pe stradă.

— Mai eşti aici? întrebă ea din nou.

— Nu.

— N-ai auzit? Pe cine vei anunţa?

— Nu vreau s-anunţ pe nimeni.

— Cred c-ar fi bine s-o faci.

— Eu cred că nu.

— De ce?

Jake se legăna din ce în ce mai repede, sorbind din paharul cu limonadă. Vorbi rar:

— Mai întâi, nu sunt sigur că se plănuieşte o crimă. Orice tată în situaţia lui ar fi reacţionat la fel. Dar nu cred în realitatea acestei ipoteze. În al doilea rând, omul mi s-a adresat confidenţial, ca de la client la avocat. De fapt, cred că mă şi consideră apărătorul lui.

— Chiar dacă i-ai fi avocat, în momentul în care afli că se pune la cale o crimă, eşti obligat s-o anunţi, nu-i aşa?

— Da, dacă sunt sigur. Dar eu nu am certitudinea c-o să se întâmple aşa ceva.

— Cred, totuşi, c-ar trebui s-anunţi, zise ea nemulţumită.

Jake mâncă şi ultima bucăţică de pizza şi nu-i răspunse, încercând s-o ignore.

— Eşti de acord cu ceea ce vrea să facă, nu-i aşa?

— Cu ce?

— Să-i omoare pe băieţii aia.

— Nu, nu sunt, zise el neconvingător. Dar, dac-ar face-o, nu l-aş acuza cu nimic, pentru că şi eu aş proceda la fel.

— Nu începe iar.

— Ştii bine că vorbesc serios. Chiar aş face-o.