— Da.

— A înţeles despre ce e vorba?

— Da.

— A semnat ceva în acest sens?

— Da.

— Cine-a fost de faţă, când a dat declaraţia?

— Eu, doi poliţişti, anchetatorul Rady şi locotenentul Griffin, de la patrula de circulaţie.

— Aveţi declaraţia?

— Da.

— Vă rugăm s-o citiţi.

Se făcu linişte. Toţi îl ascultau pe Ozzie. Carl Lee privea neutru la cei doi tineri. Cobb se uita crunt la Willard, care se apucase să-şi cureţe cizmele cu mâna.

— Mulţumesc, spuse Childers când Ozzie termină de citit. Domnul Willard a semnat declaraţia?

— Da, de faţă cu cei trei martori.

— Procuratura nu mai are nimic de adăugat, onorată instanţă.

Bullard strigă:

— Domnule Tyndale, puteţi pune întrebări.

— Pentru moment, nu am nicio nelămurire, onorată instanţă.

„Bună mişcare!” – gândi Jake. Era cel mai indicat ca apărarea să nu spună nimic la înfăţişările preliminare, ci să asculte, să facă însemnări şi să-i lase pe grefieri să înregistreze mărturiile. Oricum, marele juriu va cerceta cazul, aşa că nu avea niciun rost să se agite de pe acum. De fapt, Jake nici nu se aştepta la altceva din partea lui Tyndale.

— Următorul martor? zise judecătorul.

— Nu mai avem martori, onorată instanţă.

— Bine, luaţi loc. Domnule Tyndale, aveţi martori?

— Nu, onorată instanţă.

— Bun. Curtea consideră că există destule dovezi împotriva celor doi pârâţi şi decide ca domnii Cobb şi Willard să fie reţinuţi, în vederea prezentării în faţa marelui juriu, care se va întruni luni, 27 mai. Aveţi vreo întrebare?

Tyndale se ridică încet.

— Da, onorată instanţă. Am solicitat Curţii stabilirea unei sume rezonabile pentru…

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! izbucni Bullard. Se respinge cauţiunea, cel puţin pentru moment înţeleg că fata se află într-o stare critică. Dacă moare, se vor adăuga şi alte acuzaţii.

— Atunci, onorată instanţă, aş dori să solicit o înfăţişare specială, peste câteva zile, în speranţa că starea ei se va îmbunătăţi.

Bullard îl studie pe Tyndale, admirându-l pentru ideea care îi venise.

— Se acceptă pentru luni, 20 mai, în aceeaşi sală. Până atunci, cei doi pârâţi rămân în custodia şerifului din Ford. Şedinţa se suspendă!

Bullard lovi o dată cu ciocănelul în masă şi dispăru. Poliţiştii se agitară în jurul acuzaţilor, le puseră cătuşele şi ieşiră din sală, trecând printre reporteri, până la maşină.

Înfăţişarea fusese în spiritul lui Bullard – nu mai lungă de douăzeci de minute. Cu el, lucrurile mergeau rapid. Jake stătea de vorbă cu alţi avocaţi şi se uita la mulţimea tăcută care ieşea din tribunal. Carl Lee nu se grăbea. Îl căută cu privirea pe Jake, şi îl văzu în rotondă. Se scuză faţă de cei cu care era şi se grăbi să-l întâlnească, la coborâre.

— Îmi pare nespus de rău, Carl Lee, zise Jake.

— Şi mie.

— Cum se simte?

— Cred c-o să fie bine.

— Dar Gwen?

— Şi-a mai revenit.

— Tu? Mergeau încet, spre holul din spate al tribunalului.

— Nu m-am dumirit încă. Vreau să spun că acu’ douăzeci şi patru de ore, totul era în ordine. Şi uită-te la noi acum: fetiţa mea zace într-un spital, înconjurată de tot felul de aparate; nevastă-mea a-nnebunit şi băieţii sunt înspăimântaţi. Nu mă gândesc decât să pun mâna pe ticăloşii ăştia.

— Aş vrea să te-ajut, Carl Lee.

— Tot ce poţi face e să te rogi pentru ea şi pentru noi.

— Ştiu că e dureros.

— Ai şi dumneata o fetiţă, Jake, nu-i aşa?

— Da.

Carl Lee nu mai spuse nimic. Continuară să meargă, iar Jake schimbă subiectul.

— Unde e Lester?

— La Chicago.

— Ce face acolo?

— Lucrează la o companie de prelucrare a oţelului. Are slujbă bună. S-a şi-nsurat.

— Glumeşti! Lester căsătorit!