— Da. S-a şi-nsurat cu o fată albă.

— Cu o albă?! Ce l-o fi apucat?

— Păi, îl ştii pe Lester. A fost totdeauna un negru înfumurat. Vine astăzi pe-acasă. Cred că soseşte deseară.

— De ce?

Se opriră la uşa din spate. Jake îl întrebă din nou:

— De ce se-ntoarce Lester?

— Chestiuni de familie.

— Voi puneţi la cale ceva.

— Vreau doar să-şi vadă nepoata.

— Nu vă ambalaţi.

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, Jake.

— Ştiu.

— Ce-ţi imaginezi, Jake?

— Nimic. De ce?

— Ai şi tu o fetiţă. Închipuieşte-ţi-o într-un pat de spital, violată şi bătută. Ce-ai face?

Jake se uită pe geamul uşii fără să poată da un răspuns. Carl Lee aştepta.

— Să nu faci vreo prostie.

— Răspunde-mi la întrebare, ce-ai face?

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu ce-aş face.

— Să te-ntreb altceva. Dacă era vorba de fetiţa ta şi dacă ţi-ar fi violat-o doi negri, iar tu ai pune mâna pe ei, ce-ai face?

— I-aş omorî.

Carl Lee zâmbi, apoi izbucni în râs.

— Sigur că da, Jake, sigur că da. Şi-apoi ai angaja doi avocaţi trăsnet care să demonstreze că eşti nebun, aşa cum ai făcut la procesul lui Lester.

— N-am spus că Lester era nebun, ci că Bowie merita să fie omorât.

— L-ai scăpat, nu-i aşa?

— Da, sigur.

Carl Lee se apropie de scară şi se uită în sus.

— Pe-aici sunt aduşi în sala de judecată, nu-i aşa?

— Cine?

— Tipii aia.

— Da. De cele mai multe ori, pe-aici sunt conduşi acuzaţii. E o cale mai rapidă şi mai sigură. Maşina parchează chiar lângă uşă şi-i aduc repede sus.

Carl Lee se apropie de uşa din spate şi privi pe verandă.

— Câte procese de omor ai avut, Jake?

— Trei. Pe-al lui Lester şi încă două.

— Câţi erau negri?

— Toţi trei.

— Ai mână bună la negri, nu-i aşa?

— Aşa se pare.

— Eşti pregătit pentru încă unul?

— Mai bine linişteşte-te, Carl Lee. Nu are niciun rost. Ştii bine că ai putea ajunge în camera de gazare. Cine-ţi creşte copiii? Ticăloşii ăia nu merită un astfel de sacrificiu.

— N-ai spus tu c-ai face-o, dac-ai fi în locul meu?

Jake se apropie de Carl Lee.

— Cu mine e altceva. Eu as avea o sansă.

— Ce şansă?

— Sunt alb, iar noi trăim într-un comitat unde albii sunt majoritari. Cu puţin noroc, aş aranja ca niciun negru să nu facă parte din juriu. Nu suntem la New York sau în California. Bărbatul trebuie să-şi protejeze familia. Iar juriul ar putea fi îmbrobodit.

— Dar eu ce cusur am?

— Aşa cum am mai spus, nu suntem la New York. Probabil că ar fi unii care te-ar admira pentru ceea ce-ai făcut, dar majoritatea ar dori să te vadă spânzurat. Ar fi mult mai dificil să obţii achitarea.

— Dar tu ai putea s-o faci, nu-i aşa, Jake?

— Carl Lee, linişteşte-te!

— N-am de ales, Jake. Nu-mi găsesc locul până nu-i văd morţi. Am această datorie faţă de fetiţa mea şi de mine. Faţă de ai mei, în general. Am s-o fac.